ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 615/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 1 aprilie 2016, pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 7 Centru Alba Iulia, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare din 15 iulie 2015, înregistrat sub nr. x din 21 iulie 2015, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 35429 din 25 septembrie 2015 și obligarea la restituirea sumei de 316.575,71 RON, precum și la obligarea dobânzii, începând cu data de 9 decembrie 2015 și până la data restituirii efective a sumei.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 288 din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susține că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aspect ce rezultă din faptul că instanța fondului a reținut în mod greșit faptul că reclamanta nu ar fi depus la dosarul cauzei toate informațiile cu privire la cele două societăți, respectiv "A." SRL și "B." SRL, în condițiile în care chiar reprezentanta AFIR recunoaște că certificatele constatatoare eliberate de ONRC, au fost depuse la dosarul cauzei, odată cu cererea de finanțare și print-o simplă verificare se putea vedea acest lucru.

Se menționează, de asemenea de către instanța de fond, că simpla consultare a acestor informații nu era suficientă pentru calificarea celor două societăți ca fiind întreprinderi legate, fiind necesar să se stabilească și dacă cele două societăți acționează în tot sau în parte pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Instanța de fond nu face altceva decât să confirme concluziile reprezentanților AFIR, menționând că reprezentantul reclamantei, cu prilejul întocmirii declarației depusă la dosarul de finanțare, ar fi depus o declarație contrară realității.

Or, susține recurenta că toate documentele analizate de către reprezentanții AFIR cu prilejul întocmirii deciziilor contestate, precum și documentele analizate de către instanța de fond, printre care Certificatele eliberate de ONRC, au fost depuse odată cu cererea de finanțare, la dosarul de finanțare, finalizat la data de 30 mai 2011;

- la momentul acordării finanțării, reprezentanții AFIR, analizând inclusiv certificatele ONRC, au apreciat că declarația dată de reprezentantul subscrisei este conformă cu realitatea, deoarece au acordat finanțarea;

- după cca. 4 ani de zile, reanalizând aceleași documente, au apreciat că declarația reprezentantului subscrisei, nu ar fi conformă cu realitatea;

- certificatele au fost anexate cererii de finanțare, orice persoană interesată, poate consulta site-ul ONRC și poate afla informațiile dorite, despre orice societate comercială înmatriculată în România. Mai multe decât atât, pentru reprezentanții AFIR, era și o obligație legală de verificare și informare, înainte de acordarea oricărei finanțări.

Astfel, sentința pronunțată de către instanța de fond, nu lămurește toate aspectele sus-menționate, pe care reclamanta, prin intermediul reprezentanților, le-a menționat în toate contestațiile formulate.

În considerentele sentinței instanței de fond, pag. 11 alin. (2), se menționează: "Este adevărat că activitatea celor două societăți diferă, colaborează și acționează cel puțin în parte, însă într-o proporție semnificativă din activitatea lor, pe piața lucrărilor de construcții".

Făcând mențiunea că cele două societăți, într-o proporție semnificativă din activitatea lor, ar colabora pe piața lucrărilor de construcții, instanța de fond nu a făcut altceva decât să preia aprecierea reprezentanților AFIR și anume că 87 din încasările subscrisei ar proveni de la "B." SRL

Or, sus-menționatele aprecieri ale reprezentanților AFIR, au fost contestate în repetate rânduri de către reclamantă, în toate contestațiile formulate, deoarece se bazează pe aprecieri unilaterale și hazardate ale reprezentanților AFIR.

În atare condiții, când reclamanta a contestat în repetate rânduri susținerile reprezentanților AFIR, instanța de fond, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să administreze probe pentru verificarea celor menționate de reprezentanții AFIR, respectiv expertiză contabilă pentru analizarea raporturilor dintre cele două societăți.

O altă eroare a instanței fondului privește numărul de angajați ai societății B. SRL, arătând recurenta reclamantă că din cuprinsul raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei rezultă un număr de 9 angajați în perioada 2009-2010 și nu 14, cum reține instanța fondului.

Astfel, reclamanta a contestat susținerile că la data depunerii cererii de finanțare, 30 mai 2011, "B." SRL ar fi avut un număr de 14 salariați și, mai mult decât atât, a și dovedit că la data depunerii cererii de finanțare numărul de salariați era sub 9, ceea ce în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) îi conferă statutul de microîntreprindere.

De asemenea, a mai dovedit că "B." SRL, la data depunerii cererii de finanțare 30 mai 2011, avea statut de microîntreprindere și îndeplinea criteriile de eligibilitate pe Măsura 312 privind finanțarea FEADR.

În atare condiții, este mai mult decât evident că sentința instanței de fond se sprijină pe considerente lipsite de suport legal, sprijinindu-se pe o eroare evidentă.

