ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1397/2017

HOTĂRÂRE

04.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1397/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 14.12.2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând instanței anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016 emisă de pârâta ANAF prin Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, cu consecința desființării măsurilor dispuse.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 213 alin. (13) și art. 352 alin. (9) din Legea nr. 207/2015, art. 91 alin. (1) și (2) și art. 151

alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

La data de 15.12.2016, reclamanta a depus cerere completatoare prin care învederat depunerea celor 10 procese-verbale de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emise de pârâta DGRFP Ploiești la data de 13.12.2016, procese-verbale a căror desființare a fost solicitată prin cererea principală ca urmare a anulării deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, și a solicitat încuviințarea probei cu expertiza judiciară în specialitatea contabilitate.

La data de 02.02.2017, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanței anularea deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii nr. x/29.12.2016, ca o consecință a anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Curtea de Apel Pitești a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea măsurilor dispuse în temeiul deciziei nr. 18136/29.11.2016 din dosarul nr. x/2016 și constituirea dosarului nr. x/2017

Prin sentința nr. 44/F-CONT/07.03.2016 pronunțată în dosarul nou format în urma disjungerii, Curtea de Apel Pitești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, reținând în esență că dispozițiile art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, stabilesc competența instanței de contencios administrativ doar în ceea ce privește decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, iar pentru măsurile de punere în executare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, competența este cea prevăzută de dispozițiile art. 260 alin. (4) Codul de procedură fiscală, iar cele două capete de cerere sunt litigii de natură diferită, unul atrăgând competența secției de contencios administrativ, altul competența instanței civile, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

În ședința de judecată din data de 22.05.2016, avocatul reclamantei a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Pitești, învederând că, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, a formulat contestație atât împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și împotriva proceselor-verbale de sechestru emise în executarea deciziei de instituire, iar nu o contestația la executare fundamentată pe dispozițiile art. 213 alin. (14) și art. 260 Codul de procedură fiscală, procesele-verbale de sechestru asigurător fiind acte subsecvente deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, a căror desființare intervine în temeiul art. 1254 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5906/2017 din 29 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Pitești, invocată de reclamantă, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecata cauzei și a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Instanța a reținut, din examinarea cererii de chemare în judecată, a cererilor adiționale și a susținerilor reprezentantului său convențional, că reclamanta a solicitat desființarea proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emise de pârâta DGRFP Ploiești la data de 13.12.2016 în conformitate cu calea procesuală prevăzută de art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală (contestație la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile), iar nu potrivit art. 260 Cod procedură fidscală (contestație la executare - la instanța de executare).

Instanța a apreciat că este dreptul exclusiv al reclamantei de aprecia asupra căi alese pentru contestarea actelor alegate ca aducând atingere drepturilor sale, iar acest drept nu poate fi cenzurat de instanță având în vedere că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Chiar dacă s-ar reține că instanța avea obligația de a califica, în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cererea reclamantei ca fiind o contestație la executare, nu se poate reține valabilitatea argumentației Curții de Apel Pitești după care nu operează prorogarea legală de competență prevăzută de art. 99 alin. (2) C. proc. civ. datorită faptului că cele două capete de cerere (desființarea deciziei de instituire a măsurii asigurătorii și desființarea actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii) sunt litigii de natură diferită, unul atrăgând competența secției de contencios administrativ, altul competența instanței civile.

Art. 99 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres că, în cazul în care mai multe capete de cerere principale având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt (art. 99 alin. (2) C. proc. civ.).

Acest text de lege stabilește competența instanței de grad mai înalt tocmai în considerarea naturii diferite a celor două petite, competența materială stabilindu-se și în raport de natura fiecărei pretenții în parte (conform art. 99 alin. (1) C. proc. civ.). Așadar, competența instanței mai înalte în grad de a soluționa toate capetele de cerere este antrenată sub unica condiție a fundamentării petitelor pe un titlu comun sau a identității/strânsei lor conexități de cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Acțiunea pendinte are ca obiect cererea disjunsă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești privind anularea măsurilor dispuse în temeiul deciziei din 18136/29.11.2016 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu, respectiv a proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile și poprire asigurătorie asupra sumelor datorate de către terți debitorului A. S.R.L..

Măsurile de punere în executare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii sunt acte de executare.

Art. 213 alin. (14) din Codul de procedură fiscală prevede că:

"împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și 261."

Potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii".

De asemenea, conform dispozițiilor art. 260 alin. (4) Codul de procedură fiscală:

"(4) Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență."

Nu este însă menționată în mod expres modalitatea de identificare a instanței competente, astfel că, Înalta Curte reține aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din același act normativ:

"(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. și ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori".

Această dispoziție este în concordanță cu prevederile art. 2 si art. 631 alin. (2) din Noul C. proc. civ., dispozițiile de procedură civilă constituind dreptul comun în materie.

Valorificând dispozițiile art. 24 și art. 25 Noul C. proc. civ. ce consacra principiul aplicării legii în vigoare la data începerii executării silite, urmează ca instanța să se raporteze la dispozițiile art. 651 alin. (1) Noul C. proc. civ. republicat:

"Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Este adevărat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală, însă a formulat contestație atât împotriva deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și împotriva proceselor-verbale de sechestru emise în executarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, motiv pentru care cererile au fost disjunse.

Acceptând premisa caracterului de cereri principale al celor două capete de cerere, întemeiate pe cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ., ci cele ale art. 99 alin. (1) din același cod.

În conformitate cu art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ. "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

Prorogarea de competență preconizată de către legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții cu aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca regulă, normele de competență din Noul C. proc. civ. se aplică instanțelor judecătorești, enumerate în art. 2 din Legea nr. 304/2004, astfel încât cazurile în care legiuitorul a urmărit extinderea aplicării lor și completelor sau secțiilor specializate din cadrul instanțelor reprezintă excepția, de strictă interpretare și aplicare. Astfel de cazuri sunt cele reglementate explicit în art. 123, privind competența de soluționare a cererilor accesorii, adiționale și incidentale, respectiv art. 129 - 137, privind excepția de necompetență și conflictul de competență (în cazul secțiilor specializate din cadrul aceleiași instanțe).

În ceea ce privește dispoziția din art. 99 alin. (2) Noul C. proc. civ. este aplicabilă și în cazul în care cererile principale sunt de competența unor instanțe de grad diferit, din moment ce s-a prevăzut că prorogarea de competență operează în favoarea instanței de grad mai înalt.

Această derogare de la normele de ordine publică privind competența materială nu acoperă, însă, și situația în care instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în acest sens, în virtutea și a naturii cererii, în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor sau completelor specializate.

Ca atare, în speță, prorogarea de competență nu poate opera, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în privința capătului de cerere privind contestația la executare împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii, care este de competența exclusivă a instanței de executare, respectiv Judecătoria Pitești.

Față de considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.