ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5028/2019

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și precizată la termenul de judecată din 29 iunie 2017, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de mediere a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

- anularea în tot a Hotărârii/O nr. 30 din 8 august 2016 emisă de Consiliul de mediere cu referire și/sau au legătură cu "taxa anuală profesională"

- anularea în tot a Hotărârii/O nr. 31 din 8 august 2016 emisă de Consiliul de mediere;

- anularea răspunsului la plângerea prealabilă;

- obligarea pârâtului că pe viitor să nu mai emită acte administrative cu asemenea conținut;

- obligarea pârâtului la plată de reparații pentru daune morale în sumă de 10.000 RON.

- obligarea pârâtului la plată cheltuielilor de judecată.

La data de 8 mai 2017, reclamantul a sesizat instanța cu soluționarea excepției de nelegalitate a următoarelor acte administrative:

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a art. 9 lit. b) și n) din Hotărârea nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului de mediere.

A respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a Hotărârilor Consiliului de Mediere nr. 1307 din 14 decembrie 2008, nr. 1309 din 14 decembrie 2008, nr. 1437 din 14 februarie 2009, nr. 196 din 25 februarie 2012, nr. 20 din 31 mai 2014 și nr. 4 din 19 februarie 2016.

A admis excepția inadmisibilității cererii privind obligarea pârâtului de a nu mai emite pe viitor acte administrative cu conținut similar celor contestate, invocată din oficiu și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant cu acest obiect.

A respins ca neîntemeiată acțiunea (punctele 1, 2, 3 și 6) formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de mediere.

A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017 a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentului instanța de fond a făcut o apreciere greșită a normelor de drept material care reglementează activitatea mediatorilor prin Legea nr. 192/2006 și prin Regulamentul de organizare și funcționare, aprobat prin Hotărârea nr. 5/2007. Astfel, deși recunoaște existența unei duble condiții pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare (1. Să fie stabilită prin regulament; 2. De a rezulta din activitatea Consiliului) se concluzionează greșit, în sensul că "veniturile din care se acoperă cheltuielile de organizare și funcționare nu sunt enumerate limitativ în textul legii".

Totodată, se susține că, instanța de fond nu a identificat natura acestei taxe, drept pentru care, nici nu s-a pronunțat asupra îndeplinirii celei de a doua condiții, și anume: acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare să rezulte din activitatea Consiliului de mediere.

Recurentul mai face precizarea că este într-adevăr o "taxă impusă în condițiile Regulamentului de organizare și funcționare", așa cum afirmă instanța de fond, dar nu poate accepta interpretarea acesteia că "suma respectivă provine din activitatea desfășurată de Consiliu". Precizează că suma nu provine din activitatea desfășurată de Consiliu, ci corect ar fi fost, potrivit aplicării exacte a dispozițiilor legale: activitatea de administrare a Tabloului este realizată de Consiliu, susținută financiar, pe baza colectării taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor.

Se mai invocă faptul că pe de o parte, instanța a identificat înlocuirea "taxei anuale de administrare a Tabloului" cu "taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator", iar pe de altă parte, numai dintr-o simplă lectură a celor două sintagme, se observă cu ușurință că, taxa anuală de administrare tablou nu este una și aceeași taxă cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator.

Susține recurentul că prima instanță a confundat noțiunile de "taxa anuală de administrare a Tabloului" cu "taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator", aceasta din urmă fiind o taxă nelegală, nefundamentată pe nicio prevedere ale legii. O simplă hotărâre de Consiliu de mediere nu poate echivala cu forță coercitivă a unei legi, deci, nici un act administrativ cu caracter individual nu poate substitui o dispoziție legală, cuprinsă în textul unei legi.

Se mai precizează în recurs că necuprinderea unei taxe într-o dispoziție legală contravine prevederilor art. 53 alin. (1) și (3), art. 137 alin. (1) și art. 139 alin. (3) din Constituția României.

În accepțiunea recurentului, definirea Consiliului de Mediere pe care prima instanță a menționat-o în cuprinsul hotărârii atacate, este eronată și neconformă dispozițiilor legale. Se arată că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a oferit definirea Consiliului, deoarece acesta, deși colectează taxe de la persoane fizice, nu se află sub controlul sau supravegherea niciunei autorități publice.

