ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 6 București la data de 28.09.2011, sub nr. x/2011, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București, Primăria sectorului 6 București, au solicitat instanței constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin uzucapiune și accesiune asupra terenului în suprafață de 1186 mp și respectiv asupra construcției cu patru camere și dependințe din București calea Giulești nr. 575 sector 6.

Prin sentința civilă nr. 2286/13.03.2012, Judecătoria sector 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1984/28.11.2013 Tribunalul București, secția a V-a Civilă a invocat și admis excepția necompetenței sale materiale și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 1/08.01.2014 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată din nou, sub același nr. de dosar, la data de 02.04.2014, cu prim termen acordat la data de 29.05.2014.

Prin încheierea de ședință din data de 26.06.2014, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei sectorului 6 București și a Primăriei Municipiului București și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei sectorului 6 București.

Prin sentința civilă nr. 454/10.04.2015 Tribunalul București, secția V-a civilă a respins, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtelor Primăria sectorului 6 București și Primăria Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 1.131,05 mp situat în București Calea x sectorul 6, teren identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C. și omologat de instanță, a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției situată în București Calea x sectorul 6 cu suprafața utilă de 87,75 mp, construcție identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert D. și omologat de instanță și, pe cale de consecință a constatat că reclamanții datorau în cauză o taxă de timbru de 6.289,22 RON prin raportare la valoarea imobilului teren și construcție stabilită în expertiza întocmită de expert D., dispunând ca DITL sector 6 București să efectueze urmărirea încasării taxei judiciare de timbru pe seama reclamanților la valoarea de 6289,22 RON, iar nu la suma inițială de 12.630,97 RON.

Împotriva acestei sentințe, la data de 21.08.2015 pârâtul Municipiul București prin Primarul General a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 19.11.2015.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, a apreciat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

În privința primului motiv de critică, Curtea, pornind de la situația de fapt reținută de instanțele de fond și având în vedere și relațiile suplimentare obținute în faza procesuală a apelului, a reținut că terenul, ce formează obiectul cererii de uzucapiune, este deținut de autorul reclamanților începând din anul 1952, potrivit declarației pe proprie răspundere dată în fața organelor fiscale, în care se menționează suprafața acestuia ca fiind 800 mp. Tot în evidențele fiscale apare, la nivelul anului 1966, menționată suprafața aceluiași teren ca fiind de 656 mp. Coroborând aceste relații cu informațiile furnizate de Primăria Municipiului București și de Primăria Sector 6, Curtea a reținut că în evidențele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986, imobilul în litigiu figura înregistrat cu teren în suprafață de 390 mp, cu categoria de folosință curți, construcții, proprietate particulară, cu posesor de parcelă E., precum și o construcție de 94 mp. Potrivit relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București, pe baza datelor transmise de Administrația Financiară Sector 6, titulari de rol fiscal la nivelului anului 1992 figurează E., cu o suprafață de 656 mp, situație care se regăsește și în prezent, cu mențiunea că titulari de rol figurează reclamanții. Potrivit informațiilor suplimentare, furnizate de Primăria Municipiului București la solicitarea instanței de control judiciar, a rezultat că imobilul în litigiu este alcătuit din imobilul ce apare în evidențele cadastrale aferente anului 1986 în Calea x, format din teren în suprafață de 390 mp și construcție în suprafață de 94 mp(potrivit datelor anterior evidențiate) și o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren care a fost consemnată ca fiind parcela nr. 37 a F.. Aceste aspecte se coroborează cu adresa oficială emisă de această entitate (F.) la data de 10.07.1986, prin care autorul reclamanților era informat că nu și-a îndeplinit obligația de predare a cotelor de legume aferente suprafeței de teren lucrate, astfel că era informat că va trebui să plătească contravaloarea lor, precizându-se totodată că terenul pe care îl cultivă este dat cu titlu de folosință, proprietar fiind F.. În acest sens a fost emisă decizia din 08 04 1985, prin care autorului reclamanților i s-a imputat suma de 1.027 RON, reprezentând contravaloarea legumelor cuvenite CAP-ului, conform contractului angajament încheiat în anul 1984.

În egală măsură, din relațiile furnizate de autoritățile administrației publice locale, reiese nu s-au formulat cereri de retrocedare în temeiul legislației fondului funciar.

