ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, au solicitat instanței obligarea acestuia la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: 500.000 euro către A., 500.000 euro către B., 200.000 euro către C., 200.000 euro către D., 200.000 euro către E., 100.000 euro către F., 300.000 euro către G.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 430 - 431 C. proc. civ., art. 1349, 1357, 1381, 1385 și urm. C. civ., Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 22/2012.

În cauză a fost formulată cerere de intervenție forțată a lui H.

Prin Sentința civilă nr. 1174 din 26 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea. A fost obligat pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 50.000 de euro revenind fiecărui reclamant câte 25.000 de euro în echivalent în RON, la cursul BNR, de la data plății, cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii la plata către reclamantul G. a sumei de 20.000 de euro, în echivalent în RON, la cursul BNR, de la data plății, cu titlu de daune morale și s-a respins cererea reclamanților C., D., E., F. ca neîntemeiată și s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin Decizia nr. 348/A din data de 12 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții C., D., E., F., împotriva Sentinței civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015**, în contradictoriu cu apelantul-pârât Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și cu intimații-reclamanți A., B. și G., ca nefondat, a admis apelul formulat de pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâtă atât la plata daunelor morale către reclamanții A. și B. în sumă de 25.000 Euro, revenind fiecărui reclamant câte 12.500 Euro în echivalent în RON, la data plății, cât și la plata daunelor morale către reclamantul G., în sumă de 8000 Euro în echivalent în RON, la data plății.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții: C., D., A., B., E., F. și G.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 august 2017.

Prin rezoluția completului din 11 septembrie 2017, cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și H. la data de 19 mai 2017, conform dovezii atașate la dosarul acestei instanțe.

Intimatul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, a depus întâmpinare, în termenul prevăzut de dispozițiile art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de recurs, recurenții depunând răspuns la întâmpinare, prin avocat, așa cum rezultă din înscrisul înregistrat la această instanță la data de 6 octombrie 2017 și aflat la dosarul de recurs, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată și au cerut judecata cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (2) din C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) d în C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin cererea de recurs, recurenții au invocat faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală și netemeinică, motivele de recurs fiind încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, apelul fiind admis doar prin trimitere la concluziile pârâtei, concluzii care nu au fost probate în nici o etapă a judecății, ceea ce echivalează, în opinia recurenților, cu o nepronunțare asupra fondului care atrage casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanțe.

De asemenea, decizia instanței de apel este nelegală întrucât motivarea deciziei recurate adaugă la motivarea instanței de fond, fără a argumenta în acest sens. Astfel, instanța de apel motivează diminuarea cu 50% a cuantumului despăgubirilor acordate recurenților A. și B. raportat la faptul că exista o culpă comună la producerea accidentului însă instanța de apel omite faptul că, prin pronunțarea Sentinței civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, Tribunalul București a reținut deja, atunci când a stabilit despăgubirile cuvenite, culpa comună a victimei la producerea accidentului, astfel că instanța nu putea reduce în apel despăgubirea acordată pentru acest considerent.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenții invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1391 alin. (2) din C. civ., întrucât a reținut în mod eronat de două ori culpa persoanei vinovate la producerea accidentului.

Se susține totodată, în ceea ce privește prejudiciul produs recurenților care au calitatea de bunici, respectiv de unchi ai defunctului, că instanța de apel a apreciat în mod neîntemeiat că aceștia nu sunt îndreptățiți a primi daune morale, întrucât nu au făcut dovada existenței unei legături deosebite de afecțiune cu persoana care a decedat, iar situația familială, socială, profesională a acestora a fost afectată în urma pierderii suferite, ceea ce denotă contradictorialitatea motivării deciziei recurate, între considerente și dispozitivul hotărârii existând grave contradicții. Dovada prejudiciului moral al reclamanților care au calitatea de bunici, respectiv de unchi ai defunctului reiese din anchetele sociale efectuate, din declarația testimonială și din evaluările psihologice ale recurenților.

Astfel, din raportul de evaluare psihologică nr. x din 1 februarie 2017 întocmit de Cabinetul individual de Psihologie - J., raport care se află la dosarul cauzei, rezultă că numitul F. prezintă și astăzi configurație depresivă moderată cu agravări anxioase pe fondul stresului post-traumatic și dificultăți de inserție în mediul socio-familiar.

Din concluziile raportului de evaluare psihologică nr. x reiese faptul că numita E. prezintă o dispoziție afectivă oscilantă, predominant depresivă cu plâns facil, anxietate persistentă, toleranță scăzută la frustrare însoțită de nervozitate și tendința de retragere socială.

Aceleași concluzii au fost stabilite și pentru ceilalți doi recurenți, respectiv D. și K., tuturor recurenților fiindu-le recomandate ședințe suplimentare de psihoterapie și evitarea psihotraumelor, cu menținerea unui climat socio-familial protectiv.

