ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 888/26.06.2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 9643,18 RON reprezentând despăgubiri materiale și câte 500.000 RON către fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri morale.

Prin Decizia civilă nr. 204/23.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C. (continuator în drepturi al pârâtului - Fondul de Protecție al Victimelor Străzii) împotriva Sentinței civile nr. 888/26.06.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 100.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale; a menținut în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenții-reclamanți A. și B. și recurentul-pârât C. - Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 204/2017 din 23 noiembrie 2017, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru menținerea hotărârii primei instanțe.

În esență, în susținerea recursului, reclamanții au criticat reducerea substanțială și nejustificată a daunelor morale acordate de instanța de fond pentru suferințele provocate de moartea singurei lor fiice, decizia recurată fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1391 C. civ. și a principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului. În motivarea soluției de reducere a cuantumului daunelor morale, instanța de apel a făcut referire doar la jurisprudența în materie, fără a analiza, în concret, situația de fapt, nefiind luate în considerare elemente esențiale pentru individualizarea cuantumului redus, precum faptul că victima era singura fiică a reclamanților și reprezenta singurul sprijin al acestora la bătrânețe, precum și durerea ce le-a fost pricinuită de pierderea suferită.

Reclamanții au considerat că instanța de apel nu a indicat care au fost criteriile care au dus la stabilirea cuantumului diminuat al daunelor morale, neraportându-se la plafonul legislativ, ci făcând referire doar la valoarea medie stabilită jurisprudențial de instanțele naționale.

Concluzionând, reclamanții au arătat că în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 136/1995, deși aceasta conține prevederi care trasează o anumită libertate în analiza criteriilor dominante ale despăgubirii, nu înseamnă că daunele morale au legătură cu nivelul economic al celui îndreptățit la repararea prejudiciului și, cu atât mai puțin, cu nivelul social pe care victima decedată l-a avut.

Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a arătat că decizia recurată și, implicit, sentința pronunțată pe fondul cauzei, sunt nelegale întrucât nu s-a reținut culpa comună a victimei D., fiica reclamanților, în producerea consecințelor accidentului asupra sa, deși probele de la dosar și legislația în domeniu impuneau reținerea acestei culpe. A apreciat că dacă victima ar fi purtat centura de siguranță, leziunile ar fi fost minore și nu i-ar fi produs decesul. Susținerile instanței de apel că din probe nu rezultă că victima nu ar fi purtat centura de siguranță sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar, respectiv referatul cu propunere de clasare întocmit în baza procesului-verbal de cercetare la fața locului.

În ceea ce privește interpretarea art. 1371 alin. (1) C. civ., pârâtul a arătat că prin Decizia nr. 12/16.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că acest text de lege se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

La data de 08 martie 2018, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți, invocând și excepția nulității recursului întrucât criticile dezvoltate de reclamanți nu se încadrează în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 04 aprilie 2018, reclamanții au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 27 martie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanții B. și A., invocată de pârât prin întâmpinare; a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză de reclamanți și pârât și a acordat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de reclamanți este nefondat.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au criticat reducerea substanțială și nejustificată a daunelor morale acordate de instanța de apel pentru suferințele provocate de moartea singurei lor fiice, decizia recurată fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1391 C. civ. și a principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului.

Sub un prim aspect, este de observat că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudențiale raportat la circumstanțele particulare ale speței stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanțe și, în consecință, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în recurs.

Din această perspectivă, susținerile recurenților referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și solicitarea de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale în funcție de probele care relevă impactul produs reclamanților relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat în urma decesului fiicei lor în accidentul rutier ce a generat prezentul litigiului și a consecințelor nefaste care s-au răsfrânt asupra reclamanților în calitate de părinți, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 1391 C. civ., făcând o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, chiar dacă în considerentele hotărârii nu a invocat expres aceste dispoziții potrivit cărora "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel, în mod corect, a reținut că în evaluarea despăgubirilor se au în vedere împrejurările concrete ale cauzei (ce țin de intensitatea și durata suferințelor psihice determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, de legătura de rudenie cu victima accidentului, de relațiile afective cu aceasta, de suportul asigurat de victimă și alte repere similare), dar și de jurisprudența consacrată în materie.