Terenul în litigiu a fost identificat prin intermediul unei expertize topografice, identificarea realizându-se prin evidențierea a două suprafețe de teren distincte, această cerință fiind impusă de situația de fapt ce reiese din coroborarea materialului probator administrat, ceea ce atrage implicit și un regim juridic diferențiat, în sensul că din totalul de 1186 mp, obiect al cererii de chemare în judecată, doar suprafață de 656 mp figurează în evidențele fiscale și cadastrale, iar restul de 530 mp, potrivit pretențiilor reclamanților, respectiv 475 mp localizați de expert, potrivit planului de situație anexă la raportul de expertiză nu apar menționați în astfel de evidențe. Potrivit declarațiilor testimoniale existente în dosarul instanței de fond, rezultă că reclamanta stăpânește imobilul din 1963, reclamantul fiind fiul acesteia, precum și faptul că nimeni nu le-a tulburat posesia terenului și nici nu le-a contestat calitatea de titular al imobilului.

Pe cale de consecință, față de circumstanțele faptice care se conturează în cauză, Curtea a constatat că multiplele relații obținute de la Primăria Municipiului București, de la Primăria Sector 6, de la autoritățile fiscale competente, inclusiv de la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară, nu relevă o persoană fizică sau juridică ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra terenului, obiect al acțiunii.

În condițiile în care nu se poate reține apartenența proprietății imobiliare în litigiu niciunei persoane fizice sau juridice de drept privat, Curtea a reținut că nu s-ar putea reproșa reclamantului lipsa de diligență în îndeplinirea obligațiilor procesuale ce îi revin conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân".

Raportându-se la dispozițiile art. 646 C. civ., Curtea a constatat că singura entitate juridică, care ar putea invoca un drept asupra imobilului, pe care să-l opună reclamantului, inițiatorul prezentului demers juridic, ce are ca finalitate obținerea unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, întemeiat pe faptul juridic al uzucapiunii, este statul (în sens generic), fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens. În aceste condiții, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale.

În lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unitarilor administrativ teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din același act normativ.

Având în vedere că nici până în prezent nu s-au finalizat procedurile de inventariere a bunurilor din domeniul public al statului la care fac referire art. 19-20 din Legea nr. 213/1998 și, cu atât mai mult, a bunurilor din domeniul privat al statului, Curtea a reținut, pe baza unei aprecieri empirice, pornind de la natura bunului în litigiu și de la destinația sa actuală, că nu poate fi identificat un interes major în legătură cu imobilul, obiect al prezentei cauze, de natură a pleda pentru includerea sa în domeniul privat al statului. Prin urmare, un astfel de bun nu poate fi integrat decât în domeniul privat al unității administrativ teritoriale, ceea ce atrage legitimitatea procesuală pasivă a apelantului pârât, cu consecința firească a constatării caracterului neîntemeiat al excepției invocate ca prin motiv de apel.

În ceea ce privește întreruperea posesiei operată, în concepția apelantului, de intrarea în vigoare a legilor 58 și 59 din 1974, Curtea a constatat că această chestiune s-a tranșat prin decizia civilă nr. 4/2006, pronunțată de instanța în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat cu forță obligatorie faptul în cazul uzucapiunilor începute anterior adoptării legilor 58 și 59 din 1974, prescripția achizitiva asupra terenurilor nu a fost întrerupta prin intrarea in vigoare a acestor legi, astfel ca, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecata sa constate ca au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

În ceea ce privește criticile aduse, în concret, îndeplinirii condițiilor legale necesare uzucapiunii, apelantul a invocat în esență, viciul precarității și al echivocului, ceea ce echivalează cu lipsa posesiei înseși. Curtea a apreciat critica întemeiată din perspectiva faptului că din adresa emisă de F. în anul 1986, coroborat cu decizia de imputare a contravalorii legumelor datorate CAP-ului, în considerarea porțiunii de teren date în folosință și cu evidențele fiscale și cadastrale, anterior examinate, care atestă că autorul reclamanților și, mai departe aceștia, figurează ca titulari doar pentru o parte din terenul solicitat, în limita suprafeței de 656 mp, rezultă, în mod indubitabil, că pentru lotul nr. x de teren în suprafață de 475 mp, identificat de expert, reclamanții au calitatea de detentori precari, primind terenul în folosință de la F. și datorând în schimb cota corespunzătoare de produse agricole sau contravaloarea acestor, potrivit reglementărilor în vigoare la acea dată.

Prin urmare, Curtea a reținut, având în vedere și depozițiile martorilor audiați de prima instanță, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile uzucapiunii de 30 ani doar pentru lotul nr. x de teren, în suprafață de 656 mp, potrivit identificării realizate de expert, astfel că, sub acest aspect, se impune a fi reformată sentința atacată.