Potrivit art. 1391 alin. (2) din C. civ., se instituie o prezumție a durerii încercate de către ascendenții, descendenții, frații, surorile sau soțul victimei decedate, prezumție care nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă administrat de către pârâtă, nefiind necesare alte probe în acest sens.

Cu toate acestea, în mod contradictoriu, instanța de apel arată că, în privința bunicilor, care sunt, potrivit art. 1391 alin. (2), ascendenți ai persoanei decedate, nu operează aceasta prezumție, deși proba faptei ilicite era suficientă, urmând ca, prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO.

În legătură cu natura daunelor morale, acestea nu se concretizează întotdeauna într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor criterii subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței.

În anumite circumstanțe există posibilitatea ca trăirile sufletești ale unei persoane să nu poată fi exteriorizate sau chiar să nu se exteriorizeze. Pe de altă parte, prejudiciul moral poate fi dedus din circumstanțele concrete ale cauzei, fiind supus prezumției simple a judecătorului, caz în care existența prejudiciului moral poate fi probată prin administrarea probei cu înscrisuri, coroborate cu prezumții simple.

Ca atare, în opinia recurenților, din moment ce art. 1391 alin. (2) din C. civ. prevede că "Instanța judecătorească va putea, de asemenea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", iar instanța s-a pronunțat în sensul că, fără îndoială, aceștia au suferit la decesul nepotului lor, rezultă că a fost probată durerea încercată prin moartea victimei.

Or, refuzul instanței de fond de a acorda despăgubiri reclamanților (bunici/unchi) pentru prejudiciul suferit constituie o aplicare eronată a dispozițiilor legale.

Analizând recursul, în limita motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții își întemeiază criticile pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând în esență nemotivarea deciziei recurate și greșita aplicare a legii din perspectiva neacordării despăgubirilor solicitate, respectiv greșita reducere în apel a despăgubirilor acordate de prima instanță.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată în apel cuprinde atât motivele de fapt, cât și de drept pe care se întemeiază, apelul fiind admis cu o argumentare clară și convingătoare a interpretării pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la art. 1391 alin. (2) din noul C. civ. în sensul că acesta nu instituie o prezumție absolută a durerii încercate de către ascendenții, descendenții, frații, surorile sau soțul victimei decedate, fiind necesară dovedirea atașamentului deosebit care să justifice acordarea despăgubirilor morale, întrucât doar dovedirea unei relații de rudenie nu este suficientă pentru a da naște acestei prezumții, un rol important având dovedirea unor legături de afecțiune care există mai ales în cadrul familiei tradiționale, alcătuită din părinți și copii, fără însă ca această legătură să fie absolutizată.

Împrejurarea că opinia instanței de apel concordă cu opinia exprimată de pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii de vreme ce sunt expuse argumentele de fapt și de drept pe care instanța și-a întemeiat soluția.

Recurenții invocă și nemotivarea diminuării cu 50% a cuantumului despăgubirilor acordate recurenților A. și B. raportat la existența unei culpe comune la producerea accidentului, în condițiile în care, la pronunțarea Sentinței civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, Tribunalul București a reținut deja, atunci când a stabilit despăgubirile cuvenite, culpa comună a victimei la producerea accidentului, astfel încât instanța nu mai putea reduce în apel despăgubirea acordată.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se referă la nemotivarea hotărârii, ci poate viza cel mult reducerea greșită a cuantumului despăgubirilor prin aplicarea de două ori a aceluiași criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor.

Chiar dând această interpretare, critica apare ca fiind nefondată, întrucât reținerea de către prima instanță a existenței culpei comune în producerea accidentului la stabilirea întinderii despăgubirilor nu împiedică instanța de control judiciar ca, aplicând același criteriu de evaluare a cuantumului despăgubirilor, să reducă sau să majoreze despăgubirea acordată, aplicarea aceluiași criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor constituind un aspect de individualizare, iar nu de aplicare a legii.

Astfel fiind, Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Verificând recursul din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ.

Un prim aspect de nelegalitate vizează luarea în considerare în mod greșit, în apel, a culpei comune la producerea accidentului întrucât culpa comună fusese avută în vedere de către prima instanță pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Recurenții invocă și faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu s-a dovedit existența unei legături deosebite de afecțiune a reclamanților, care au calitatea de bunici, respectiv de unchi, cu persoana decedată, cu toate că existau la dosar dovezi în acest sens (anchetele sociale, declarația testimonială și evaluările psihologice ale recurenților). Mai mult, în opinia acestora, art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ. instituie o prezumție a durerii încercate de către ascendenții, descendenții, frații, surorile sau soțul victimei decedate, prezumție care nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă administrat de către pârâtă, nefiind necesare alte probe în acest sens, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. În acest context, instanțele ar trebui să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, așa cum s-a apreciat în jurisprudența CEDO.

