ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3079/2019

Ședința publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.12.2016 contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/29.11.2016 cu consecința desființării măsurilor dispuse.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 55 din 21 martie 2017, Curtea de Apel Pitești a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Ploiești și a respins acțiunea față de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a admis contestația formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice PloieștI, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/29.11.2016 și în consecință și decizia de ridicare a acestei măsuri nr. 19544/29.12.2016.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și în numele Administrației pentru Contribuabili Mijlocii susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii în contradictoriu atât cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești cât și cu Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016și Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care solicită admiterea recursului, casarea, în tot, a sentinței recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În opinia recurentei, D.G.R.F.P. Ploiești, era necesară introducerea în cauză, în calitate de pârât a Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești, întrucât Procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile au fost emise de această instituție.

Recurenta reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive și a Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești în ceea ce privește cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr. AFGJ 18136/29.11.2016 de instituire a măsurilor asiguratorii fiscale, întrucât actul contestat a fost emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, structură fără personalitate juridică cu atribuții de prevenire, descoperire și combaterea actelor și faptelor de evaziune fiscală și frauda fiscală și vamală, care funcționează în cadrul A.NA.F.

Recurenta A.N.A.F. apreciază că sentința recurată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de pârâte, aceasta depășindu-și rolul activ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă A.N.A.F. precizează că este fără dubiu că legiuitorul a scos din sfera dreptului comun măsurile asigurătorii, acestea urmând a fi dispuse doar în cazuri excepționale, cazurile excepționale fiind atunci când, tot legiuitorul spune, există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod colectiv colectarea.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că nu trebuie omis faptul că măsurile luate sunt doar asigurătorii, legea prevăzând posibilitatea adoptării lor de către organul de executare chiar și în condițiile în care nu este pe deplin dovedită certitudinea și exigibilitatea creanțelor fiscale.

Mai departe, recurenta-pârâtă critică considerentele instanței, apreciind că nu sunt necesare probe concrete pentru luarea unor astfel de măsuri asigurătorii.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursurilor, întrucât recurentele nu au indicat motivele de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Direcția Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerente pentru care excepția nu este întemeiată.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și în numele Administrației pentru Contribuabili Mijlocii, instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a rezumat la a reitera susținerile sale de la instanța de fond, privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Trecând la analiza cererii de recurs și examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Direcția Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinarea formulată de intimată, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia nr. 18136/29.11.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra patrimoniului S.C. A. S.R.L. în vederea recuperării sumelor estimate prin procesul-verbal de control nr. x/28.11.2016, apreciind organul de control că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să-și risipească sau să-și diminueze în mod considerabil patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, pericol considerat concret și obiectiv.

Anterior emiterii acestei decizii, contestatoarea a fost supusă unui control de fond privind TVA și impozit pe profit pentru perioada 01.01.2012 - 30.04.2015, fiind emisă decizia de impunere nr. x/99.07.2015 pentru suma de 394.569 RON, achitată integral.

Au urmat mai multe controale în perioada 02.10.2015 - 28.11.2016, efectuate de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, fiind întocmit procesul-verbal nr. x/08.12.2015 prin care s-au estimat obligații fiscale în cuantum total de 1.480.894 RON, pentru care s-a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.12.2015 în temeiul căreia s-a instituit sechestrul asigurător nr. 113/14.12.2015 asupra unor bunuri mobile în valoare de 2.221.341 RON, și, deși a trecut mai mult de un an de la decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, termen în care nu s-a emis vreun titlu de creanță, organele fiscale nu au dispus încetarea acestor măsuri.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile."

Prin aceste dispoziții, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale", "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă A.N.A.F., precizează că " este fără dubiu că legiuitorul a scos din sfera dreptului comun măsurile asigurătorii, acestea urmând a fi dispuse doar în cazuri excepționale, cazurile excepționale fiind atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Astfel, instanța observă că recurenta deși arată că înțelege faptul că legiuitorul a dorit ca aceste măsuri să fie dispuse doar în cazuri excepționale, acolo unde într-adevăr există pericolul ca un contribuabil să se sustragă, în realitate, în cazul intimatei-reclamante aceasta nu a indicat nicio dovadă a faptului că s-ar afla într-o astfel de situație de excepție.

A mai susținut recurenta, că "nu trebuie omis faptul că măsurile luate sunt doar asigurătorii, legea prevăzând posibilitatea adoptării lor de către organul de executare chiar si în condițiile în care nu este pe deplin dovedită certitudinea si exigibilitatea creanțelor fiscale".

Din aceste susțineri, reiese faptul că recurenta-pârâtă recunoaște că emiterea deciziei contestate este întemeiată pe propriile constatări intrinseci faptelor controlate.

Prin art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanță, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii.

Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsecă faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrisec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul rezulta din modul în care contribuabilul și-a nesocotit obligațiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanță, ci ar dăinui în toată această perioadă și ulterior. Or, încetarea efectelor măsurilor sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea a contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operațiunilor controlate.

Înalta Curte este în acord cu soluția pronunțată de instanța de fond și cu motivele reținute de aceasta în considerentele sentinței recurate, în sensul că, cel puțin în ipoteza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii înainte de emiterea titlului de creanță, pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, întrucât la acest moment, nu suntem în sfera colectării obligațiilor fiscale, astfel încât să existe posibilitatea periclitării sau îngreunării acesteia, ci, cel mult, în sfera stabilirii obligațiilor fiscale. Din acest punct de vedere, rezultă clar că nu se poate invoca vreo confuzie între colectare și stabilire.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Or, în cauza de față, trebuie avut în vedere și faptul că intimata-reclamantă, după emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, a înființat garanții imobiliare pentru garantarea achitării debitului, ceea ce dovedește încă odată buna-credință a acesteia și intenția vădită de a-și achita obligațiile.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de Direcția Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Respinge recursul formulat de Direcția Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 55 din 21 martie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și în numele Administrației pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței nr. 55 din 21 martie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 iunie 2019.