Se mai arată că în ceea ce privește "acele persoane juridice de drept privat autorizate de o autoritate publică" trebuie făcută precizarea că, înființarea și desfășurarea activității Consiliului nu a fost și nu este autorizată de vreo autoritate publică, acesta a fost înființat potrivit Legii nr. 192/2006. Ca atare, recurentul subliniază că o asemenea definiție nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă și dă o altă conotație oricărei alte definiții, rezultând din aceasta nelegalitatea hotărârii, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere prevederile cuprinse în Legea nr. 192/2006.

Recurentul face referire la adresa Consiliului de mediere din data de 3 iulie 2017, (Anexa nr. 1), pentru a justifica susținerile sale privind nelegalitatea taxei percepute și contestate în prezentul dosar.

În ceea ce privește "nelegalitatea art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007" recurentul solicită instanței de recurs să respingă susținerile cuprinse în hotărâre, întrucât aceste susțineri nu sunt legale, în raport de textele legale invocate. Se susține că instanța de fond nu a avut în vedere că, art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 a adăugat la lege, a modificat în profunzime prevederea legală, astfel cum a arătat că este stipulat la art. 21 lit. e) din lege, rezultând astfel că, nu s-au interpretat în mod corect prevederile invocate.

În ceea ce privește Hotărârea nr. 1.437/2009, recurentul consideră, ca o consecință accesorie a celor motivate, că se impune anularea acesteia, întrucât, atâta timp cât taxa anuală profesională este nelegală, și această hotărâre prin care se indică deschiderea unui cont distinct pentru colectarea taxei anuale profesionale este nelegală - în considerarea caracterului accesoriu față de nelegalitatea taxei.

Cu privire la Hotărârea O nr. 20/2014, se menționează că din textul cuprins la art. 1 din acest act administrativ: "Taxa anuală profesională reprezintă taxa care se achită anual de fiecare mediator autorizat, înscris în Tabloul mediatorilor în vederea asigurării veniturilor Consiliului de mediere necesare administrării Tabloului mediatorilor, în conformitate cu cerințele legii." Apoi, la art. 2 și art. 3 la o prezentare a activităților pe care Consiliul le va desfășura din banii colectată de la mediatori (neavând nicio legătură cu "alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere"), iar la ultimul articol, Consiliul își arogă drepturi (nefiind cuprinse în vreun act normativ) împotriva mediatorilor. Ori, prin coroborarea dispozițiilor cuprinse în acest act administrativ cu cele din Legea nr. 192/2006, în opinia recurentului, această taxă nu este cuprinsă în textul normativ.

S-a susținut că Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 184 din 19 februarie 2010 nu este disponibilă, nici pe site-ul acestuia și nici într-o altă formă de luare la cunoștința publică, astfel că instanța de fond nu a analizat în mod corect motivele de nelegalitate a acestei hotărâri, fapt pentru care această hotărâre este nelegală.

În ceea ce privește Hotărârea O nr. 4 din 19 februarie 2016, precizează că și la acest punct, instanța de fond nu a respectat prevederile legale, în sensul că, în situația obligării la plata unei taxe anuale profesionale, în mod nelegal, rezultă implicit că și dispozițiile cuprinse la art. 1 și art. 2 din această hotărâre sunt nelegale.

Se arată că referirile instanței de fond la normele de conduită profesionale exced litigiului, întrucât codul deontologic privește doar o normă de conduită în raport cu alți mediatori autorizați precum și cu persoanele fizice sau entitățile juridice cu care interacționează în cadrul procesului de gestionare a unei medieri, nicidecum nu privește o normă de conduită în raport cu Consiliul de mediere. Chiar și în situația în care la pct. 3.1 se menționează: "în exercitarea profesiei, mediatorii au obligația să respecte hotărârile Consiliului de Mediere." este clar și evident că se referă numai la acele hotărâri care vizează raportul cu alți mediatori și cu persoanele cu care interacționează în procesul de mediere, nicidecum în relația cu Consiliul de mediere, în calitate de organism autonom.

Se mai subliniază în recurs că nu există nicio hotărâre de Consiliu din care să rezulte că din activitatea pe care o desfășoară în cadrul acestui organism autonom, sumele obținute se fac venit la bugetul Consiliului, ca apoi aceste venituri să poată fi cheltuite, potrivit normele legale din domeniu. O excepție ar putea constitui taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor, care ar putea fi coroborată cu îndeplinirea atribuției prevăzută la art. 20 lit. f) din aceeași lege: "întocmește și actualizează tabloul mediatorilor autorizați".

Recurentul apreciază că hotărârea instanței de fond a fost adoptată cu nerespectarea și ignorarea prevederilor legale ale art. 20 și 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006.