Făcând aplicarea acestor criterii la cauza dedusă judecății, instanța de apel a reținut că din probe reiese că sunt dovedite sentimentele de durere, frustrare și nesiguranță resimțite de reclamanți ca urmare a decesului intempestiv al fiicei lor, precum și privarea lor, din această cauză, de șansa de a o putea avea ca sprijin la bătrânețe și nevoie, aspecte care, prin ele însele - și fără dovedirea și altor prejudicii - sunt suficiente pentru a-i îndreptăți pe aceștia la acordarea unei reparații materiale din partea celui chemat să răspundă în locul persoanei vinovate decedate.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, pe lângă criteriile anterior menționate, pentru considerente ce țin de egalitatea de tratament în justiție a persoanelor aflate în situații similare (drept consacrat atât de art. 16 alin. (1) al Constituției cât și de art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului), instanța de apel a avut în vedere și soluțiile pronunțate în materie de instanțele naționale.

În acest sens, în mod corect, instanța de apel a stabilit că sumele acordate reclamanților de instanța de fond, cu titlu de daune morale, nu respectă rațiunea compensației rezonabile și echitabile pe care ele sunt menite să o reprezinte în situații similare celei în care ei se regăsesc, admițând astfel apelul pârâtului sub acest aspect și schimbând, în parte, Sentința civilă nr. 888/26.06.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în sensul că a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant, cu acest titlu, suma de 100.000 RON.

În susținerea majorării cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, recurenții-reclamanți au realizat, în esență, o expunere a relațiilor afective dintre aceștia și singura lor fiică, decedată, arătând, totodată, că, în jurisprudența instanțelor naționale (Decizia nr. 2431/29.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), au fost stabilite, cu acest titlu, sume de bani mai mari (50.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți), în cauze similare, vizând accidente de circulație soldate cu moartea victimei.

Această hotărâre judecătorească invocată de recurenții-reclamanți, privită în mod singular, nu poate fi avută în vedere de Înalta Curte, deoarece nu vizează o situație identică sau victime ale aceluiași accident.

Prin urmare, întrucât cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel este rezultatul aprecierii acestei instanțe și vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în prezentul recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți, urmând a respinge recursul declarat de reclamanții A. și B.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei recurate, prin nereținerea culpei victimei D. în producerea consecințelor accidentului, considerând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1371 C. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 1371 din C. civ.: (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care, la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor legale redate, poate fi reținută în una dintre următoarele situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel, în mod corect a reținut că probele administrate în cursul anchetei penale au demonstrat existența culpei unice în producerea accidentului a șoferului autoturismului, neputându-se vorbi de o culpă concurentă a victimei D. în producerea decesului.

Mai mult, nici în procesul-verbal la fața locului întocmit imediat după accident și nici în referatul cu propunerea de clasare nu s-a menționat vreun aspect referitor la omisiunea purtării centurilor de siguranță de către persoanele decedate, fapt ce a împiedicat instanța de apel a specula în această privință.

Nici din conținutul raportului medico-legal instanța de apel nu a putut trage concluzia că decesul fiicei reclamanților s-ar fi datorat impactului cu solul, ca urmare a pretinsei necuplări a centurii de siguranță, sau a impactului foarte puternic dintre autoturismul în care s-a aflat și celelalte autovehicule implicate în coliziune.

Prin urmare, referitor la criticile recurentului-pârât că, la acordarea daunelor solicitate, instanța de apel nu a ținut cont de culpa comună a victimei în producerea prejudiciului, Înalta Curte reține că aceste critici sunt nefondate, instanța de apel făcând o amplă motivare în acest sens.

În ceea ce privește solicitarea recurentului-pârât de reapreciere a probelor administrate la instanța de apel, Înalta Curte arată că în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, prin urmare instanța de recurs nu poate repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește de fapt recurentul-pârât.

Or, simpla nemulțumire a părții față de cuantumul despăgubirii acordate de către instanța de apel nu este suficientă pentru casarea hotărârii, legiuitorul impunând părții nemulțumite obligația de a-și fundamenta nemulțumirea și de a expune instanței de recurs numai aspectele de nelegalitate a deciziei atacate, încadrate în cel puțin unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Față de cele arătate, constatându-se că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale care guvernează materia, nefiind astfel întrunite cerințele cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cele două recursuri declarate în cauză, ca nefondate, potrivit dispozițiilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul C. - Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, împotriva Deciziei nr. 204 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2019.

GGC - GV