ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1801/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 12 august 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/22.07.2016, emise de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare a acestor acte.

Prin Sentința civilă nr. 106 din 05 octombrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna și a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în sumă de 14.883,39 RON, consemnată la B. prin chitanța din 30.09.2016 și recipisa de consemnare din 30.09.2016.

Împotriva Sentinței civile nr. 106 din 5 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că prima instanță a respins în mod greșit cererea de suspendare, deși erau îndeplinite atât condițiile de fond și de formă necesare admiterii acesteia, cât și obligația de achitare a cauțiunii.

Reclamanta a arătat că societatea are 88 de angajați și că, în perioada 2012 - 2016, a achitat impozite și taxe într-o sumă apreciabilă. Deși executarea silită nu a fost demarată, sumele încasate de reclamantă de la diferite instituții și autorități locale sunt blocate la Trezoreria Statului, neputând dispune de acestea.

Intimata-pârâtă tinde la obținerea a două titluri, prin emiterea deciziei de impunere și printr-o hotărâre penală de condamnare pentru infracțiunea de evaziune fiscală. Deși organul fiscal a înaintat o sesizare penală Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, din cuprinsul ordonanței emisă de acest parchet la data de 12.10.2016, rezultă că recurenta-reclamantă nu are nicio calitate în Dosarul penal nr. x/277.2014.

În acest sens, recurenta-reclamantă învederează că prevederile art. 108 C. proc. fisc. sunt incompatibile cu cele ale art. 109 din același cod, astfel încât, când se formulează o sesizare penală, organul fiscal nu mai poate întocmi raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

Recurenta-reclamantă a reluat, prin cererea de recurs, și motivele prezentate în cuprinsul cererii de suspendare, cu privire la îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a pagubei iminente, invocând, în esență, următoarele aspecte:

- organul de control a încheiat raportul de inspecție fiscală fără a ține seama de dispozițiile art. 6 din noul C. proc. fisc. , respectiv neavând în vedere proveniența veniturilor pe care le-a realizat societatea și pe care le-a utilizat pentru a achita serviciile prestate și bunurile livrate de cele două societăți furnizoare, C. S.R.L. și D. S.R.L.;

- organul de control a aplicat greșit dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, deși, la data efectuării controlului, în anul 2016, fusese adoptat un nou Cod fiscal. În raport de noua reglementare, organul fiscal nu mai poate să nu ia în considerare o tranzacție care nu are scop economic, ci este obligat să ajusteze efectele fiscale ale acesteia sau să reîncadreze forma tranzacției, pentru a reflecta conținutul economic al acesteia;

- au fost aplicate greșit dispozițiile art. 21 din C. fisc. , întrucât nu s-a verificat întregul lanț de achiziții, ci numai cheltuielile societății, nu și veniturile;

- în perioada 2012 - 2016 societatea a plătit taxe și impozite în sumă totală de peste opt milioane RON, ceea ce probează că activitatea societății este una reală și nu există un circuit fictiv al facturilor, toate plățile către furnizorii Societatea C. S.R.L. și Societatea D. S.R.L. fiind achitate prin vărsământ bancar, iar acești furnizori nu se aflau în faliment și nu figurau pe lista contribuabililor inactivi;

- în perioada controlată, societatea reclamantă a colaborat cu peste o sută de firme, totuși numai față de cei doi furnizori anterior menționați s-a reținut un circuit fictiv al facturilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28.04.2017, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând criticile de nelegalitate expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanță constatând în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/22.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/22.07.2016, emise de pârâtă.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului. Pe cale de consecință, împrejurările de fapt și de drept care ar putea contura existența unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a actelor fiscale contestate, ce reclamă o cercetare amănunțită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conținutul actelor administrative a căror executare s-a cerut a fi suspendată.

Recurenta-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei contestate, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, privitoare la modul de calcul și stabilire de către organul fiscal a unor obligații suplimentare de plată, cu titlu de impozit pe profit și TVA, aferente relației comerciale cu Societățile C. S.R.L. și D. S.R.L. Or, verificarea caracterului real sau fictiv al lanțului tranzacțional, în raport de prevederile art. 6 din C. proc. fisc. și art. 21 din C. fisc. , presupune o analiză aprofundată a cauzei, proprie unei acțiuni în anulare, fiind incompatibilă cu specificul cererii de suspendare.

Instanța de fond a reținut că în mod just că singurul motiv de nelegalitate a actelor fiscale contestate, apt de a fi analizat din perspectiva cazului bine justificat, îl reprezintă greșita aplicare, de către organul fiscal, a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, abrogate la data efectuării controlului fiscal. Acestei critici instanța de fond i-a dat o corectă dezlegare, arătând că, la o verificare sumară, prevederile contestate sunt susceptibile a fi aplicate speței de față, în raport de caracterul de norme substanțiale de drept, reclamanta neprezentând o motivare pertinentă referitoare la un posibil caracter de normă procedurală, care să conducă la ideea, cel puțin aparentă, a nelegalității controlului efectuat în condițiile unei norme abrogate.

Or, prin cererea de recurs, reclamanta nu a prezentat critici referitoare la considerentele instanței de judecată, respectiv nu a prezentat argumente care să invalideze concluziile judecătorului fondului privitoare la criteriile normative utilizate pentru a stabili caracterul de normă de drept substanțial a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, prin sesizarea organelor penale, ulterior emiterii deciziei de impunere contestate, intimata-pârâtă tinde la obținerea și executarea a două titluri executorii pentru același debit, critică pe care instanța de recurs o apreciază a nu constitui un argument în dovedirea cazului bine justificat. Formularea unei sesizări adresate organelor de urmărire penală, referitoare la presupusul caracter infracțional al operațiunilor comerciale verificate în procedura administrativă, nu este de natură a justifica concluzia unei duble urmăriri a aceleiași creanțe fiscale, atât timp cât această sesizare nu s-a finalizat cu pronunțarea unei hotărâri penale definitive, prin care societatea debitoare să fie obligată la achitarea aceleiași creanțe ce face obiectul deciziei de impunere, iar organul fiscal nu a procedat în mod efectiv la executarea concomitentă sau succesivă a două titluri de creanță, respectiv decizia de impunere și hotărârea penală definitivă.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante, în sensul că nu figurează ca parte în dosarul penal constituit ca urmare a sesizării adresate de organul fiscal, Înalta Curte reține că acest aspect poate prezenta relevanță doar într-o eventuală acțiune vizând legalitatea măsurii suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației administrative, dar nu poate fi considerat un criteriu care să justifice măsura suspendării executării deciziei de impunere.

Nefondată este și critica privitoare la imposibilitatea organului fiscal de a sesiza organele de cercetare penală, concomitent cu emiterea deciziei de impunere, Înalta Curte apreciind că reclamanta interpretează în mod greșit și trunchiat prevederile art. 108 - 109 C. proc. fisc.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată și critica privitoare la achitarea de reclamantă a cauțiunii stabilite conform art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reținând că obligația de consemnare a cauțiunii reprezintă doar una dintre condițiile de admitere a cererii de suspendare, fără relevanță asupra cerințelor cazului bine justificat și a pagubei iminente, a căror îndeplinire trebuie demonstrată distinct de consemnarea cauțiunii.

Totodată, împrejurarea că recurenta-reclamantă are un număr de 88 de salariați și faptul că, în activitatea pe care o desfășoară, a contribuit la bugetul de stat cu sume apreciabile, achitate cu titlu de taxe și impozite, nu pot constitui elemente ale cazului bine justificat, neavând relevanță asupra legalității actului administrativ contestat, ci, cel mult, pot fi avute în vedere ca și indicii ale caracterului iminent al pagubei produsă prin punerea în executare a actelor fiscale.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte reține că prima instanță a considerat-o a fi dovedită, reținând că, deși punerea în executare a actelor fiscale contestate generează anumite consecințe negative de ordin financiar asupra patrimoniului reclamantei, în cauză nu s-a probat existența condiției cazului bine justificat, iar cele două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a fi admisă cererea de suspendare. Constatările instanței de fond, sub aspectul reținerii existenței pagubei iminente, nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs, fiindu-i evident favorabile, astfel încât nici Înalta Curte nu le poate cenzura, având obligația de a soluționa recursul în limitele învestirii sale prin calea de atac exercitată de parte. Chiar astfel fiind, instanța de control judiciar reține că îndeplinirea doar a uneia dintre cerințele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate conduce la reformarea soluției instanței de fond, în sensul admiterii cererii de suspendare.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar E., împotriva Sentinței civile nr. 106 din 5 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2019.

GGC - NN