Cu referire la Hotărârea nr. 196/2012, rezultă implicit și faptul că, majorarea taxei de la 300 RON la 400 RON prin Hotărârea nr. 30/2016, care modifică și completează Hotărârea nr. 196/2012, concluzia nu poate fi decât aceea de nelegalitate a acesteia. Este cunoscut faptul că, în situația în care actul administrativ de bază este nelegal, rezultă că și actele administrative de modificare și completare ale acestuia sunt nelegale.

După cum se poate observa dintr-o simplă lecturare a dispoziției art. 21 din Legea nr. 192/2006, aceasta nu stabilește niciun drept al Consiliului de a stabili vreun cuantum al unei taxe. De asemenea, în Regulamentul de organizare și funcționare nu este prevăzut niciun drept al Consiliului de a stabili cuantumul taxelor datorate în temeiul art. 21 din lege. Deci, instanța de fond a emis o hotărâre care excede cadrului legal aplicabil cu privire la organizarea activității de mediator.

Recurentul precizează că din interpretarea textelor de lege incidente rezultă lipsa oricărei reglementări în cuprinsul regulamentului de organizare și funcționare, din care să rezulte care sunt activitățile pe care acesta le desfășoară, astfel încât sumele provenite din desfășurarea acestor activități să constituie venit la bugetul Consiliului, iar din acest buget, acesta să își continue activitatea pentru care a fost înființat.

Se menționează că taxa nu poate fi justificată de prevederile art. 21 lit. e) din lege, întrucât această prevedere reglementează: "Consiliul de mediere își acoperă cheltuielile de organizare și funcționare din venituri proprii, după cum urmează: alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament". Astfel, "suma respectivă" nu provine din activitatea desfășurată de consiliu, ci sumele reprezentând taxa anuală profesională sunt sume achitate de către fiecare mediator, aceasta fiind, în opinia recurentului, motivul de nelegalitate, întrucât impunerea unei taxe în sarcina mediatorilor ar fi trebuit să aibă loc numai în condițiile stipulate de lege.

În privința perceperii de penalități de întârziere, recurentul susține că instanța de fond a realizat o adăugare la lege și o interpretare eronată a legii, întrucât perceperea de penalități nu este o formă de răspundere civilă, având în vedere chiar textul art. 42 din Legea nr. 192/2006: "Răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condițiile legii civile ...". deci în condițiile C. civ.

Pe de altă parte, instanța de fond constata ca entitatea Corpul Profesional al Mediatorilor din Județ, nu are personalitate juridica, nu are patrimoniu și nici buget propriu, dar consideră normal că atribuțiile, "conferite" prin Hot. O31 din 8 august 2016, de a recupera taxe de la mediatorii din județ contra unui procent de 10%, sunt normale și legale.

În al doilea rând pârâtul nu a făcut dovada în nici un fel că mediatorii autorizați incluși împotriva voinței lor, în așa zisul corp profesional al mediatorilor autorizați ar fi semnat vreun document sau act de adeziune la acest corp și la statutul corpului, care nu face decât să modifice și să adauge la Legea nr. 192/2006.

În susținerea argumentelor sale, recurentul indică două acte normative esențiale și anume O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, cu modificările și completările ulterioare și O.G. nr. 13/2010 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției în vederea transpunerii Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne. O taxă, chiar fiind anuală, profesională sau de orice altă natură, ca și condiție pentru exercitarea profesiei, trebuia să fie prevăzută în mod expres de legiuitor, ca și venit al Consiliului de mediere.

În final, se critică modalitatea în care instanța de fond a respins solicitarea de acordare de despăgubiri, respectiv daune morale în suma de 10.000 RON pentru prejudicii de imagine aduse recurentului ca profesionist, considerând ca trebuie sa le respingă întrucât nu exista probe la dosar care sa ateste ca imaginea sa ca mediator ar fi fost afectata în mod negativ de faptul ca hotărârile contestate nu ar fi fost anulate.

În legătură cu acest aspect, se arată că probele existau și erau depuse la dosar, dar instanța de fond a considerat de bună cuviința sa nu le ia în considerare (se referă la multe adrese trimise la instituții ale statului respectiv Curți de Apel, Parchete și instanțe judecătorești, adrese pe care le-a administrat în probațiune precum și emailurile de amenințare cu suspendarea sau scoaterea din profesie ca daca nu achită o taxa pe care o consideră ilegala și pentru care parata nu oferă nici un fel contraprestație).

Intimatul pârât Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat.