Mai mult decât atât, instanța de fond, apreciază că în condițiile în care "B." SRL ar fi exclusă de la categoria de microîntreprindere, acest calificativ s-ar extinde și asupra reclamantei, în calitate de întreprindere legată, iar în continuare, instanța de fond apreciază că reclamanta nu era o microîntreprindere și ar fi fost descalificată pentru accesarea finanțării.

Nicăieri în cuprinsul actelor de control și a deciziilor întocmite de reprezentanții A FIR, nu s-a făcut această mențiune, iar instanța de judecată, nu poate analiza decât motivele invocate de reprezentanții AFIR în sprijinul retragerii finanțării și nu altele (nu poate completa deciziile emise de către AFIR).

Oricum, mențiunile instanței de fond, sunt contrazise flagrant de către Raportul de expertiză extrajudiciară întocmit în cauză, care a analizat societatea "B." SRL

Hotărârea instanței de fond se sprijină pe motive contradictorii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., arătând recurenta reclamantă sub acest aspect că, în considerentele sentinței, pag. 10 alin. (4), se menționează că reclamanta nu ar fi depus la dosarul de finanțare certificatele eliberate de ONRC.

Or, în cuprinsul încheierii din 21 noiembrie 2016, se precizează, pag. 1 alin. (11), că respectivele înscrisuri depuse de reclamantă reprezintă certificatele eliberate de ONRC și altele și care au fost depuse odată cu cererea de finanțare.

În atare condiții, sentința instanței de fond conține motive contradictorii.

O altă critică a recurentei vizează neexercitarea rolului activ de către instanța de fond, critică formulată în raport de faptul că judecătorul fondului nu a analizat jurisprudența CJUE, invocată prin contestația formulată.

În acest sens, reclamanta a arătat că, potrivit art. 4 pct. 8 din Regulamentul nr. 65/2011, în baza căruia s-au constatat neregulile, nu se efectuează nicio plată către beneficiarii în cazul în care s-a stabilit că au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a obține aceste plăți.

Or, atâta timp cât între data formulării cererii de finanțare, data achitării tranșelor și data încheierii Procesului-verbal de constatare a neregulilor, condițiile avute în vedere la accesarea sprijinului financiar nerambursabil nu s-au modificat, efectuarea plăților dovedește că Agenția nu a constatat existența vreunei nereguli.

Regulamentul CE nr. 65/2011 nu era în vigoare la data la care s-a formulat cererea de finanțare, iar contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute în Ghidul solicitantului, care nu cuprinde nicio prevedere privind crearea de condiții artificiale pentru a obține fonduri nerambursabile, singura restricție fiind aceea ce viza persoanele care aveau calitatea de acționar sau asociat majoritar în mai multe societăți comerciale și care nu puteau să deruleze mai multe proiecte în același timp și pentru aceleași tipuri de investiții în cadrul măsurii 312.

În aceste circumstanțe, în cauză devin incidente prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, potrivit cărora "obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil", fiind îndeplinită și condiția prevăzută la paragraful II al textului legal, întrucât procesul-verbal ce constituie și titlu de creanță a fost încheiat la data de 15 iulie 2015, la aproape 2 ani de zile de la achitarea sumei de 314.989,97 RON.

Astfel cum se arată în Hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-434/12 Slancheva, atunci când se constată existența unor indicii care pot permite să se concluzioneze în sensul creării artificiale a condițiilor necesare pentru a beneficia de o plată în sensul articolului 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011, cererea de plată va fi respinsă numai dacă se constată că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul FEADR nu poate fi atinsă, considerente ce își mențin valabilitatea și atunci când este în discuție rambursarea sumelor în condițiile art. 5 din Regulamentul (UE) 65/2011.

În concluzie, obiectivul general al Măsurii 312 privind creșterea numărului de locuri de muncă și a veniturilor adiționale, precum și obiectivul specific al Măsurii 312, constând în crearea și menținerea locurilor de muncă în spațiul rural, a fost atins.

Or, niciuna dintre Hotărârile CJUE nu a fost analizată de către instanța de fond, care nu a răspuns nici motivelor invocate de subscrisa prin acțiunea introductivă, în atare condiții, instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului.

În fine, recurenta reclamantă invocă și încălcarea dreptului la apărare, particularizată prin respingerea probei testimoniale și a probei cu expertiză, astfel că, pentru toate motivele arătate în cererea de recurs, solicită casarea sentinței civile atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect cenzurarea legalității Deciziei de soluționare a contestației nr. 35429 din 25 septembrie 2015, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Procesului - Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 15 iulie 2015.

Prin procesul-verbal anterior amintit s-a reținut faptul că societatea reclamantă a accesat nelegal o finanțare nerambursabilă în cadrul schemei de ajutor din FEADR - Măsura 312, prin aceea că nu a îndeplinit condițiile de eligibilitate, prin raportare la statutul necesar de microîntreprindere.

