ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1368/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 12 ianuarie 2015, reclamantul Statul Român prin ANAF- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a solicitat obligarea pârâților pârâți A., B., C., D., E. și SC F. SRL prin lichidator judiciar G., la plata sumei de 800.120 RON, TVA, reprezentând prejudiciul adus bugetului general consolidat prin activitatea ilicită a pârâților.

În motivare, reclamantul a susținut, în esență, că se impune angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților care, în cursul anului 2004, au inițiat și încheiat operațiuni comerciale și financiare cu bunuri mobile și imobile la prețuri supraevaluate, în scopul obținerii unor rambursări ilegale de TVA, producând un prejudiciu bugetului general consolidat în cuantum total de 800.120 RON.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâților C., B., A., E. și SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 492.613 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită deductibilă prin Procesul-verbal de control 4979 din 19 octombrie 2004 la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 19 octombrie 2004 până la data plății efective.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-pârât E., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul pârât a susținut, într-o primă critică că prin cererea de apel a solicitat efectuarea unei expertize contabile și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În opinia recurentului, instanța de apel trebuia să judece pricina în limitele cererii de apel, astfel că deși, în apel, exista posibilitatea de a se reface sau completa probatoriul administrat de prima instanță, potrivit art. 473 alin. (1) și art. 476 C. proc. civ., de vreme ce în speță prin apelul pe care l-a declarat a formulat o atare solicitare, instanța de apel, care a dispus admiterea apelului nu putea rejudeca ea însăși cauza.

Într-o altă critică, recurentul a susținut plecând de la scopul răspunderii civile că vinovăția conduitei autorului faptei este o condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia, deoarece nu se poate discuta de antrenarea răspunderii în lipsa culpei.

Ca atare, în opinia recurentului, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată nu este suficient să fi existat o faptă ilicită în raport de cauzalitate cu prejudiciul, ci este necesar ca această faptă să poată fi imputată autorului ei, care a acționat cu vinovăție.

În acest sens, recurentul a susținut că aprecierea vinovăției cu care un autor care săvârșește o faptă ilicită reprezintă un obstacol dificil, având în vedere procesul psihic destul de complex care compune structura vinovăției și anume factorii volitivi și intelectivi, apreciind că, instanța are obligația de a stabili, conform criteriilor stabilite în jurisprudența sau în doctrină, atât existența sau inexistența vinovăției, cât și forma acesteia.

Recurentul critică decizia civilă recurată apreciind că instanța de apel, deși a admis apelul recurentului, s-a mărginit la a expune motivele de apel și de a aprecia că instanța de fond a stabilit în mod corect modul în care participanții au fost angrenați la săvârșirea faptei, reținând, totodată, faptul că nu ar fi făcut dovada că a acționat sub o puternică presiune psihică.

De asemenea, susține că sarcina probei revine victimei prejudiciului.

Raportându-se la motivarea deciziei atacate, recurentul a susținut că deși în privința intenției, ca formă a vinovăției, stabilirea vinovăției nu ridică mari probleme în dreptul civil, întrucât autorul faptei prevede consecințele conduitei sale și urmărește sau acceptă producerea acestora, există situații în care angajarea răspunderii autorului este condiționată de prezența intenției caracterizate printr-un scop sau mobil special, ceea ce impune în sarcina judecătorului sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv.

Prin ultima critică, în ceea ce privește culpa, recurentul a opinat că procesul psihic prezintă anumite deficiențe din cauza specificității sale cu privire la factorul intelectiv sau volitiv, astfel că, în cazul imprudenței, autorul prevede urmarea păgubitoare a activității sale dar crede și speră că ea nu va interveni, iar în cazul neglijenței, autorul nu prevede consecința, deși putea și trebuia să o prevadă.

Recurentul a făcut în acest context referire la orientările din doctrină subliniind importanța stabilirii liniei de demarcație între o faptă săvârșită din culpă și una ce a fost săvârșită fără vinovăție, respectiv la gradul de severitate pe care societatea îl manifestă față de comportamentul membrilor săi.

Cu privire la condiția vinovăției în cadrul răspunderii civile delictuale, recurentul a precizat că aceasta are un caracter dependent, în raport de condițiile faptei ilicite și a raportului de cauzalitate între aceasta și prejudiciu.