Pe cale de excepție, intimatul a invocat excepția nulității recursului conform art. 489 alin. (2) din noul C. proc. civ., considerând că indicarea temeiului de drept al căii de atac este pur formală, criticile formulate nu au legătură cu soluția pronunțată privind aspectele de nelegalitate ale acesteia, ci reia aspecte de fond ale judecății pricinii în aceeași maniera vădit nefondata ca în fata Curții de Apel București.

Totodată se opune excepției de nelegalitate, ridicată de recurentul A. fata de art. 9 lit. b) și n) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului de mediere (ROF), aprobat prin Hotărârea nr. 5/2007; Hot. nr. 1307 din 14 decembrie 2008, Hot. nr. 1309 din 14 decembrie 2008, Hot. nr. 1437 din 14 februarie 2009, Hot. nr. 196 din 25 februarie 2012, Hot. O nr. 20 din 31 mai 2014 Hot. O nr. 4 din 19 februarie 2016 și opinează că instanța în mod corect a analizat și a constatat că legea lasă o marjă de apreciere Consiliului de mediere în a stabili alte sume din care să își acopere cheltuielile de funcționare, sub dubla condiție de a fi stabilite prin regulament și de a rezulta din activitatea Consiliului, astfel cum rezultă din prevederile art. 20 lit. m) din Legea nr. 192/2006 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 192/2006. Veniturile consiliului de mediere nu sunt enumerate limitativ în textul art. 21 din lege.

Instanța reține în mod just că activitatea Consiliului, respectiv principalele sale atribuții se regăsesc reglementate la art. 20 din Legea nr. 192/2006, printre care se număra și întocmirea și actualizarea Tabloului mediatorilor autorizați, ținerea evidenței birourilor de mediator, în concluzie taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor reprezintă o taxă percepută pentru buna desfășurare a activității consiliului constând în întocmirea și actualizarea Tabloului mediatorilor autorizați, prevăzută de lege, astfel se respectă prevederile de instituire a ei, reglementate de art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, respectiv este o taxă impusă în condițiile regulamentului și suma respectivă provine ca rezultat a activității desfășurată de Consiliul de mediere în beneficiul mediatorilor.

Se menționează că reclamantul nu reușește să indice concret în ce fel contravine legii modalitatea de plată a taxei, în consecință aceste prevederi, cuprinse în art. 2 din Hot. nr. 1307 din 14 decembrie 2008 și art. 1 din Hot. nr. 1309 din 14 decembrie 2008, sunt adoptate în acord cu condițiile legale.

Revenind la legalitatea art. 9 lit. b) din ROF, forma în vigoare la momentul invocării excepției de nelegalitate în speța, instanța a observat în mod real că pârâtul are o vastă activitate în ce privește evidența mediatorilor autorizați, în consecință nu este contrar dispozițiilor legale în vigoare, să perceapă o taxă în schimbul acestei activități proprii.

Nu pot fi reținute argumentele privind reglementarea raportului juridic fiscal sau cele derivând din Legea nr. 500/2002, întrucât Consiliul de mediere este un organism autonom cu personalitate juridică, de interes public și nu o instituție publica finanțată integral din venituri proprii, iar intre acesta și mediatori nu intervin raporturi juridice de drept fiscal. Instanța de fond a explicat în detaliu reclamantului care sunt diferențele între organism autonom de interes public și instituție publica autonomă, precum și raportul de drept material fiscal, definit de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 207/2016.

Față de legalitatea art. 9 lit. n) din ROF instanța apreciază corect că, în lipsa detalierii unor critici aduse acestui text și în baza art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, acest text nu a fost încălcat prin aceea că pârâtul a stabilit, prin chiar regulamentul sau de organizare și funcționare, posibilitatea de a statua asupra altor taxe prin alte hotărâri.

Nici aprobarea unui termen de grație pentru achitarea taxei anuale profesionale ori posibilitatea acordată mediatorilor de a solicita eșalonarea la plata a datoriilor restante, prin Hot. 6 nr. 4 din 19 februarie 2016 nu aduce nici o încălcare a prevederilor legale aplicabile. Instanța reține că reglementarea modalității de plată sau eșalonarea constituie o atribuție a Consiliului; de mediere, nesupusă unor limitări exprese prin lege.

Se mai precizează că taxa anuală profesională, datorată de mediatorii autorizați Consiliului de mediere, constituie sursa de venit propriu pentru instituția de interes public național, constituind o structură centrală(Decizia nr. 140 data de ICCJ în Dosar nr. x/2008), în condițiile legii speciale, și este prevăzută de actele normative în vigoare, în prezent și la data emiterii Hotărârii atacate.

