ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6579/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1166 din 25

noiembrie 2009 a Tribunalului Buzău s-a respins ca prescrisă acțiunea

reclamantului C.G.E. împotriva pârâților Ministerul Reformei Administrative și

Internelor, Inspectoratul General al Poliției, Inspectoratul de Poliție al

Județului Buzău, reținându-se că indiferent ce termen s-ar aplica, fie cel de 3

ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, fie cel de 1 an prevăzut de art. 502 alin.

(2) C. proc. pen., acțiunea reclamantului în despăgubiri este prescrisă atâta

vreme ce sentința de condamnare a fost pronunțată la 23 mai 1996, iar acțiunea

în despăgubiri a fost introdusă abia la 25 ianuarie 2008, cu mult peste

termenul legal.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 42 din 2 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins

apelul pentru următoarele considerente:

Nu poate fi vorba despre o încălcare

a principiului contradictorialității înscris în art. 129 C. proc. civ. întrucât,

așa cum rezultă din cererea aflată la dosarul nr. 1028/114/2009 al Tribunalului

Buzău - fila 16, reclamantul, completându-și cererea cu un nou capăt vizând

acordarea cheltuielilor de judecată a solicitat judecata în lipsă. În atare

situație, instanța de fond a procedat corect sub aspectul admiterii excepției prescripției

dreptului la acțiune, formulată de reclamant.

Atât dreptul la un proces echitabil

cât și principiul contradictorialității au fost garantate de instanță prin

citarea reclamantului, însă exercitarea drepturilor procesuale cade în sarcina

fiecărei părți.

Alin. (1) al art. 129 C. proc. civ. prevede

că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului, astfel încât reclamantul putea să formuleze

concluzii sau să susțină oral opinia sa față de excepția prescripției dreptului

la acțiune .

Cât privește excepția prescripției

dreptului la acțiune, instanța de fond a avut în vedere, pe de o parte,

termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, dar și termenul de un an

conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în contextul în care reclamantul a

solicitat pretenții civile patrimoniale doar în baza art. 13 coroborat cu art.

5, art. 6 alin. (2) și art. 8 din CEDO.

Cu privire la termenele în care se

poate exercita o atare acțiune Convenția face trimitere la legislația internă,

astfel încât soluția adoptată de prima instanță este dată cu aplicarea legii.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul C.G.E. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Se susține astfel că instanța a

făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de obiectul dedus

judecății, fiind încălcat și principiul contradictorialității.

Ca atare reclamantul solicită

casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe.

Recurentul mai susține că daunele

morale solicitate au ca temei legal dispozițiile art. 5 și art. 6 alin. (2) și

art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs indicate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a analizat

hotărârea atacată prin prisma principiului

tantum devolutum quantum

apellatum

și a faptului că reclamantul solicitase judecarea cauzei în lipsă

în condițiile art. 242 pct. 2 C. proc. civ.

Excepția prescripției extinctive

incidentă în cauză, ca excepție dirimantă și absolută, împiedică cercetarea

fondului.

Astfel, hotărârea de care se

prevalează reclamantul în susținerea acțiunii privind acordarea daunelor morale

ca urmare a lezării unor drepturi personale nepatrimoniale, a fost pronunțată

în 1996.

Temeiul de drept al acțiunii în

acordarea daunelor morale îl constituie prevederile art. 504 C. proc. pen., ca

instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane.

Potrivit art. 505 C. proc. pen.

acțiunea pentru repararea pagubei poate fi înaintată de persoana îndreptățită

potrivit art. 504 C. proc. pen. în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.

Or, față de dispozițiile legale sus

evocate, este de reținut că reclamantul a introdus acțiunea peste termenul

legal prevăzut de art. 505 C. proc. pen., operând astfel instituția

prescripției, cum, de altfel a reținut atât instanța de apel cât și cea de

fond.

Cum dispozițiile art. 505 C. proc.

pen. sunt imperative și exprese, susținerile recurentului sunt nefondate, motiv

pentru care, nefiind întrunite cerințele art. 304, pct. 9 C. proc. civ.,

recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 42 din 2 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6

decembrie 2010.