În privința criticii legate de imposibilitatea constatării accesiunii imobiliare determinate de lipsa autorizației de construcție, Curtea a reținut că obținerea acestei autorizații constituie o cerință de ordin administrativ, care nu este de natură să afecteze sau să influențeze dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției sau recunoașterea acestuia.

În privința ultimei critici, relative la caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică, cu consecința imposibilității uzucapării lor, Curtea a arătat că a tranșat în cele ce preced asupra apartenenței imobilului în litigiu la domeniul privat al unității administrativ teritoriale, pentru argumentele deja expuse și care nu se impun a fi reluate, astfel că nepunându-se problema dreptului de proprietate publică asupra terenului, obiect al cererii de uzucapiune, nu se poate pune nici problema caracterului inalienabil și imprescriptibil al acestui imobil.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia nr. 542 din 13 septembrie 2016 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General - CIF x împotriva sentinței civile nr. 454/10.04.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, a schimbat parțial, sentința în sensul că terenul uzucapat este reprezentat doar de suprafața de 656 mp. identificată în București, Calea x, sector 6 și reprezentată grafic în Planul de situație Anexa 3 la raportul de expertiză întocmit de expert C., în perimetrul 9 - 8 - 43 - 42 - 14 - 35 - 41 - 40 - 35 - 34 - 18 - 10 - 9; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimații - reclamanți să plătească apelantului cheltuieli de judecată în sumă de 481,6453 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile sus evocate a declarat recurs recurenta-reclamantă A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În preambulul recursului recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că acțiunea de față a fost întemeiată pe dispozițiile Noului C. civ., care a intrat în vigoare ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Se mai arată că instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, deși nu s-au administrat probe în dovedirea apelului. Prin considerentele deciziei, instanța a reluat o parte din considerentele primei instanțe.

În cauză, instanța de apel nu a studiat cu atenție probatoriile administrate, din care rezultă că F. nu a dat reclamantei în folosință nicio suprafață de teren și a pus în aplicare niște dispoziții absurde. Prin deciziile emise de F. în anul 1985 și anul 1986 se recunoaște faptul că suprafața de teren de 530 m.p. era în proprietatea reclamantei.

Recurenta-reclamantă face trimitere la adeverința nr. x din 25.05.2011 din care rezultă că reclamanta figurează în Calea x cu o suprafața de 1186 m.p.

În consecință, se susține că instanța de apel s-a substituit pârâtului, și nu a interpretat corect înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs, invocată din oficiu, conform dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.

Dispozițiile legale stipulează în art. 303 C. proc. civ. că, recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat separat, în sensul formulării unor critici de nelegalitate precum cele evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în privința modului de judecată al instanței finalizat prin hotărârea atacată.

Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că:

"indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine publică.

De aceea, atunci când se constată de instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, deoarece, în materia nulității recursului, astfel cum este reglementată de art. 306 C. proc. civ., există numai excepția care privește motivele de ordine publică, întrucât - potrivit legii - nu orice nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurentul înțelege a critica hotărârea atacată.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În speță, se constată că recurenta-reclamantă A. nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., și nu a formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în realitate, toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt în cauză și de administrare și interpretare a probatoriilor, susținând, în esență, că instanța de apel nu a analizat corect înscrisurile aflate la dosarul cauzei, sens în care face trimitere amplă la probatorii și statuări pe situația de fapt, ori opinând în mod propriu asupra acestora.

În acest context sunt formulate criticile recurentei-reclamante. Astfel deși invocă soluționarea apelului cu aplicarea normelor Noului C. civ., nu sunt indicate concret textele legale pretins a fi greșit aplicate în speță.

De asemenea, deși invocă lipsa de rol activ a instanței, în fapt recurenta este nemulțumită de modul de apreciere a probelor de către instanța de apel.

În consecință, deși recurenta-reclamantă a exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, aceasta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire de către instanță a situației de fapt și de încuviințare și administrare a probatoriilor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de încuviințare a acestora.

Simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., așa încât, modul de formulare a cererii de recurs de față nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta - reclamantă a nesocotit natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel.

Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs în speță, nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot fi analizate.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Înalta Curte reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât, reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În acest circumstanțe, se constată că, recurenta- reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs, nu relevă critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză, recurenta- reclamantă nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declarația de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe de altă parte, recursul nu este o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, să constate nulitatea cererii de recurs.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 13 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2017.