Soluționând acțiunea reclamantei, prima instanță a constatat că este neîntemeiată, validând legalitatea procesului-verbal de constatare a neregulii și de stabilire a creanței bugetare pentru considerentele arătate în cuprinsul Sentinței civile nr. 288 din 6 decembrie 2016.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta a formulat recurs împotriva Sentinței civile nr. 288 din 6 decembrie 2016 și deși s-a prevalat, în mod formal numai de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8, dezvoltarea acestora învestește instanța de control judiciar și cu analiza incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest din urmă aspect, recurenta reclamantă a arătat faptul că prima instanță a respins în mod greșit solicitarea de încuviințare a probei cu testimoniale și cu expertiză tehnică, critică ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., din moment ce vizează încălcarea dreptului la apărare.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că soluția de respingere a cererii reclamantei vizând încuviințarea probei testimoniale și a celei cu expertiză nu reflectă încălcarea dreptului la apărare al părții, din perspectiva dispozițiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ., în contextul în care reclamanta nu a demonstrat pertinența și concludența probatoriilor solicitate.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că problematica dedusă analizei instanței de contencios administrativ a vizat lămurirea raporturilor dintre societatea reclamantă și societatea B. SRL, respectiv stabilirea faptului dacă societatea reclamantă este întreprindere legată cu cealaltă societate, analiză ce nu presupune audierea unui martor sau administrarea probei cu expertiză tehnică ci efectiv verificarea documentației aflate la dosarul cauzei.

Cât privește cel de al doilea motiv de casare, recurenta reclamantă susține că sentința civilă atacată conține motive contradictorii, cu referire la faptul că, deși în considerentele sentinței(la pag. 10 alin. (4) se menționează că reclamanta nu ar fi depus la dosarul de finanțare certificatele eliberate de ONRC, în cuprinsul încheierii din 21 noiembrie 2016 (pag. 1 alin. (11) se precizează că respectivele înscrisuri reprezintă certificatele eliberate de ONRC și altele care au fost depuse odată cu cererea de finanțare.

Dezlegând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că legiuitorul a avut în vedere fie existența unor motive contradictorii, fie contradictorialitatea existentă între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, în ambele ipoteze casarea fiind necesară întrucât nu se poate stabili, cu certitudine, care au fost motivele pentru care instanța a pronunțat soluția criticabilă.

În raport de aceste mențiuni, critica recurentei reclamante este nefondată, întrucât ceea ce subliniază aceasta nu reprezintă o contradicție între considerente, ci o pretinsă contradicție între teza expusă de judecătorul fondului în cuprinsul sentinței civile și mențiunile cuprinse în practicaua aceleiași sentințe, în partea referitoare la consemnarea susținerilor părților.

Or, este evident că nu pot exista "considerente contradictorii" în contextul în care pretinsul antagonism ar exista între susținerile părților și concluziile instanței, ipoteza avută în vedere de legiuitor, cu prilejul edictării prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizând exclusiv contrarietatea ivită între motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că nici la nivel aparent nu ar exista contradicția învederată de recurentă, întrucât ceea ce a avut în vedere judecătorul fondului și rezultă din ansamblul motivării este faptul că intimata pârâtă nu a avut cunoștință, la data depunerii cererii de finanțare, de toate informațiile din care rezultă calitatea de întreprindere legată cu SC B. SRL, informații ce nu se rezumă doar la mențiunile existente în Registrul Comerțului cu privire la cele două societăți.

Nefondat este și cel de al treilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, respectiv motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând Înalta Curte că sentința atacată este conformă normelor reprezentate de dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, procesul-verbal de constatare a neregulii și de stabilire a creanței bugetare a fost întocmit în urma constatării faptului că societatea reclamantă avea calitatea de întreprindere legată cu societatea B. SRL, nefiind, așadar, o microîntrepindere autonomă, condiție de eligibilitate în cardul programului de finanțare nerambursabilă.

Această calitate de întreprindere legată a fost corect analizată de prima instanță, prin raportare la prevederile art. 44 - (1) din Legea nr. 346/2004, rezultând, din probatoriul administrat în cauză, faptul că SC A. SRL și SC B. S.R.L, sunt controlate de una și aceeași persoană, întrucât asociatul unic al SC A. SRL, domnul C. este asociat cu participație de 90% și în societatea SC B. SRL, alături de soția sa, doamna D., care deține 10% din părțile sociale ale societății și, de asemenea, că SC A. SRL și SC B. SRL, colaborează și acționează cel puțin în parte, însă într-o proporție semnificativă din activitatea lor, pe piața lucrărilor de construcții.

