ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1568/2019

Acțiunea judiciară Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat, în principal: - anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, privind soluționarea contestației fiscale prealabile formulate de reclamantă, a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/09.02.2015, ambele emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița; - obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF la emiterea unei decizii prin care să soluționeze în fond contestația administrativă.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 673 din 01 martie 2016, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/9.02.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/9.02.2015 formulate de reclamanta A. SRL De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. SRL, care a solicitat casarea, în parte, a acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea, în parte, a acțiunii introductive, în sensul anulării Deciziei nr. 181/16.06.2015, emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, obligării ANAF la emiterea unei decizii prin care să soluționeze în fond contestația societății din procedura prealabilă, precum și la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a prezentat istoricul litigiului și a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. Recurenta arată că a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015 înregistrată la Administrația Județeană Ialomița sub nr. x/24.03.2015, însă, prin Decizia nr. 181/16.06.2015, s-a dispus suspendarea soluționării contestației, în baza dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , deoarece, în urma controlului efectuat, A.J.F.P. Ialomița a sesizat, în conformitate cu dispozițiile art. 108 C. proc. fisc. , DIICOT - Biroul Teritorial Ialomița, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Partea susține că în decizia contestată intimata a făcut referire la mai multe decizii ale Curții Constituționale, fără a ține seama de faptul că instanța constituțională a statuat în sensul că întâietatea rezolvării acțiunii penale presupune existența pe rolul unei instanțe a unui proces penal în curs de soluționare, în timp ce, în speță, sesizarea parchetului nu a condus nici măcar la începerea urmăririi penale in personam. Consideră că acest aspect este confirmat indirect chiar de argumentele organului fiscal din Decizia de suspendare, precum și de considerentele instanței de fond. Recurenta-reclamantă precizează că, urmare a sesizării organelor de urmărire penală, nu s-a luat nicio măsură față de societate sau față de reprezentanții acesteia, iar societatea nu are nicio calitate în dosarul penal. Nu a fost începută nici măcar urmărirea penală in personam, așa încât nu există indicii temeinice privind săvârșirea de către recurentă a unei infracțiuni de natură să legitimeze suspendarea soluționării contestației în procedura prealabilă. Ca atare, simpla formulare și depunere de către organul fiscal a unei sesizări cu caracter penal nu poate justifica măsura suspendării în condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , text de lege din care reiese necesitatea ca opinia organului fiscal în sensul existenței indiciilor de natura penală să fie confirmată și constatată de organele de urmărire penală. Totodată, recurenta-reclamantă mai arată că, potrivit Normelor metodologice de aplicare a C. proc. fisc. , suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative trebuie motivată prin prisma legăturii de cauzalitate dintre obligațiile fiscale și stabilirea de către organele de urmărire penală a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni. Recurenta-reclamantă critică hotărârea recurată și sub aspectul faptului că prima instanță nu s-a pronunțat asupra argumentatelor aduse prin cererea principală și cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei și nici nu a indicat în considerente rațiunea pentru care nu a înțeles să le valorifice în procesul de deliberare. Mai arată că instanța de fond a evaluat probatoriul în mod selectiv, deoarece și-a însușit doar argumentele intimatelor. În opinia recurentei, în contextul în care sesizarea trimisă de ANAF sub nr. x/15.06.2015 către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT nu a fost urmată de demararea procesului penal in personam și nici de punerea în mișcare a acțiunii penale, nu pot exista consecințe penale în privința societății recurente sau a reprezentanților acesteia, nefiind în derulare vreo procedură penală care să le fie opozabilă. Precizează că sesizarea organelor penale de către ANAF nu a fost urmată de demararea procesului penal in personam și nici de punerea în mișcare a acțiunii penale, cu atât mai mult cu cât, în configurarea noului C. proc. pen., orice judecată în fața instanței civile se suspendă doar după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în prima instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an, conform art. 27 alin. (7) C. proc. pen. Consideră că, în speță, nu sunt realizate condițiile pentru suspendarea procedurilor extrapenale în baza demarării unei proceduri penale, astfel că decizia organului fiscal este nelegală. De asemenea, recurenta arată că, prin comparație cu dispozițiile anterioare, noul C. proc. pen. prevede că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite [art. 28 alin. (1)]. Astfel, singurele împrejurări tranșate de instanța penală sunt cele legate de situația de fapt, cele referitoare la vinovăție și existenta unui prejudiciu fiind stabilite de către instanța civilă. În acest context, partea consideră că este neîntemeiată constatarea potrivit căreia între stabilirea creanțelor fiscale și stabilirea caracterului infracțional al faptei săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei, în condițiile în care stadiul procedurii penale în speță nu permite anticiparea realizării condiției strânsei legături dintre cele două proceduri. În același timp, recurenta arată că infracțiunea de evaziune fiscală, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 241/2005, este o infracțiune de pericol, astfel că existența prejudiciului este independentă de existența răspunderii penale, ceea ce lipsește de justificare suspendarea procedurii administrative. Recurenta nominalizează prevederile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în care se precizează faptul că, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, ceea ce poate conduce la amânarea sine die a soluționării litigiului fiscal. Partea consideră că, prin suspendarea soluționării contestației, ANAF a evitat să se pronunțe asupra nelegalității și netemeiniciei deciziei de impunere, cu atât mai mult cu cât, anexat contestației administrative, a depus documente justificative ale tranzacțiilor efectuate, însumând 700 de pagini, astfel că simplele aserțiuni ale instanței de fond, preluate din decizia de soluționare a contestațiilor, reprezintă exercitarea defectuoasă a prerogativelor de control judecătoresc. În susținerea aspectelor de mai sus, partea invocă hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lungu contra României, precum și cuantumul ridicat al sumelor stabilite în urma controlului fiscal, care i-au produs un dezechilibru financiar și au determinat-o să înregistreze pe rolul Tribunalului Ialomița cererea de intrare în insolvență, în prezent, societatea recurentă fiind în reorganizare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ialomița, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. Arată că organele de inspecție fiscală au constatat că societatea recurentă a efectuat livrări intracomunitare de bunuri către societăți din Bulgaria, care au fost considerate în raportul VIES emis de Compartimentul de Schimb Internațional de Informații ca livrări intracomunitare suspecte, având coduri de TVA valide temporar, numai pentru perioada în care au efectuat achiziții de la SC A. SRL Mai mult, în răspunsurile primite de la autoritățile bulgare se precizează că operatorii respectivi au sedii fictive, nu au prezentat niciun document organelor de control și nici nu au declarat în totalitate achizițiile de la SC A. SRL. Mai mult decât atât, operatorii în discuție au fost încadrați în categoria firmelor fantomă, destinația bunurilor neputând fi dovedită ca reală. Având în vedere aceste aspecte, organele de inspecție fiscală au apreciat că aceste livrări intracomunitare către societățile din Bulgaria nu constituie operațiuni scutite de TVA, iar în ceea ce privește impozitul pe profit, au apreciat anumite achiziții ca fiind nereale, deoarece nu se justifică cu documente, respectiv nu au scop economic, cheltuielile cu marfa fiind considerate, în acest caz, nedeductibile. Între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată din Decizia de impunere nr. x/09.02.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, ce constă în faptul că se pune problema realității operațiunilor desfășurate, fiind descoperite elemente ce conduc la suspiciunea de fraudă. Intimata-pârâtă susține că, și în situația în care ar exista documente justificative, recurenta nu are drept de deducere, deoarece operațiunile nu sunt reale. În sprijinul acestei opinii, partea invocă Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza 255/02 Halifax & alții. În speță, prin Adresa nr. x/09.02.2015, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a sesizat Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism - Biroul Teritorial Ialomița pentru constatarea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar prin adresa nr. x/05.06.2015, organele de inspecție fiscală au formulat o completare la sesizarea penală inițială, în ceea ce privește impozitul pe profit. Intimata-pârâtă susține că la stabilirea taxei pe valoarea adăugată aferentă tranzacțiilor efectuate de recurenta-reclamantă cu operatorii intracomunitari au fost avute în vedere relațiile comunicate de autoritățile fiscale din Bulgaria: operatorii intracomunitari au sedii fictive, unii dintre aceștia nu și-au îndeplinit obligațiile declarative de TVA, operatorii respectivi sunt de tip "missing trader", nu au prezentat niciun document organelor de control fiscal bulgare și nu au declarat în totalitate achizițiile de la A. SRL Au mai arătat că există suspiciuni privind realitatea tranzacțiilor efectuate, toate firmele sunt considerate firme fantomă, destinația bunurilor nu a putut fi dovedită ca fiind reală, existând cazuri când pe scrisorile de transport CMR sunt aplicate ștampilele altor firme, situație în raport cu care toți operatorii intracomunitari au fost calificați ca societăți care prezintă risc fiscal, motiv pentru care le-a fost retras codul valabil de TVA. În ceea ce privește impozitul pe profit, partea arată că nu au fost întocmite foi de parcurs pentru datele în care au fost efectuate achizițiile, apreciind că aceste tranzacții nu au scop economic, iar cheltuielile aferente sunt nedeductibile, deoarece nu au la bază documente justificative. Totodată, partea invocă practica judiciară europeană în materie, respectiv Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauzele C-285/09, C-419/02, C-32/03, C-439/04, C-440/04, C-80/11, C-142/11 și C-285/11, susținând că acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă, deoarece cauza celor două acțiuni este săvârșirea infracțiunii sau existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, astfel că instituția suspendării este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiției. Din jurisprudența instanțelor naționale, intimata invocă Deciziile nr. 272 din 28 ianuarie 2013 și nr. 1312 din 13 martie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 72/28.05.1996 și nr. 95/2011 ale Curții Constituționale și arată că, în condițiile în care asupra caracterului infracțional al faptelor din speță urmează să se pronunțe organele de cercetare penală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu se poate pronunța asupra fondului cauzei până la soluționarea definitivă a laturii penale.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12.06.2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Față de conținutul Hotărârilor Colegiului de conducere al instanței nr. 106/2016, nr. 109/2018 și nr. 110/2018, dar și de dispozițiile art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin prevederile XVII alin. (3) raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată a recursului în ședință publică pentru data de 23.11.2018.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 218 C. proc. fisc. , cu analizarea legalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015, a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, precum și a Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă în ceea ce privește anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, și ca neîntemeiată în ceea ce privește anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că nu se poate investi cu analizarea legalității Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, în condițiile în care acestea nu au fost verificate în cadrul procedurii administrative prealabile. Măsura suspendării soluționării contestației administrative, dispusă prin Decizia nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost luată cu respectarea prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. . În concret, între stabilirea obligațiilor bugetare prin decizia de impunere contestată și stabilirea caracterului penal al faptelor sesizate Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul teritorial Ialomița - nominalizate prin adresa nr. x/09.02.2015 - există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea contestației în calea administrativă de atac. Înalta Curte nu poate împărtăși soluția primei instanțe. Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei-reclamante, prezentate în memoriul de recurs, instanța de control judiciar consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , conform cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează fie dată în procedura administrativă. Din lecturarea conținutului textului normativ anterior redat, Înalta Curte reține faptul că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată. În speța de față, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a prezentat în cuprinsul Deciziei nr. 181/16.06.2015 motivele de fapt și de drept care au justificat necesitatea suspendării soluționării contestației administrative promovate de recurenta-reclamantă împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015 și a Deciziei de impunere nr. x/09.02.2015, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița. Înalta Curte reține că adoptarea măsurii analizate este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. În acest sens, în cuprinsul deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative s-a menționat faptul că, prin adresa nr. x din 09.02.2015, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a sesizat, în conformitate cu dispozițiile art. 108 C. proc. fisc. , Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul teritorial Ialomița, cu privire la cele constatate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.02.2015 și în Decizia de impunere nr. x/09.12.2015, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, prin adresa nr. x/09.07.2015, același organ de inspecție fiscală a formulat o completare la sesizarea penală anterior nominalizată. Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluționării contestației administrative nu se mai impune. În primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanța va pleca de la câteva considerații de ordin teoretic referitoare la principiul celerității procedurii jurisdicționale ce vor fi redate în continuare. În mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicționale este o exigență a statului de drept. Practicile administrative și judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a procedurilor. Ca atare, litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus, celeritatea participă la această efectivitate. Aceasta este rațiunea pentru care Înalta Curte consideră că "efectivitatea drepturilor" este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziția celor interesați pentru remedierea încălcării acestor drepturi. În România, principiul celerității este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe. În al doilea rând, în speța de față, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță împrejurarea că Decizia de impunere nr. x a fost emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița la data de 09.12.2015, că debitele stabilite în sarcina recurentei-reclamante au vizat perioadele de 01.06.2010 - 31.03.2013 (taxa pe valoarea adăugată) și 01.01.2013 - 31.12.2013 (impozit pe profit), iar suspendarea procedurii de soluționare a recursului administrativ a fost dispusă prin Decizia nr. 181/16.06.2015, dată de la care s-au scurs aproape 4 ani, perioadă care nu corespunde cerinței termenului rezonabil. Mai mult decât atât, este de observat faptul că, în toată perioada care s-a scurs din anul 2015 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală - premisă a suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale. În acest sens, este de reținut faptul că, prin adresele înregistrate pe rolul instanței nr. 5927 din 06.02.2019 și nr. 5927 din 20.03.2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a comunicat faptul că Dosarul penal nr. x/2016 este în curs de soluționare, fără a preciza cu acuratețe obiectul cauzei penale, persoanele față de care se fac cercetări și dacă a fost emisă o soluție de începere a urmăririi penale din care s-ar fi putut deduce indiciile săvârșirii unei infracțiuni de către recurenta-reclamantă. În al treilea rând, relevant pe aspectul analizat este și faptul că recurenta-reclamantă se află în prezent în procedura de reorganizare judiciară, după cum rezultă din Raportul de activitate nr. 16 întocmit de administratorul judiciar B. în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă. În al patrulea rând, instanța de control judiciar apreciază că prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. , care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 181/16.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Chiar în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanța de contencios administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au determinat adoptarea măsurii suspendării soluționării recursului administrativ. În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condițiile în care soluția adoptată de autoritatea de soluționare a contestației administrative nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat. Pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că măsura suspendării generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune revenirea asupra acesteia. În consecință, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând cauza, va admite, în parte, acțiunea reclamantei, în sensul că va anula Decizia nr. 181 din 16.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și o va obliga să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x-42 din 09.02.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.