Totodată se clarifică faptul că instituția de interes public, Consiliul de mediere, are caracterul unei instituții publice centrale dar se finanțează din venituri proprii fără nicio legătură cu banul public și, în consecință, nu este subiect de drept fiscal și raportul juridic dintre instituție și mediator nu se afla în categoria raporturilor de drept financiar public.

Cu privire la aspectele criticate din Hotărârea O nr. 30 din 8 august 2016 instanța a dispus corect că nici perceperea de penalități de întârziere nu contravine vreunei dispoziții legale, acestea reprezentând o formă de răspundere civilă, care, în temeiul art. 42 din legea medierii, poate interveni pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor profesionale.

În ceea ce privește anularea în tot a Hotărârii O nr. 31 din 8 august 2016 și a tuturor actelor subsecvente este total în dezacord cu dezvoltarea și organizarea profesiei în sine. Actele administrative a căror revocare se solicită au intrat în circuitul civil și și-au produs efectele juridice prin finalizarea procedurii de alegeri teritoriale și validarea procesului electoral în urma rezultatului alegerilor care s-au desfășurat în perioada 13 - 25 mai 2015 conform prevederilor din Hotărârile O nr. 31 și nr. 32 din 28 mai 2015, emise de Consiliul de mediere. Actele administrative prin care s-au organizat alegerile pentru "Corpul Profesional al Mediatorilor din România" la nivel teritorial și-au produs efectele prin voința participării mediatorilor la procesul de depunere a candidaturilor într-un număr de 198 dosare de candidatura valide, fapt ce infirmă desigur existența interesului legitim actual în a promova o astfel de contestație.

Cererea de acordare a daunelor morale către reclamant, pentru prejudiciu de imagine, sunt cereri accesorii față de acțiunea principală de anulare a hotărârilor Consiliului de mediere. Instanța a sesizat în mod temeinic că prin nici o probă nu s-a dovedit cum a fost afectată imaginea reclamantului prin crearea unei imagini publice deformate, în sens negativ, dat fiind că hotărârile contestate nu au fost anulate.

III. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimat, va fi respinsă, având în vedere că din lecturarea motivelor de recurs redate de parte, se poate concluziona că acestea pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost adoptată cu încălcarea normelor de drept material.

O primă critică de nelegalitate invocată, cu referire la art. 9 lit. b) din Hotărârea nr. 5/2007, este dezvoltată de recurent în contextul neidentificării de către instanța de fond a naturii taxei și a îndeplinirii celei de-a doua condiții prevăzute de lege și anume ca aceasta să rezulte din activitatea Consiliului de mediere.

Se observă că aceste critici nu pot fi reținute, deoarece în hotărârea recurată, prima instanță a statuat că taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator a fost stabilită prin regulamentul de organizare și funcționare, în acord cu art. 21 lit. e) din Legea 192/2006, ce permite pârâtului a reglementa asupra altor sume ce vor forma veniturile sale, neavând relevanță denumirea aleasă pentru acestea.

Pe de altă parte, în urma analizei evoluției normative a taxei în discuție, prima instanță a identificat și natura acesteia, stabilind că taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor reprezintă o taxă percepută pentru buna desfășurare a activității consiliului constând în întocmirea și actualizarea tabloului mediatorilor autorizați, prevăzută de lege, astfel că respectă prevederile de instituire a ei, reglementate la art. 21 lit. e) din Legea 192/2006.

Așadar, nu se poate concluziona că prima instanță nu a făcut o analiză pertinentă a naturii și evoluției legislative a taxei analizate, iar simpla împrejurare că recurentul nu este de acord cu concluziile adoptate în hotărârea atacată, nu presupune că aceasta este afectată de legalitatea invocată.

Susținerile recurentului în sensul că taxa nu provine din activitatea Consiliului, se referă în realitate la modalitatea eronată de formulare a actului normativ în discuție, iar împrejurarea că potrivit opiniei acestuia o formulare corectă ar fi fost "activitatea de administrare a Tabloului este realizată de Consiliu, susținută financiar, pe baza colectării taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor", nu conduce la concluzia nelegalității taxei percepute, în condițiile în care aceasta nu contravine unor dispoziții legale din acte normative cu grad superior.

În continuare, recurentul argumentează că prima instanță a confundat noțiunile de taxa anuală de administrare tablou cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator, noțiuni diferite ca efecte, naștere și percepere a celor două taxe.

