ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2796/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Constanța, reclamanta A.C.V. a solicitat, în contradictoriu cu C.J.P. Constanța,

anularea Hotărârii nr. 28336 din 17 februarie 2007

emisă de pârâtă, obligarea

acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său, A.C.E., s-

a născut la data de 9 aprilie 1922 în localitatea Caraci - Bulgaria fiind strămutat din

Bulgaria

în baza Tratatului de la Craiova, în România, împreună cu părinții săi

A.C.I.

și A.C.E. Datorită faptului că soțul ei a decedat la 12 mai 1984, în calitatea sa de soție supraviețuitoare, aceasta consideră că beneficiază de

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus, în copie, următoarele

înscrisuri: Hotărârea nr. 28336 din 17 februarie 2007 emisă de pârâtă, acte

de stare civilă ale reclamantei, ale soțului

decedat, declarație autentificată prin

încheierea nr. 3377 din 14 iunie 2005.

Pentru elucidarea stării de

fapt a fost audiat martorul A.D.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 35/

CA din 15 ianuarie 2009 Curtea de Apel Constanța, a admis acțiunea formulată de

reclamantă, a anulat hotărârea nr. 28336 din 17 februarie 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și

i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, începând cu data de 1 iulie 2005.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că

soțul defunct al

reclamantei, respectiv A.C.E., a fost născut la

data de 9 aprilie 1922 în localitatea Caraci - Bulgaria, din părinți A.C.I. și

A.V.E., fiind decedat la data de 12 mai 1984.

Astfel

cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, defunctul soț

al reclamantei, împreună cu părinții acestuia, au

fost strămutați în anul 1940 din

Bulgaria, în Medgidia - România, urmare

Tratatului de la Craiova.

Prin urmare,instanța de fond a constatat că soțul defunct

al reclamantei se încadrează în

categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din lege, fiind

născut în anul 1922 și strămutat în anul 1940 împreună cu familia.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâta C.J.P. Constanța a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta, în motivarea

recursului susține că reclamanta nu a dovedit faptul că soțul său a suferit efectiv

persecuțiile prevăzute de lege.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare

.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înscrisurile depuse la dosar,

nu dovedesc strămutarea soțului reclamantei.

Simpla mutare a familiei

soțului reclamantei dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu

cauzat de persecuții etnice.

Reclamanta, a încercat să

dovedească calitatea de persoană refugiată a soțului prin intermediul probei

testimoniale.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Martorul audiat a susținut

că l-a cunoscut pe soțul reclamantei în 1960, când a venit în Medgidia, arătând

că acesta îi povestea că este provenit din Bulgaria în anul 1940.

Or, simpla declarație a martorului

din care rezultă că acesta nu cunoștea prea bine situația soțului reclamantei,

neputând să definească unde anume, când și din ce cauză familia acestuia a fost

refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că martorul nu a probat

afirmațiile cu acte oficiale.

Așadar, înscrisurile și

declarația martorului pe care instanța de fond le invocă în motivarea

hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici

un alt mijloc de probă.

Reclamanta nu a fost în

măsură să dovedească cu certitudine cele invocate, actul administrativ atacat

nefiind combătut cu nici un mijloc de probă din care să rezulte că soțul

reclamantei se încadrează în dispozițiile Legii nr. 189/2000, în sensul că în

perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice care l-au

determinat să se refugieze din localitatea de domiciliu.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că instanța de fond, în raport cu obiectul acțiunii, a nesocotit

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a se ajunge

la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind

datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să

pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la

dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare,

putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța este

datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților

ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Neprocedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care

urmează a fi casată.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să suplimenteze probatoriul, pentru a se

putea dovedi strămutarea soțului reclamantei.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și

alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința atacată va fi casată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.J.P.

Constanța, împotriva sentinței civile nr. 35/CA din 15 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2009.