Atunci când suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie sunt prezente două elemente ale vinovăției: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligații juridice și unul subiectiv, numit imputabilitate și culpabilitate, reprezentând atitudinea autorului de a înțelege și de a-și asuma consecințele faptelor ce au fost săvârșite.

Analizând dispozițiile art. 1357 alin. (1) și ale art. 16 C. civ., recurentul a apreciat că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naștere numai prin concursul tuturor acestora.

Recurentul opinează că fără vinovăție acționează autorul care nu a avut reprezentarea unui caracter antisocial al faptei, nu a prevăzut și nici nu ar fi trebuit să prevadă urmările păgubitoare ale faptei, din componența vinovăției lipsind factorul intelectiv.

De asemenea, nu se face vinovat de producerea faptei cel care, deși are semnificația antisocială a acesteia și a urmărilor sale, nu o săvârșește din propria-i voință, fiind constrâns la aceasta, caz în care lipsește factorul volitiv întrucât culpa trebuie dovedită de cel păgubit, fiind o atitudine psihică, în opinia recurentului revine judecătorului de a deduce atitudinea psihică a autorului, acesta având sarcina de a reconstitui desfășurarea întregului proces psihic și de a deduce vinovăția autorului faptei ilicite, în acest raționament ocupând un loc aparte criteriul obiectiv de apreciere a vinovăției.

Recurentul susține că în lipsa unei aptitudini de a înțelege semnificația faptei nu se poate vorbi de vinovăție, iar în lipsa acestei condiții autorul faptei nu răspunde civil, caz în care deși dovada directă a vinovăției este practic imposibilă, ea urmează a fi dedusă din elemente exterioare de comportament, în baza unui criteriu obiectiv de apreciere.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. astfel cum a fost completat a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 18 septembrie 2019.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de Direcția generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în numele Statului Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, intimatul reclamant a susținut că recursul este inadmisibil, nedovedit și neîntemeiat.

Referitor la inadmisibilitate, s-a arătat că procesul fiind început în ianuarie 2015, înainte de publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, sunt incidente dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile instanțelor de apel în cererile evaluabile în bani în de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Intimata - reclamantă a arătat, în subsidiar, că în motivarea recursului, recurentul a realizat o analiză teoretică a condițiilor răspunderii civile delictuale, fără însă a fi aduse dovezi suplimentare față de probele administrate în fața primelor instanțe cu privire la faptul că ar fi săvârșit faptele sub imperiul unei puternice presiuni psihice la care a fost supus de sora sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispozițiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)". Având în vedere această caracteristică esențială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspecte de netemeinicie a deciziei instanței de apel cum ar fi modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt și a apreciat în urma analizei probatoriului administrat, în privința vinovăției recurentului.

Motivul de recurs este neîntemeiat.

Astfel cum s-a arătat deja în expunerea situației existente în cauză, prin sentința civilă nr. 98/11.02.2016, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă în Dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Statul Român prin ANAF prin Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâții B., A., D., C., E., SC F. SRL, prin lichidator I. și s-a dispus obligarea pârâților C., B., A., D. și SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 307.507 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită prin Procesul-verbal de control 2406 din 24 mai 2004 la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 24 mai 2004 până la data plății efective. Totodată, s-a dispus obligarea pârâților C., B., A., E. și SC F. SRL la plata către reclamant a sumei de 492.613 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită a fi deductibilă prin Procesul-verbal de control 4979 din 19 octombrie 2004, la care se adaugă dobânda fiscală de la data de 19 octombrie 2004 până la data plății efective.

Rezultă din cele ce preced, că Tribunalul a soluționat cauza în fond.

De asemenea, se constată că nici pârâtul recurent nu a invocat în apel și nici Curtea de Apel Craiova nu a reținut existența unui motiv de nulitate a hotărârii primei instanțe. De altfel, nici în recurs nu se susține o atare ipoteză, ci se invocă faptul că recurentul a solicitat prin cererea de apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.