Fără îndoială, S.C B. SRL nu avea calitatea de microîntreprindere la data depunerii cererii de finanțare de către SC A. SRL, întrucât depășea numărul maxim de salariați, având, în cursul anului 2009 un număr mediu de 10 angajați, un număr mediu de 8 angajați în 2010 și în 2011 un număr mediu de 14 angajați, depășirea plafonului de maxim 9 angajați fiind sesizată și pentru anii 2012 - 2014.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 346/2004, datele utilizate pentru calculul numărului mediu anual de salariați, cifra de afaceri netă anuală și activele totale sunt cele raportate în situațiile financiare aferente exercițiului financiar precedent, aprobate de adunarea generală a acționarilor sau asociaților.

(2) Dacă la data întocmirii situațiilor financiare anuale întreprinderea nu se mai încadrează în plafoanele stabilite la art. 3 și 4, aceasta nu își va pierde calitatea de întreprindere mică, mijlocie sau microîntreprindere decât dacă depășirea acestor plafoane se produce în două exerciții financiare consecutive.

Prin urmare, în raport de numărul mediu de angajați din 2009 și 2011, SC B. SRL nu avea calitatea de microîntreprindere.

Astfel, concluzia echipei din cadrul intimatei pârâte, însușită și de instanța fondului, este aceea că beneficiarul real al finanțării nerambursabile nu este societatea recurentă ci societatea SC B. SRL, societate ce nu era eligibilă, neavând statutul de microîntreprindere în perioada de referință avută în vedere de intimata pârâtă.

În mod greșit susține recurenta reclamantă faptul că prima instanța a adăugat motivării procesului-verbal contestat, prin aceea că a examinat calitatea de microîntreprindere a societății B. SRL, fiind de observat că în cuprinsul procesului-verbal este analizată expres calitatea acestei din urmă societăți, prin raportare la dispozițiile art. 44 din Legea nr. 346/2004.

În mod întemeiat a înlăturat prima instanță argumentele reclamantei, potrivit cărora pârâta se prevalează de propria culpă, fiind de observat faptul că legătura de dependență dintre cele două societăți nu rezultă din actele anexate cererii de finanțare ci din coroborarea tuturor elementelor menționate în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare.

Altfel spus, nu poate fi imputată intimatei pârâte o pretinsă inconsecvență cu privire la aprecierea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate în persoana societății reclamante, din moment ce informațiile ce au condus la o atare concluzie au ajuns la cunoștința intimatei ulterior, cu prilejul verificării suspiciunii de neregulă.

În plus, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, potrivit cărora "obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil," întrucât actul comunitar exclude culpa beneficiarului, or, în speța de față, recurenta reclamantă nu poate pretinde că elementul în raport de care a fost obligată să returneze finanțarea nu putea fi prefigurat, cât timp este exact autoarea eroii în care a fost indusă autoritatea pârâtă cu privire la îndeplinirea condiției de eligibilitate reprezentată de caracterul autonom al microîntreprinderii.

În fine, nefondată este și critica recurentei reclamante, prin care încearcă să demonstreze faptul că obiectivele generale și specifice ale Măsurii 312 au fost atinse în cauză, nefiind posibilă în atare context restituirea finanțării nerambursabile.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte reține că, în condițiile în care sintagma "crearea de condiții artificiale" nu este prevăzută explicit ca reprezentând o neregulă sau abatere în cuprinsul contractului de finanțare, se impune interpretarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, act normativ aplicabil în speță, prin raportare la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 12 septembrie 2013, pronunțată în Cauza nr. C-434/12 - Slancheva sila EOOD împotriva Izpalnitelen direktor na Darzhaven fond "Zemedelie" Razplashtatelna agentsia, în sensul că:

"1) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că condițiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezența unui element obiectiv și a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente, este de competența instanței de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speței care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de al doilea element, este de competența instanței de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăți a urmărit în exclusivitate să obțină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menționate. În această privință, instanța de trimitere se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice și/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiții similare, ci și pe indicii care dovedesc existența unei coordonări deliberate între aceste persoane.

2) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiții, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcțională sau că există o legătură juridică între candidații la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speță să fi fost luate în considerare."

Menționează Curtea de Justiție a Uniunii Europene, că articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată în temeiul schemei de ajutor din cadrul FEADR să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiții, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcțională sau că există o legătură juridică între candidații la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speță să fi fost luate în considerare.

Însă, astfel cum s-a arătat și în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulii și de stabilire a creanței bugetare, în cauza de față nu a fost atins obiectivul reprezentat de crearea și diversificarea serviciilor pentru populația rurală prestate de către microîntreprinderi, din moment ce probatoriul administrat în cauză atestă că beneficiarul real al finanțării nerambursabile a fost SC B. SRL.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica recurentei reclamante din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de SC A. SRL Șelimbăr împotriva Sentinței nr. 288 din 6 decembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - LM