În acord, cu reținerile primei instanțe, Înalta Curte observă că nu s-a făcut o confuzie între natura juridică a celor două taxe așa cum a susținut recurentul, dimpotrivă, prima instanță a constatat că pe calea evoluției legislative, taxa contestată în prezenta cauză a fost introdusă prin Hotărârea Consiliului de mediere nr. 195 din 25 februarie 2012 pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului de mediere, înlocuind taxa provenind din activitatea depusă pentru administrarea tabloului mediatorilor.

Astfel, în mod legal, prima instanță a constatat că taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor în cuantum de 400 RON prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 1307 din 14 decembrie 2008, și art. 1 din Hotărârea nr. 1309 din 14 decembrie 2008 ale Consiliul de mediere a fost menținută până în 25 februarie 2012, când prin art. 5 din Hotărârea nr. 196 din 25 februarie 2012 a Consiliului de mediere s-a stabilit în locul ei o taxă profesională în cuantum de 300 de RON care se datorează de către toți mediatorii autorizați cu formă de exercitare a profesiei conform Legii nr. 192/2006 și care sunt înscriși în Tabloul mediatorilor, începând cu anul următor emiterii hotărârii de autorizare.

Recurentul nu este de acord cu modalitatea de interpretare a primei instanțe, care a argumentat că taxa contestată este în conformitate cu prevederile Legii nr. 192/2006 întrucât este o taxă provenită din activitatea desfășurată de pârât.

Din verificarea dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 21 din Legea nr. 192/2006 se constată că legiuitorul a stabilit următoarele:

"Consiliul de mediere își acoperă cheltuielile de organizare și funcționare din venituri proprii, după cum urmează:

a) taxele provenind din autorizarea mediatorilor;

b) donații, sponsorizări, finanțări și alte surse de venit, dobândite în condițiile legii;

c) încasări din vânzarea publicațiilor proprii;

d) sumele provenind din amenzile aplicate ca sancțiuni disciplinare;

e) alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament."

Recurentul nu contestă în recursul său împrejurarea conform căreia Consiliul de mediere are printre atribuțiile sale activitatea pentru administrarea tabloului mediatorilor, însă susține că taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator nu reprezintă o taxă din activitatea Consiliului și prin urmare, aceasta nu este conformă legii, așa cum a fost citată mai sus.

Înalta Curte observă că prima instanță a efectuat o interpretare corectă a dispozițiilor ce au reglementat taxa contestată, așa cum s-au succedat în timp și a constatat că taxa anuală de administrare a tabloului mediatorilor a fost înlocuită cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei, fiind în fapt o taxă percepută pentru aceeași activitate a Consiliului de administrare a Tabloului mediatorilor, actualizarea tabloului mediatorilor autorizați, ținerea evidenței birourilor mediatorilor autorizați.

Prin urmare, simpla modificare a denumirii taxei percepute în mod legal nu poate avea consecința antamată de recurent, întrucât s-a constatat că această contribuție are corespondent în prevederile Legii nr. 192/2006, nefiind, în fapt, o taxă nelegală.

În ce privește modalitatea de definire a Consiliului de Mediere, este evident că acesta este un organism autonom cu personalitate juridică, de interes public și nu o instituție publică finanțată integral din venituri proprii. Pe de altă parte, împrejurarea conform căreia Consiliul de mediere nu se află sub nicio supraveghere și control al vreunei autorități publice, nu are vreo relevanță prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în prezenta cauză și nu poate constitui un motiv de casare al hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 - depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Definirea Consiliului de Mediere ca fiind în esență o instituție publică, așa cum a susținut recurentul, nu poate fi primită întrucât noțiunea de "interes public" cuprinsă la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, nu poate fi asimilată caracterului organismului ce prestează un serviciu de o atare natură și nu poate atrage incidența prevederilor art. 2 pct. 30 din Legii nr. 500/2002.

Prima instanță, în mod pertinent a reținut că nefiind o persoană juridică de drept public, între Consiliul de mediere și mediatori nu se stabilesc raporturi juridice de drept fiscal și nu sunt aplicabile normele ce definesc noțiuni de drept fiscal, iar taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator nu constituie o taxă fiscală. În acest sens, faptul că în două adrese invocate de recurent s-a menționat:"obligația de colectare a sumelor restante este prevăzută de Codul fiscal", precum și faptul că "măsurile adoptate sunt supuse reglementărilor fiscale în vigoare,...", nu este în măsură să modifice natura taxei percepute și a modalității de încasare.