Or, raportat la prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe poate fi dispusă de instanța de apel numai cu respectarea cumulativă a următoarelor condiții: a) cel puțin una dintre părți să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; b) prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Așa fiind, câtă vreme prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o normă specială în raport cu art. 480 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., de strictă interpretare și aplicare, rezultă că solicitarea recurentului din cererea de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe ar fi prezentat relevanță doar în măsura în care în cauză erau incidente una dintre cele două ipoteze prevăzute de art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.

Dat fiind că, în speță, prima instanță a soluționat fondul raportului juridic litigios solicitarea pârâtului din apel de a se completa probatoriul cu un mijloc de dovadă considerat necesar de către acesta (în cazul de față, proba cu expertiză contabilă) nu putea avea drept consecință anularea hotărârii primei instanțe și nici trimiterea cauzei spre rejudecare, probele suplimentare impunându-se a fi administrate de către însăși instanța de apel, în condițiile stabilite de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv în măsura în care această instanță devolutivă le-ar fi apreciat ca fiind utile soluționării cauzei.

Împrejurarea că apelul declarat de recurentul pârât a fost admis în speță nu denotă o soluție nelegală adoptată de instanța de apel în cauză, de vreme ce în cuprinsul acestei căi de atac pârâtul recurent a formulat mai multe critici, iar instanța de apel a arătat în considerentele deciziei recurate de o manieră exhaustivă care sunt argumentele pentru care apelul său a fost apreciat ca fiind fondat.

Înalta Curte apreciază că prin formularea acestei critici recurentul ignoră nepermis aceste considerente care, în speță, au vizat exclusiv aspectul legat de achitarea sumei de 5.000 RON de către pârâta A. din prejudiciul invocat de către reclamantă, dar și prevederile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură, din care rezultă neechivoc că apelul are un caracter unitar și se impune a fi soluționat prin adoptarea unei soluții unice.

În concluzie, criticile recurentului pârât referitoare la pretinsele nereguli procedurale săvârșite de instanța de apel sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se reține totodată, că potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant faptul că "a Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.

Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Or, în cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, cum este cazul cererii de față, instanțele de judecată au obligația de a motiva îndeplinirea sau neîndeplinirea celor patru condiții necesare pentru angajarea răspunderii, respectiva faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăția. Aceste condiții sunt elemente fundamentale susceptibile să influențeze soluția pronunțată de instanță și care trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii.

Recurentul pretinde că, în speță, instanța de apel ar fi omis să analizeze condiția impusă de prevederile art. 998- 999 din C. civ. vizând vinovăția sa.

Verificând din această perspectivă considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi apreciată ca fiind fondată această critică întrucât după fixarea limitelor analizei, care au fost raportate la cererea de apel formulată de acest pârât în cauză, instanța de apel a procedat în mod concret la verificarea respectării acestei condiții în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere impuse de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, dezvoltate de jurisprudența națională și a arătat considerentele în raport de care a apreciat că apărările formulate de pârât în apel cu acest obiect nu pot fi validate.

Astfel, instanța de apel a analizat apărarea potrivit căreia acest pârât ar fi acționat sub o puternică presiune psihică exercitată de sora sa, A., reținând că o astfel de presiune a fost calificată în mod corect de către prima instanță ca fiind o simplă temere reverențiară care nu era de natură de a înlătura vinovăția sa.

S-a apreciat în acest sens că recurentul pârât nu a dovedit în ce măsură presiunea exercitată de sora sa ar fi fost de natură a depăși limitele unei simple temeri nejustificate, reținându-se că faptul că ar depinde material de aceasta nu poate constitui o scuză în acest sens.

De asemenea, s-a apreciat că apărările pârâtului recurent în sensul că nu ar fi cunoscut intențiile pârâtelor B. și A., în legătură cu terenul cumpărat și cu cererea ulterioară de rambursare de TVA ce a urmat tranzacției nu sunt credibile, fiind contrazise de declarațiile sale anterioare, în care a indicat modul în care cele două pârâte au recurs la promisiuni materiale pentru a-l determina să participe la activitatea ilicită.

În acest sens, Curtea de apel a constatat că nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, astfel că apărările privind asigurările primite de apelant din partea terțelor persoane care au participat la comiterea faptelor considerate a fi ilicite au fost înlăturate ca nefondate.

În același timp, s-a apreciat că prima instanță a stabilit în mod corect modul în care pârâții au fost angrenați în săvârșirea de fapte ce au condus la producerea a două prejudicii distincte, considerent în raport de care s-a constatat că aceștia răspund în solidar pentru fiecare din cele două pagube, în concordanță cu participarea lor la acțiunile care au generat fiecare prejudiciu.

Totodată s-a statuat că, potrivit jurisprudenței dezvoltate în interpretarea instituției răspunderii delictuale în reglementarea C. civ. de la 1864, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, formă de vinovăție care diferă de cea reținută în procesul penal, iar gravitatea faptelor reținute în sarcina altor persoane sau faptul că instigarea la comiterea faptei a aparținut altei persoane nu pot fi de natură a înlătura caracterul ilicit al propriilor fapte.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat motivat susținerea din apel vizând necesitatea complinirii probatoriului cu o expertiză contabilă și a cenzurat în limitele criticilor cu care a fost învestită, întinderea prejudiciului pretins de reclamantă.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte, apreciază că deși argumentele pur teoretice (care redau pe larg opinii exprimate în doctrina de specialitate) expuse de recurent relative la condiția vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale, respectiv la sarcina probei, elementele în raport de care se determină vinovăția, distincțiile între intenție și culpă sunt corecte, acestea nu conduc la constatarea nelegalității deciziei recurate, din perspectiva acestui motiv de casare, câtă vreme instanța de apel, pentru a justifica înlăturarea apărărilor recurentului privind vinovăția acestuia s-a raportat la comportamentul său, dar și la circumstanțele în care au fost săvârșite faptele ilicite, apreciind, totodată, că este corectă analiza realizată de prima instanță din această perspectivă.

Faptul că instanța de apel și-a însușit, argumentat și analiza realizată de prima instanță care, în adoptarea soluției la care s-a oprit a avut în vedere succesiunea faptelor și modul în care au fost implicați pârâții în activitățile în raport de care reclamanta a pretins că au avut caracter ilicit (așadar la acele împrejurări/circumstanțe apte să releve starea psihică a făptuitorilor) nu poate constitui, așa cum se susține prin motivele de recurs, o omisiune a acestei instanțe de a cerceta fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acestor acțiuni, respectiv o lipsă a propriului raționament juridic.

În realitate, contrar argumentelor expuse în recurs, instanța de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de acest pârât și a răspuns argumentat tuturor criticilor formulate de pârâtul recurent prin motivele de apel, arătând de o manieră coerentă și judicioasă care sunt considerentele pentru care a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală din perspectiva vinovăției reținute în sarcina acestui pârât.

Prin urmare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speță a fost probată vinovăția pârâtului, respectiv că nu s-au administrat dovezi din care să rezulte incidența unei cauze exoneratoare de răspundere.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În referire la criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

În primul rând trebuie observat că recurentul face trimitere, în argumentarea acestui motiv de nelegalitate la prevederile art. 16, art. 1357 alin. (1), art. 1358 și art. 1547 din noul C. civ.

Or, așa cum corect s-a apreciat în cauză, prevederile art. 103 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stabilesc că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite.

Ca atare, întrucât faptele deduse judecății s-au săvârșit în cursul anului 2004, în mod corect s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864.

Într-adevăr, art. 998 - 999 din C. civ. reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, iar art. 249 din noul C. proc. civ. instituie regula în materie de probațiune în sensul că stabilește în sarcina celui care face o susținere obligația de a o proba. Cu toate acestea trebuie observat că în ipoteza în care se invocă existența unor cauze exoneratoare de răspundere, cum este cazul și în speță, recurentul invocând lipsa factorului intelectiv al vinovăției respectiv constrângerea sa, sarcina dovedirii incidenței acestora îi revine celui care le invocă.

Pe de altă parte, în ceea ce privește vinovăția cerută în cazul răspunderii pentru faptă proprie, art. 999 din C. civ. de la 1864 precizează că "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".

Cum această normă are în vedere nu numai greșeala intenționată, dolul, adică delictul civil, dar și greșeala neintenționată, culpa, este așadar suficientă pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane existența celei mai ușoare culpe.

