ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 509/27.05.2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, a admis recursul declarat de pârâtul Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Iași împotriva Sentinței civile nr. 738/25.03.2011, pronunțată de Tribunalul Iași, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a respins în tot contestația formulată și completată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 25/2010 emisă de pârâtul Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Iași, a respins cererea contestatoarei privind plata daunelor morale, a menținut celelalte dispoziții ce nu contravin deciziei și a respins cererea recurentului privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat o cerere de revizuire, arătând, în esență, că a descoperit un act nou ce face referire la datele privind stagiul de cotizare corespunzător vârstei de pensionare, aferent perioadei aprilie 2001 - decembrie 2010, act pe care intimatul l-a transmis Casei Județene de Pensii Iași, urmare a emiterii Deciziei nr. 25/14.12.2010 de încetare a contractului său de muncă.

În cadrul revizuirii, autoarea căii de atac a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 56 lit. d) din C. muncii, a art. 453 alin. (1) și art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție.

Prin Decizia nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 56 lit. d) din C. muncii, a art. 453 alin. (1) și art. 509 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., apreciind că aceste dispoziții legale nu au legătură cu soluționarea cauzei, a respins excepția tardivității și a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 509/27.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel Iași, în Dosarul nr. x/2010; a fost obligată revizuenta la plata către intimat a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta A. a atacat cu recurs dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, adoptată prin Decizia nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, evocată mai sus.

În motivare, a arătat că instanța de apel a respins în mod nelegal cererea de sesizare a Curții Constituționale, subliniind că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de Legea nr. 47/1992 pentru admiterea acesteia.

Astfel, a susținut că obiectul excepției intră în categoria actelor menționate în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost ridicată de ea, ca parte în proces, dispozițiile contestate au legătură cu soluționarea cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a mai fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a acestora.

În continuare, a arătat că a formulat excepția de neconstituționalitate, întrucât au trecut aproape 9 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reîncadrarea sa, însă nici în prezent intimatul nu și-a îndeplinit această obligație.

De asemenea, a susținut că nu a beneficiat de egalitate în fața legii, conform art. 16 alin. (1) din Constituție și nici de un proces echitabil, așa cum instituie art. 21 din legea fundamentală.

A susținut recurenta că nu are culpă procesuală, aceasta aparținând intimatului, care refuză să pună în aplicare hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a dispus reintegrarea sa și plata obligațiilor către stat, pentru perioada aprilie 2001 - decembrie 2010, în care s-a desfășurat litigiul de muncă.

A mai arătat că, în ceea ce privește dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nicio lege nu a fost respectată cu ocazia soluționării cererii de revizuire, subliniind că aceasta a fost pronunțată cu participarea judecătorului care a făcut parte și din completul de judecată care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire a solicitat-o.

Cu privire la dispozițiile art. 56 lit. d) din C. muncii, a susținut că acestea au fost flagrant încălcate de intimat.

La 06.09.2019 intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

Examinând recursul, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că potrivit art. 29 alin. (4), "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.", iar potrivit alin. (5), dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară.

Înalta Curte subliniază că, raportat la obiectul căii de atac, devin incidente în cauză considerentele Deciziei nr. 321/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017.

În paragraful 21 al acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că "din cele de mai sus rezultă că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Așadar, Curtea reține că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul C. proc. pen. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție procedura civilă sau penală în care intervine.", iar în paragraful 22 a statuat că "în sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții."

Așadar, potrivit considerentelor sus-menționate, general obligatorii, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Pe de altă parte, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri casare, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304.

Prin urmare, soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

Așa fiind, contrar celor susținute de intimat prin întâmpinare, cererea de recurs nu se impune a fi anulată, pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În ceea ce privește fondul recursului, analizând decizia atacată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că excepția de neconstituționalitate trebuie să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei.

În speță, excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 56 lit. d) din C. muncii, art. 453 alin. (1) și art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În examinarea recursului, instanța supremă va analiza, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, măsura în care constatarea neconstituționalității acestor texte de lege ar avea repercusiuni, în concret, asupra judecății în cadrul căreia a fost invocată.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d) din C. muncii, contractul de muncă individual existent încetează de drept ca urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă.

Așadar, textul de lege criticat pentru neconstituționalitate vizează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă.

În speță, recurenta a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege în cadrul cererii de revizuire, întemeiată pe faptul că a descoperit un act nou ce face referire la datele privind stagiul de cotizare corespunzător vârstei de pensionare, aferent perioadei aprilie 2001 - decembrie 2010, act pe care intimatul l-a transmis Casei Județene de Pensii Iași, urmare a emiterii Deciziei nr. 25/14.12.2010 de încetare a contractului său de muncă.

Așa fiind, nu se poate reține că dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. d) din C. muncii, care reglementează un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, au legătură cu soluționarea cererii de revizuire, în care trebuie analizată incidența cazului de revizuire invocat de autoarea căii de atac, respectiv descoperirea unui act nou.

În ceea de privește dispozițiile art. 453 alin. (1) și art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța supremă constată că nici eventuala constatare a neconstituționalității acestora nu ar produce vreun efect în cauză.

Aceasta, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Înalta Curte notează că revizuirea în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional a fost îndreptată împotriva Deciziei nr. 509/27.05.2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2010 de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Cum noul C. proc. civ. a intrat în vigoare la 15.02.2013, iar procesul a fost inițiat în anul 2010, raportat la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în speță sunt incidente dispozițiile vechiul C. proc. civ., sub imperiul căruia a început procesul.

Prin urmare, în mod judicios curtea de apel, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, adoptată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale prin Decizia nr. 11/05.06.2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei nr. 11/2019 din 5 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

GGC - NN