Totodată, confuzia generată de Consiliul de Mediere asupra caracterului fiscal al taxei, nu poate conduce la concluzia că aceasta este aprioric nelegală, în raport de considerentele de mai sus.

Referitor la legalitatea art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007, instanța de fond, în mod legal a constatat că întrucât art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006 permite ca veniturile Consiliului de mediere să provină și din alte sume stabilite prin regulament, acest text nu a fost încălcat prin aceea că pârâtul a stabilit, prin chiar regulamentul de organizare, posibilitatea de a statua asupra altor taxe prin alte hotărâri, cât timp regulamentul permite acest fapt.

Susține recurentul că art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 a adăugat la lege, a modificat în profunzime prevederea legală, astfel cum este stipulat la art. 21 lit. e) din lege.

Verificând aceste prevederi se observă următoarele: Art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006 stabilește: "Consiliul de mediere își acoperă cheltuielile de organizare și funcționare din venituri proprii, ... alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament. Art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007: "Consiliul își acoperă cheltuielile de organizare și funcționare din următoarele tipuri de venituri: alte tipuri de taxe stabilite prin hotărâri ale Consiliului."

Din observarea acestor două prevederi nu se poate concluziona că art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 încalcă statuări legale cu rang superior, opinia recurentului nefiind împărtășită de instanța de control judiciar.

Având în vedere că instanța de fond a constatat că actele normative de mai sus nu sunt lovite de nelegalitate, așa cum a susținut recurentul, a apreciat corect că și Hotărârea nr. 1.437/2009, prin care se indică deschiderea unui cont distinct pentru colectarea taxei anuale profesionale este legală, în considerarea caracterului accesoriu al acestei hotărâri.

Recurentul a mai criticat hotărârea instanței de fond, din perspectiva greșitei soluționări a nelegalității Hotărârii/O nr. 20 din 31 mai 2014, susținând că prin aceasta Consiliul își arogă drepturi împotriva mediatorilor, reguli ce nu sunt cuprinse în vreun act normativ și nu sunt detaliate în Legea nr. 192/2006.

Înalta Curte reține că acesta nu reprezintă un argument de nelegalitate al hotărârii atacate, întrucât prin actul administrativ contestat, Consiliul de mediere a reglementat scopul achitării taxei anuale profesionale și activitățile ce se vor realiza din veniturile astfel încasate. De asemenea, la art. 4, sunt reglementate consecințele decurgând din neplata taxei anuale profesionale, respectiv dreptul Consiliului de mediere de a refuza mediatorului accesul la serviciile vizând pregătirea profesională a mediatorilor oferite de către pârât.

Or, se observă că această hotărâre a fost adoptată în executarea unor hotărâri anterioare, ce statuează asupra obligativității taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor, modificată apoi în taxa anuală profesională. Ca atare, legea care reglementează profesia de mediator nu poate cuprinde toate detaliile organizării acestei profesii, motiv pentru care legiuitorul a lăsat în sarcina Consiliului sarcina reglementării lor specifice.

Așa cum a reținut și prima instanță, hotărârea menționată nu încalcă prevederile Legii nr. 192/2006, iar faptul că se stabilesc sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată a taxei nu echivalează cu exercitarea unor îngrădiri sau presiuni în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta. Astfel, prevederile din Anexa la Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 184 din 19 februarie 2010 se referă la conduita profesională a mediatorului, iar nu la sancțiunile ce pot fi impuse acestuia ca urmare a nerespectării obligațiilor profesionale.

În contra susținerilor recurentului, astfel de sancțiuni pot fi impuse celor ce fac parte din corpul mediatorilor conform pct. 3.1 din Codul de etică și deontologie profesională a mediatorilor autorizați, în care se menționează: "în exercitarea profesiei, mediatorii au obligația să respecte hotărârile Consiliului de Mediere. " Susținerea recurentului în sensul că textul se referă doar acele hotărâri care vizează raportul cu alți mediatori și cu persoanele cu care interacționează în procesul de mediere, nicidecum în relația cu Consiliul de mediere, în calitate de organism autonom, nu sunt pertinente și nu pot fi reținute, întrucât textul nu face o atare distincție.