Ca urmare, contrar aprecierii recurentului, raportat la obiectul cauzei de față, formele pe care le îmbracă culpa, ușoară sau gravă, nu au nicio relevanță pentru răspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile, reparația, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

În egală măsură, în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, cum este și cazul în speță, aceștia răspund împreună solidar, între ei, față de victimă, gravitatea vinovăției fiecăruia având relevanță, potrivit art. 1052 și 1053 din C. civ., doar în privința suportării între aceștia a prejudiciului, aspect care nu face însă obiect al prezentei pricini.

În privința vinovăției reținute de instanța de apel în sarcina recurentului pârât, Înalta Curte constată că într-adevăr, vinovăția implică o atitudine de conștiință față de faptă și urmările acesteia și un act de voință, sub impulsul căruia este realizată fapta.

Raportat la atitudinea psihică a pârâtului față de faptă și urmările sale, în speță, potrivit situației de fapt stabilită în cauză, acesta, în calitate de administrator și reprezentant al SC J. SRL a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16 august 2004 la BNP K., în cuprinsul căruia s-a stabilit prețul de 20.000.000.000 ROL având ca obiect terenul situat în extravilanul com. Pielești, aflat inițial în proprietatea pârâtei A. și înstrăinat de aceasta numitului L. (prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 iulie 2004 la BNP M.- contra unui preț de 300.000.000 ROL). Ulterior, pârâtul, în calitate de administrator al SC J. SRL s-a prezentat în fața notarului public K. și a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 31 august 2004 prin care această societate a înstrăinat către SC F. SRL Almăj, reprezentată de pârâta C., dreptul de proprietate asupra terenului menționat, prețul stabilit în contract fiind de 26.000.000.000 ROL. Deși prețul menționat în acest ultim contract nu a fost achitat, pârâții E. și A. au întocmit facturi și chitanțe eliberatoare prin care au atestat nereal realizarea acestei plăți. De asemenea, s-a reținut că scopul încheierii acestor tranzacții a constat în obținerea unei rambursări nelegale de TVA, acest aspect nefiind contestat în căile de atac.

Or, acțiunile recurentului-pârât - persoană majoră, cu capacitate deplină de exercițiu - care și-a asumat calitatea de administrator al unei societăți comerciale, a participat la încheierea unor acte juridice autentice în calitate de reprezentant al unei societăți comerciale și la preconstituirea unor probe (în această calitate) care atestau o situație nereală în privința încasării prețului de către SC J. SRL, situație cunoscută pârâtului la data respectivă -întrucât în calitate de administrator acestuia îi revenea obligația de a gestiona bunurile societății comerciale - denotă faptul că acesta, prin însușirile sale psihice, intelective și volitive a putut să își dea seama de caracterul ilicit al faptelor săvârșite și a acceptat să participe la încheierea unor acte juridice al căror scop ilicit îi era cunoscut.

Astfel, nu se poate ignora faptul că la momentul săvârșirii faptelor ilicite, pârâtul desfășura o activitate specifică unui profesionist, calitate care nu-i îngăduia o asemenea conduită, în exercitarea activității profesionale. Din această perspectivă este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că recurentul nu poate invoca necunoașterea legii pentru a se apăra și nici faptul că ar fi primit asigurări din partea unor terțe persoane în sensul că actele încheiate sunt valabile.

În egală măsură, simplul fapt că cele două convenții de vânzare-cumpărare au fost încheiate la inițiativa pârâtelor B. și A., respectiv că au fost autentificate de către un notar public, nu este de natură a înlătura vinovăția pârâtului. Astfel, chiar dacă aparent contractele de vânzare încheiate de recurent îndeplineau condițiile de fond și formă prevăzute de lege pentru valabilitatea vânzării, deși scopul urmărit de părți la data încheierii acestora era unul ilicit, nu se poate ignora faptul că acesta pretinde că la momentul încheierii acestor acte juridice fusese supus unor presiuni pentru a le încheia. Or, chiar o atare susținere contrazice teza susținută de acesta în sensul că nu ar fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptelor sale, întrucât în lipsa oricăror îndoieli ale recurentului referitoare la scopul ilicit al încheierii acestor acte juridice și obiectivării acestora în cadrul relațiilor sale cu ceilalți făptuitori nu s-ar fi impus exercitarea unor astfel de acte de către ruda sa apropiată.

