ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1168/2017

Deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11.06.2013, la Tribunalul București, reclamanta S.C. ADMINISTRARE CAZARE CANTINE S.A. a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și a solicitat să se constate că prin efectul art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 este proprietara activului teren situat în București, Bd. x, în suprafață de 39.433 mp., în drept fiind invocate prev. art. 18-20 din Legea nr. 15/1900.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară prevăzută de Legea nr. 85/2006, fiind estimată valoarea terenului în litigiu la suma de 500.000 RON. Ulterior a precizat valoarea imobilului la suma de 21.199.800 RON.

Prin decizia civilă nr. 889/2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantului S.C. Administrare Cazare Cantine S.A., prin administrator judiciar CII A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General cu motivarea că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de Legea nr. 15/1990 pentru a putea pretinde calitatea de proprietar a imobilului teren situat în București, B-dul. x, nr. 9-11.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 220A din 21 martie 2016 pronunțată de Curtea de apel București, secția A IV-A civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. Administrare Cazare Cantine S.A., prin administrator judiciar CII A. cu sediul în București, str. x, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 889/06.07.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2013, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. Administrare Cazare Cantine S.A. prin administrator judiciar CII A..

În susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că, deși a invocat ca temei legal dispozițiile art. 35 C. proc. civ. niciuna dintre instanțele de fond, în rejudecare, nu au făcut o încadrare juridică corectă a cauzei ignorând interesul acesteia de a cere constatarea dreptului de proprietate pe argumentele susținute și dovedite în cursul judecății. Încălcând principiul disponibilității, niciuna dintre instanțe nu au analizat acțiunea în constatare prin raportare la temeiul invocat, respectiv art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 ci a constatat inadmisibilitatea acțiunii în raport de prevederile H.G. nr. 834/1991 ignorând astfel dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare și schimbând în mod nelegal cadrul procesual, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Consideră recurenta că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în raport de cele solicitate de aceasta a fi analizate în apelul formulat, iar instanța de apel s-a pronunțat respingând apelul ca fiind nefondat, cu toate că, din motivarea sa succintă rezultă că a avut în vedere o inadmisibilitate a unei acțiuni în justiție pe dreptul comun în raport de o procedură administrativă instituită de H.G. nr. 834/1991.

Recurenta a invocat și motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sens în care a arătat că instanța de apel a dat o aplicare greșită dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., ignorând că cererea în constatare a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 16-20 din Legea nr. 15/1990 și susținând că reclamanta avea la îndemână procedura administrativă pentru realizarea dreptului său în raport de H.G. nr. 834/1991. Arată recurenta că nu a urmărit obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ci chiar constatarea dreptului de proprietate. Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 cât și criteriul nr. 2665/1992 emis de Ministerul Finanțelor nu impun o procedură administrativă prealabilă ci condiții de îndeplinit pentru constatarea dreptului de proprietate, condiții prevăzute de art. 18-20 din Legea nr. 15/1990. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material, ignorând faptul că, prin efectul dispozițiilor art. 18-20 dreptul de administrare socialistă s-a transformat într-un drept de proprietate.

Printr-o altă critică recurenta susține că decizia atacată încalcă principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate adăuga la lege deoarece, deși nici prin Legea nr. 15/1990 și nici prin H.G. nr. 834 nu este reglementată o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru însăși nașterea dreptului de proprietate, care ar pune în discuție caracterul subsidiar față de o acțiune în constatare, instanța de apel reține că actul ce prezintă relevanță față de nașterea dreptului de proprietate este certificatul de atestare iar nu efectul legii.

Recurenta arată că au fost încălcate și prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului care statuează că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant. Curtea de apel nu a avut în vedere niciunul dintre motivele de apel considerându-le nerelevante, aplicându-se numai asupra inadmisibilității acțiunii de drept comun în raport de procedurile speciale.

Recurenta, prin administrator judiciar, a învederat faptul că prin sentința civilă nr. 727/29.03.2016 s-a dispus închiderea procedurii reorganizării judiciare și reinserția debitorului în activitatea comercială.

Față de faptul că recursul a fost declarat ulterior acestui moment, prin citația emisă la 22 septembrie 2016 s-a pus în vedere recurentei să își însușească recursul declarat prin administrator judiciar și să achite taxa judiciară de timbru la valoarea precizată a imobilului, obligații pe care recurenta nu le-a îndeplinit în termenul acordat, sub sancțiunea nulității cererii.

Înalta Curte, luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 107.801,5 RON, potrivit dovezii aflate la dosarul cauzei.

Constatând că recursul nu au fost timbrat anticipat, că recurenta nu s-a conformat obligației de timbrare, până la termenul de judecată stabilit în cauză, respectiv 21.06. 2017 și că, în cauză, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 493 pct. 5 C. proc. civ. va anula ca netimbrat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. ADMINISTRARE CAZARE CANTINE S.A. împotriva deciziei civile nr. 220A din 21 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2017.