ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 17/2017

HOTĂRÂRE

17.01.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 17/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pe pârâta C. S.R.L. să constate nulitatea absolută a Anexei nr. 3 și a Actului Adițional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat din data de 27.02.2007, repunerea părților în situația anterioară.

În motivare, s-a învederat în esență lipsa semnăturii părții care se obligă, cu consecința nulității absolute a actelor contestate.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 948 și urm. C. civ. de la 1864.

La data de 10.11.2015, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, învederând că Tribunalul București este competent raportat la dispozițiile art. 95 și 107 C. proc. civ., excepția netimbrării cererii, excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității acțiunii, iar cu referire la fondul cauzei, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 28/C/11.02.2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, în aplicarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că acțiunea este fundamentată pe calea dreptului comun, respectiv pe dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ. și nu pe dispozițiile legii speciale ale insolvenței, cum în mod greșit susține reclamanta, iar faptul că a fost mandatat administratorul judiciar de către comitetul creditorilor pentru a introduce acțiuni în vederea recuperării creanțelor față de terți, nu conferă cererii caracterul special prevăzut de Legea 85/2006, cu atât mai mult cu cât lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006, este obligat să desfășoare activități pentru recuperarea creanțelor debitoarei față de terți în afara procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006.

S-a mai reținut că, art. 113 pct. 3 stabilește competența teritorială alternativă în sensul că, în afara sediului pârâtului, mai este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, însă acest text de lege este aplicabil doar în situația în care părțile au prevăzut în mod expres în contract, aspect care a fost consacrat de doctrina și practica judiciară, acest text de lege fiind o reluare a dispozițiilor prevăzute de art. 10 din vechiul C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanța a reținut că potrivit obiectului contractului, reclamanta a mandatat pe pârâtă să contracteze cu terțe persoane fizice ori juridice toate studiile necesare pentru obținerea avizului de mediu din partea Agenției Regionale de mediu Cluj Napoca, precum și avizele necesare trecerii in intravilan a suprafeței de circa 86 ha, proprietatea reclamantei, precum și efectuarea studiilor și obținerea avizelor conform structurii și condițiilor prevăzute în anexa nr. 1 a contractului. Având în vedere că părțile nu au prevăzut în mod expres competența alternativă a instanței de la locul îndeplinirii obligațiilor, s-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 113 pct. 3 din Noul C. proc. civ. invocate de reclamantă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, la data de 19.02.2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3656/13.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat ivit conflictul negativ privind competența teritorială, în baza art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a înaintat dosarul către Curtea de Apel București.

Pentru a hotărî astfel, avându-se în vedere prevederile art. 113 (3) noul C. proc. civ., care lasă la latitudinea reclamantului alegerea instanței de judecată, în funcție nu doar de sediul declarat al pârâtei, ci și de locul prevăzut în contract pentru executare, coroborat cu prevederile Legii speciale nr. 85/2006, reclamanta aflându-se în procedura insolvenței, aspect față de care a și fost formulată în cauză o cerere de intervenție, de către Administratorul special al reclamantei, D., cerere formulată împreună cu E. S.R.L. reprezentată de același administrator, Tribunalul București a apreciat că, prin prisma art. 63 (1) coroborat cu art. 148 C. proc. civ., respectiv achiesarea (și completarea) motivelor acțiunii de către reclamantă, în cauză este competentă instanța unde se soluționează și procedura insolvenței ca și dosarul penal paralel prin care se contestă semnăturile de pe actul supus prezentului litigiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 17.10.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 283/2016 din 18 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, fiind dispusă declinarea competenței de soluționare a conflictului de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speța de față, conflictul negativ de competență s-a ivit între Tribunalul Bihor, pe de o parte, și Tribunalul București, pe de altă parte, iar instanța învestită cu pronunțarea regulatorului de competență, deși superioară uneia dintre instanțele aflate în conflict, nu îndeplinește cerința de a fi instanță superioară comună celor două menționate anterior.

Constatând că cele două instanțe se află în raza unor curți de apel diferite, respectiv Curtea de Apel Oradea și Curtea de Apel București, s-a reținut că incidența dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ. determină competența materială Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță superioară și comună instanțelor aflate în conflict.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, iar potrivit art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente."

În speță, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. să se constate nulitatea absolută a Anexei nr. 3 și a Actului Adițional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat din data de 27.02.2007 și repunerea părților în situația anterioară, astfel că obiectul cererii îl reprezintă constatarea nulității unui act juridic.

Înalta Curte reține că potrivit obiectului contractului de mandat, reclamanta a mandatat pe pârâtă să contracteze cu terțe persoane fizice ori juridice toate studiile necesare pentru obținerea avizului de mediu din partea Agenției Regionale de mediu Cluj Napoca, precum și avizele necesare trecerii in intravilan a suprafeței de circa 86 ha, proprietatea reclamantei, situată în vecinătatea U.T.R. 13 a comunei Budureasa din zona Padiș Munții Apuseni, jud. Bihor, precum și efectuarea studiilor și obținerea avizelor conform structurii și condițiilor prevăzute in anexa nr. 1 a contractului.

Așadar, în raport de obiectul convenției și având în vedere cuprinsul clauzelor contractuale, astfel cum au fost circumstanțiate în Anexa nr. 3 și Actul adițional din 14.01.2010, se constată că locul îndeplinirii obligațiilor se situează pe raza județului Bihor, în circumscripția Tribunalului Bihor.

Având în vedere că locul executării obligațiilor se află pe raza județului Bihor, concluzie ce se desprinde din circumstanțele relevate de clauzele contractului, Anexa nr. 3 și Actul adițional din data de 14.01.2010 la contractul de mandat perfectat la 27.02.2007, fiind acte juridice a căror executare se realizează în județul Bihor, instanța constată că sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract este alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța în circumscripția căreia s-a prevăzut executarea, fie chiar în parte, a obligației, aceste instanțe fiind deopotrivă competente să judece cauza.

Este de necontestat că prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competență alternativă și că, opțiunea reclamantei a fost în sensul soluționării cauzei la Tribunalul Bihor, prin urmare, la instanța de la locul executării, fie chiar în parte, a obligațiilor contractuale, conform art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., opțiune susținută de prevederile art. 116 din același cod.

În egală măsură, este de reținut că, în toate cazurile de competență alternativă, alegerea instanței aparține reclamantului, iar odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu, ori la cererea pârâtului și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanțe competente.

Ca atare, în raport de dispozițiile legale menționate și, având în vedere că locul executării obligațiilor se află pe raza județului Bihor, competența teritorială a instanței se determină în raport de opțiunea reclamantei, care a fost în sensul soluționării cauzei la Tribunalul Bihor, fiind la alegerea acesteia sesizarea instanței de la sediul pârâtei ori sesizarea instanței prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.