Pe de altă parte, participarea recurentului, în calitate de administrator al unei societăți comerciale, la preconstituirea unor probe în vederea creării unei aparențe de legalitate a unor fapte nereale, cum este înmânarea/încasarea prețului vânzării demonstrează fără tăgadă că acesta a acceptat riscul de a suporta consecințele faptelor sale.

Din acest punct de vedere, critica recurentului în sensul s-ar fi ignorat faptul că nu a obținut foloase materiale în urma acțiunilor sale nu este de natură a conduce la o altă concluzie în privința justeței raționamentului instanței de apel în privința îndeplinirii în cauză a cerinței vinovăției sub forma culpei acestui pârât, întrucât în acest caz nu este necesar ca făptuitorul să urmărească producerea unui anumit rezultat, fie el și material, ci doar să poată să prevadă sau, raportat la conduita unei persoane diligente, să fi trebuit să prevadă acest rezultat.

Or, așa cum s-a arătat, în calitate de administrator al unei societăți comerciale, pârâtul avea obligația legală de a gestiona bunurile acestei persoane juridice, ceea ce presupune cu necesitate că acesta trebuia să se preocupe și să urmărească încasarea prețului bunului vândut și nicidecum să emită înscrisuri care să ateste o plată nereală.

Așa fiind, simpla invocare de către recurent a unor presiuni exercitate asupra acestuia chiar de către o rudă apropiată, fără a fi probate elemente/circumstanțe obiective din care să rezulte că acesta a avut convingerea că opoziția sa de a participa activ la această activitate ilicită concepută și inițiată de sora sa și ceilalți pârâți îl expune unui pericol grav și iminent, așa cum s-a reținut în cadrul situației de fapt în apel, nu poate fi asimilată cazului fortuit și nici forței majore.

În realitate, simpla temere a acestuia că în lipsa acceptării săvârșirii unor fapte al căror caracter ilicit era pe deplin conștientizat de recurent, acesta nu va putea beneficia de sprijinul financiar al autorului actelor de presiune, nejustificată nici de motive medicale și nici de alte împrejurări concrete, obiective care să fie de natură a pune sub semnul incertitudinii însăși existența/integritatea sa fizică sau psihică sa și cu atât mai puțin temerea că nu va mai beneficia de același nivel de trai, nu reprezintă ipoteze ale unor situații insurmontabile, ci obiectivează asumarea de către acesta a riscului de a suporta consecințele desfășurării unei activități ilicite neavând, pe cale de consecință, aptitudinea de a justifica conduita ilicită a recurentului.

Ca atare, în mod judicios a fost înlăturată în cauză apărarea recurentului în sensul că a acționat fără a avea reprezentarea consecințelor faptei, aflându-se în imposibilitate de a o refuza pe sora sa A., în condițiile în care, în speță, potrivit situației de fapt, recurentul nu a probat că acțiunile acestei rude au avut valența unor acțiuni imprevizibile, irezistibile și nici inevitabile. În acest context, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că simpla sa temere chiar argumentată prin trimiterea la o relație de dependență financiară față de aceasta din urmă nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.

Cum în speță pârâtul a avut aptitudinea de a înțelege semnificația faptei și a urmărilor acesteia și de a discerne în privința caracterul său ilicit, iar pe de altă parte, acesta trebuia și putea să cunoască semnificația socială a faptei și efectele acțiunilor sale - ceea ce are semnificația culpei la care face trimitere art. 999 din C. civ. de la 1864 - este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că, în cauză, pârâtul a acționat cu vinovăție.

În consecință, dat fiind că în recurs nu au fost invocate argumente de nelegalitate în privința statuărilor instanțelor anterioare relative la îndeplinirea celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât, se constată că instanțele fondului au aplicat în mod corect normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală, criticile recurentului, în ansamblul lor, fiind nefondate.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 1747 din 14 iunie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva Deciziei nr. 1747 din 14 iunie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2019.

GGC - LM