Recurenții sunt de părere că, din moment ce instanța s-a pronunțat în sensul că reclamanții, care sunt bunicii, respectiv unchiul decedatului, au suferit la decesul nepotului lor, rezultă că a fost probată durerea încercată prin moartea victimei, aceștia fiind îndreptățiți să primească despăgubiri.

Cu alte cuvinte, recurenții afirmă că este suficientă dovedirea relației de rudenie sau afinitate menționată în textul de lege pentru a se prezuma existența producerii unui prejudiciu moral, nepatrimonial, care îl îndreptățește pe reclamant să obțină despăgubiri.

Analizând criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește critica privind luarea în considerare în apel, în mod greșit, a culpei comune la producerea accidentului, motivat de faptul că prima instanță a avut în vedere culpa comună pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte consideră nu se poate reține vreun aspect de nelegalitate, de vreme ce instanța de apel, care face o judecată devolutivă, poate, în raport de circumstanțele cauzei, prin reaprecierea aceluiași criteriu de cuantificare a valorii prejudiciului, să reducă sau să majoreze cuantumul despăgubirilor acordate.

Sub aspectul greșitei aplicări a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., Înalta Curte apreciază că s-a făcut o corectă aplicare a acestei reglementări, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Articolul art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. folosește verbul "va putea", instituind posibilitatea, iar nu obligația acordării de despăgubiri, pentru durerea încercată prin moartea victimei, persoanelor individualizate expres în cuprinsul său, în considerarea unor legături de rudenie sau afinitate, apte să producă un astfel de prejudiciu nepatrimonial.

Teza a II-a a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri și altor persoane care dovedesc relațiile de afecțiune cu victima decedată, dacă este îndeplinită aceeași condiție (dedusă din precizarea "la rândul său"): de a putea dovedi durerea încercată prin moartea victimei.

Atât din interpretarea gramaticală, cât și din precizarea din teza a II-a a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., rezultă că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție absolută de naștere a durerii, ca urmare a morții victimei, în persoana ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, astfel cum susțin recurenții, ci a reglementat expres și neechivoc doar posibilitatea de acordare de despăgubiri tuturor celor care pot dovedi durerea încercată prin moartea victimei. Prezumția invocată de recurenți ar fi putut fi trasă dacă textul instituia obligativitatea acordării de despăgubiri pentru rudele de gradul I și II și pentru soțul supraviețuitor.

Prezumția reprezintă, conform art. 327 din Noul C. proc. civ., consecința pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or, în art. art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. se menționează expres posibilitatea, iar nu obligația, de a acorda despăgubiri rudelor de gradul I și II și soțului, cât și tuturor celor care "la rândul lor" pot dovedi durerea încercată prin moartea victimei, adică prejudiciul, astfel că textul nu poate fi interpretat în sensul că prejudiciul se prezumă și nu trebuie dovedit.

Întrucât durerea reprezintă prejudiciul nepatrimonial, adică unul dintre elementele răspunderii civile delictuale, iar toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite, iar art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. nu reglementează o excepție de la această regulă, nu se poate susține cu temei că faptul cunoscut, adică moartea victimei, prezumă un fapt necunoscut, adică intensitatea durerii pricinuite prin acest eveniment.

Prin urmare, trebuie dovedit nu doar gradul de rudenie, ci și intensitatea legăturilor de afecțiune dintre persoana decedată și reclamanți, spre pildă, prin consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic, reflectate în intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, de măsura în care decesul a afectat situația familială, profesională și socială a reclamanților, astfel cum corect a apreciat instanța de apel. Apare astfel ca nefondată susținerea recurenților că, în aplicarea art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ., relația de rudenie este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri.

Toate aceste aspecte au fost analizate în decizia recurată, în care s-a menționat că despăgubiri pot fi acordate doar părinților defunctului, întrucât nu a fost dovedită o deosebită legătură de afecțiune între persoana decedată, pe de o parte, și unchiul și bunicii acesteia, pe de altă parte, în acest raționament instanța de apel plecând de la premisa că, în mod tradițional, familia este alcătuită din părinți și copii, apropierea acestora în plan afectiv fiind cea mai importantă dintre toate relațiile care se pot forma în viața unui om.

Deși recurenții susțin că, dincolo de relația de rudenie, s-ar fi probat și legătura de afecțiune prin anchetele sociale efectuate, declarația testimonială și evaluările psihologice ale recurenților, aceste critici vizează neanalizarea unor probe administrate sau modul de interpretare a probelor de către instanța de apel și nu pot fi invocate ca argumente de nelegalitate pe calea recursului, întrucât nu sunt prevăzute printre cazurile de nelegalitate limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu vor fi analizate.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. împotriva Deciziei nr. 348/A din data de 12 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2018.

Procesat de GGC - MM