Și în legătură cu prevederile art. I din Hotărârea nr. 1309 din 14 decembrie 2008, instanța de fond a argumentat pertinent motivele pentru care a respins excepția de nelegalitate invocată, reținând legal că taxele impuse prin această prevedere reprezintă taxe percepute pentru buna desfășurare a activității Consiliului în vederea perfecționării profesionale a mediatorilor autorizați, activitate prevăzută de lege, astfel că respectă prevederile de instituire a ei, reglementate la art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, respectiv reprezintă taxe impuse în condițiile Regulamentului de organizare și funcționare, iar sumele respective provin din activitatea desfășurată de Consiliu.

În legătură cu aspectele de fond ale cauzei, recurentul revine cu argumentele de nelegalitate invocate în susținerea excepției sale de nelegalitate a actelor administrative enumerate mai sus, aspecte ce au fost deja analizate de instanța de control judiciar și apreciate ca nefondate.

În plus se mai susține că nu există reglementat dreptul Consiliului de a stabili cuantumul taxelor, ceea ce nu poate fi primit, deoarece atâta vreme cât acest organism este îndreptățit potrivit legii să stabilească anumite taxe, este evident că are dreptul să dispună și asupra cuantumului acestora, o altă interpretare fiind contrară logicii juridice.

Atunci când instanța de fond a stabilit că "Nici posibilitatea perceperii de penalități de întârziere nu contravine vreunei dispoziții legale, perceperea de penalități reprezentând o formă de răspundere civilă, care în temeiul art. 42 din Legea nr. 192/2006, poate interveni pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor profesionale. ", nu a adăugat la lege așa cum a susținut recurentul deoarece răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condițiile legii civile. Faptul că Legii nr. 192/2006 este o lege specială în raport de prevederile C. civ. nu înlătură caracterul răspunderii civile așa cum încearcă să acrediteze recurentul în cadrul argumentelor sale.

În legătură cu Hotărârea/O nr. 31 din 8 august 2016 a Consiliului de mediere, instanța de fond, legal a reținut prevederile art. 24 din Legea nr. 192/2006, potrivit căruia mediatorii se constituie în asociații profesionale locale și naționale, având drept scop reprezentarea intereselor profesionale și protejarea statutului lor.

Se observă că prin art. 53 din Statut s-a stabilit în sarcina Consiliului de mediere atribuția de a mandata organele de conducere a C. pen. M.J, în baza unui contract de mandat, cu atribuțiile precizate în Statut, dar și de a sprijini, coordona, supraveghea și controla activitatea desfășurată de organele de conducere a C. pen. M.J.

În baza acestor prevederi, menționate în preambulul hotărârii contestate, și a contractului de mandat încheiat, pârâtul a stabilit ca organele de conducere a C. pen. M.J să procedeze la recuperarea taxelor anuale profesionale, în temeiul atribuției acestora privind consolidarea bugetului profesiei (art. 61 din Statut), precum și că se alocă 10% din suma colectată către C. pen. M.J în vederea susținerii cheltuielilor de ordin administrativ.

În afara unor nemulțumiri în legătură cu activitatea acestor organisme locale, recurentul nu a indicat în concret, care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii indicate mai sus, care este legal emisă, potrivit prevederilor din Statut și legea de organizare, așa cum au fost citate.

Se mai poate argumenta că actele normative enumerate de recurent în cadrul motivelor sale de recurs și anume O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, O.G. nr. 13/2010 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției în vederea transpunerii Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, nu sunt de natură a înlătura argumentele prezentate mai sus, neavând dispoziții contrare.

În final recurentul a mai criticat împrejurarea că eronat a fost respinsă solicitarea sa de acordare a despăgubirilor morale pentru prejudicii de imagine aduse ca profesionist, insistând asupra faptului că la dosar existau probe evidente ce susțineau prejudiciul suferit, dar pe care prima instanță nu le-a luat în considerare.

Verificând hotărârea atacată sub acest aspect, se observă că această solicitare a fost respinsă în primul rând datorită caracterului accesoriu față de acțiunea în anulare a hotărârilor Consiliului de mediere. Or, prima instanță a statuat că prin nici o probă nu s-a dovedit cum a fost afectată imaginea reclamantului prin crearea unei imagini publice deformate, în sens negativ, dat fiind că hotărârile contestate nu au fost anulate.

Așadar, nu se poate vorbi de probatorii ignorate de instanța de fond, ci de faptul că cererea formulată poate fi admisă doar ca efect al admiterii cererii principale de anulare a actului administrativ cauzator de prejudicii, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Dat fiind că soluția de respingere a solicitării de anulare a fost confirmată de instanța de control judiciar, verificarea argumentelor referitoare la respingerea daunelor morale nu își mai justifică interesul.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Consiliul de Mediere.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM