ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 septembrie 2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D., și E. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.164.877 RON la bugetul general consolidat, sumă reprezentând taxă pe valoare adăugată rambursată ilegal către S.C. F. S.R.L. (actuala S.C. G. SA) și obligațiile fiscale accesorii acestor sume, calculate conform C. proc. fisc. , invocând incidența dispozițiilor art. 1381-1386 din noul C. civ. și art. 27 alin. (2) C. proc. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința civilă nr. 119 din 28 februarie 2017, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată, către pârâta E..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia civilă nr. 1534 din 25 mai 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Căile extraordinare de atac formulate în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta susține că soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale nu înlătură caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâți, întrucât nu poate fi asimilată unei soluții de achitare, concluzia impunându-se și față de împrejurarea că pârâții au fost condamnați pentru respectivele fapte în procesul penal, atât la judecata în primă instanță, cât și în apel și, totodată, obligați la repararea prejudiciului produs Statului Român. Reclamanta apreciază că hotărârile pronunțate de instanțele penale de fond și de apel au autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existența faptelor ilicite săvârșite de pârâți, chiar dacă, ulterior, Înalta Curte, în recurs, prin hotărârea penală pronunțată, a încetat procesul penal și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Reclamanta susține că prin apel a înțeles să critice doar aspecte relative la întinderea prejudiciului, întrucât a apreciat că prima instanță a reținut ca fiind îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale, fără a mai fi necesară reexaminarea unora dintre acestea de către instanța de apel. Cu privire la obligațiile fiscale accesorii, reclamanta reiterează critica potrivit căreia pârâții datorează pentru sumele rambursate de stat în mod nelegal, cu titlu de TVA, majorări de întârziere și penalități de întârziere. Aceasta întrucât, fapta de a obține rambursări ilegale de TVA a întrunit elementele infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și ale infracțiunii de spălare de bani, prin inițierea și constituirea unui grup criminal organizat. Cum această faptă, ce avea la bază un raport juridic de drept fiscal, a fost calificată, ulterior, ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală, reclamanta susține că, pentru identitate de rațiune, în cauză erau aplicabile dispozițiile din Decizia RIL nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, pârâta D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât, prin criticile formulate, reclamanta reiterează motivele de apel și urmărește rejudecarea cauzei. Pârâta susține, în ceea ce privește vinovăția sa, că prin probatoriul administrat, aceasta nu a fost dovedită, că prejudiciul pretins de reclamantă nu mai există întrucât a fost acoperit în integralitate, iar în ceea ce privește accesoriile debitului principal, că reclamanta interpretează eronat dispozițiile Deciziei nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dezvoltă mai multe aspecte evidențiate în expertiza contabilă.

Procedura de filtru Raportul și completarea la raport au fost întocmite în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și au fost analizate în completul filtru, fiind comunicate părților, constatându-se că, în principiu, criticile se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin Încheierea din 20 mai 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei nr. 1534 din 25 mai 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 18 septembrie 2019, când pronunțarea s-a amânat la data de 25 septembrie 2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Posibilitatea instanței civile de a folosi probele administrate în cursul procesului penal nu se confundă cu autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, reglementată prin dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. Prin norma de drept menționată, fără a face vreo distincție cu privire la tipul de soluție, legiuitorul a statuat că (1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Cât privește hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, dispozițiile art. 28 alin. (1) teza finală C. proc. pen. statuează în sensul că: Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. În consecință, potrivit normelor de drept penale menționate, învestită cu soluționarea acțiunii care a fost lăsată nesoluționată de instanța penală printr-o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, instanța civilă este ținută de constatările instanței penale, conform art. 28 alin. (1) teza I, cu excepția constatărilor relative la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei, conform art. 28 alin. (1) teza finală și poate folosi probele administrate în cursul procesului penal, conform art. 27 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 1381 alin. (1) și art. 1385 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale prejudiciul dă dreptul la reparație și se repară integral. Inexistența prejudiciului, ca și condiție de angajare a răspunderii civile delictuale (art. 1349 C. civ.), nu se confundă cu inexistența prejudiciului, ca urmare a reparării integrale. În primul caz, inexistența prejudiciului împiedică angajarea răspunderii civile delictuale, în timp ce, în al doilea caz, răspunderea civilă a fost angajată, însă prejudiciul nu mai există, în sensul că nu mai este actual, pentru că a fost acoperit, în integralitate, de debitor. În speță, se constată că prima instanță, învestită cu judecata acțiunii civile care a rămas nesoluționată prin decizia penală definitivă de încetare a procesului penal nr. 2630 din 19 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub aspect probatoriu, prin Încheierea de ședință din 11 martie 2016, printre alte măsuri, a încuviințat proba cu înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată și întâmpinărilor și a dispus atașarea dosarului penal nr. x/2006 al Tribunalului Dolj, continuând cercetarea judecătorească. Prin sentința pronunțată, instanța a respins cererea în despăgubire, reținând că prejudiciul cauzat reclamantei a fost acoperit în integralitate, prin plată, fără a face o analiză și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina pârâților. Totodată, instanța a reținut că pârâții nu datorează pentru debitul principal accesoriile prevăzute de Codul de procedură fiscală, în considerarea naturii faptelor ilicite săvârșite de pârâți. Învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă (prin care se critica, ca netemeinică, constatarea primei instanțe privind acoperirea integrală a prejudiciului și, ca nemotivată, constatarea potrivit căreia pârâții nu datorează dobânzi și penalități de întârziere pentru debitul principal), instanța de apel a statuat că soluția de respingere a cererii de despăgubire se impune a fi menținută, însă pentru alte considerente, rezultat al rejudecării cauzei, în limitele stabilite de reclamantă prin apel, conform prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Anume, în rejudecare, instanța de apel a apreciat că prima instanță a analizat doar una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, anume cea referitoare la prejudiciu, singura dezvoltată de reclamantă, nu însă și condiția referitoare la existența faptei ilicite, care nefiind dezvoltată de reclamantă ca, de altminteri nici celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, a omis să o cerceteze, deși pârâții au formulat apărări sub acest aspect. Instanța de apel a mai reținut, pe de o parte, că era în sarcina reclamantei să indice faptele ilicite imputate fiecăruia dintre pârâți și să le probeze, întrucât hotărârea penală invocată nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în raport de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., obligație pe care însă nu și-a îndeplinit-o la judecata în primă instanță și, pe de altă parte, că în lipsa formulării, prin apel, a unei critici cu privire la omisiunea primei instanțe de a analiza toate condițiile răspunderii civile delictuale, aceste aspecte, în raport de limitele devoluțiunii, astfel cum sunt stabilite prin dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanței de apel. Verificând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel pornește de la premisa greșită potrivit căreia prima instanță a respins cererea în despăgubire sub motiv că nu este îndeplinită una dintre condițiile care permite angajarea răspunderii civile delictuale, anume existența unui prejudiciu, omițând să analizeze celelalte condiții ale răspunderii, îndeosebi cea referitoare la existența faptei ilicite. Cât privește prejudiciul, ca și condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, considerentele sentinței evidențiază că instanța a primit "apărările pârâților referitoare la inexistența prejudiciului" pretins de reclamantă în considerarea faptelor ilicite imputate pârâților, însă nu sub motiv că acesta nu s-ar fi produs, ci sub motiv că "a fost acoperit integral prin plățile făcute în timpul procesului penal, dar și în procedura falimentului S.C. G. SA", aspect care a fost probat prin concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză. O atare analiză și constatare, în sensul reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei, este subsecventă analizei și statuării asupra îndeplinirii condițiilor legale de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților: existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, indiferent că această analiză se regăsește sau nu în considerentele hotărârii. Aceasta, întrucât, în absența statuării, în prealabil, cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale nu se pune problema reparării, nici integrale, nici parțiale, a prejudiciului. Cu alte cuvinte, existența unui prejudiciu presupune, în mod definitoriu, existența unei fapte ilicite cu care acesta se află în legătură de cauzalitate. Concluzia menționată este susținută și de considerentele expuse de prima instanță în fundamentarea soluției de respingere a petitului privind obligarea pârâților la plata de dobânzi și penalități de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală, instanța reținând că, în cazul "faptelor de înșelăciune, cum este și cazul faptelor imputate pârâților din prezenta cauză", făptuitorii datorează "pentru debitul principal, doar dobânda legală ca beneficiu nerealizat iar nu dobânzile și penalitățile prevăzute de Codul de procedură fiscal, astfel cum rezultă și din Decizia RIL nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii". Așa fiind, Înalta Curte urmează a primi critica formulată de reclamantă potrivit căreia instanța de apel i-a imputat, în mod greșit, că ar fi probat la judecata în primă instanță doar condiția prejudiciului și, respectiv, că nu ar fi criticat, prin apel, omisiunea primei instanțe de a statua cu privire la îndeplinirea și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, cât timp prima instanță nu a statuat în acest sens, al neangajării răspunderii civile delictuale a pârâților pentru inexistența condiției relative la prejudiciu, și cât timp soluția pronunțată pune în discuție doar întinderea și proporția în care prejudiciul a fost deja acoperit de către pârâți. În consecință, constatând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru motivele de fapt și drept arătate, care atrag casarea deciziei recurate, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, care urmează a fi examinate de instanța de trimitere, ca apărări, cu luarea în considerare a dezlegărilor de drept date prin prezenta decizie cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) și art. 28 alin. (1) C. proc. pen.