ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1347/2022

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Beiuș la data de 31 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. BIHOR S.A., să dispună rezilierea contractului de asociere în vederea executării activităților miniere de exploatare a calcarului încheiat cu pârâta la 18 martie 2014, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1549 și următoarele din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Beiuș și, pe cale de consecință, declinarea cauzei spre competentă soluționare către Tribunalul Bihor. În subsidiar, a solicitat anularea cererii ca insuficient timbrată, anularea cererii în temeiul dispozițiilor art. 82 din C. proc. civ. pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului acesteia, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 235/2016 din 23 februarie 2016, Judecătoria Beiuș a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect reziliere contract formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Tribunalului Bihor, secția Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, dosarul a fost înregistrat la 7 aprilie 2016, sub același număr de dosar.

Prin încheierea nr. 12/CC/C/2016 din 11 aprilie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis excepția de necompetență funcțională a secției I Civilă a Tribunalului Bihor și a trimis dosarul spre soluționare secției a II-a din cadrul Tribunalului Bihor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 218/COM/2016 din 6 iulie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de reclamantă și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect reziliere contract formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva pârâtei S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Judecătoriei Beiuș. Totodată, constatând conflictul negativ de competență, în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a sesizat Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă pentru soluționarea conflictului de competență.

Prin sentința nr. 18/C/2016 - P din 17 august 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența materială de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. BIHOR S.A., în favoarea Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 24 august 2016, sub nr. x/2015**.

La 1 noiembrie 2016, DEPARTAMENTUL PENTRU PRIVATIZARE ȘI ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI (D.P.A.P.S.) a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, solicitând admiterea cererii și constatarea nulității contractului de asociere în vederea executării activităților miniere de exploatare a calcarului, prevăzute de licența de concesiune nr. x, încheiat între A. S.A. și A. S.A.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția de netimbrare a acțiunii, invocată de pârâtă și a admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienta D.P.A.P.S. având în vedere că intervenienta este asociatul unic al reclamantei.

Prin sentința nr. 121/LP/2017 din 20 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. având ca obiect reziliere contract; a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și a constatat nulitatea absolută a contractului de asociere în vederea executării activităților miniere de exploatare a calcarului, prevăzute în licența de concesiune nr. x, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1203/2004, încheiat la data de 18.03.2014 între reclamanta A. S.A. și pârâta A. BIHOR S.A.

Împotriva încheierilor din 04.10.2016, 11.10.2016, 01.11.2016, 15.11.2016 cu privire la timbrare, respectiv, împotriva încheierilor instanței de fond din 15.11.2016 și 21.02.2017, cu privire la admiterea în principiu a cererii de intervenție formulate de D.P.A.P.S. și respingerea excepției netimbrării cererii de intervenție, precum și împotriva sentinței civile nr. 121/LP/2017 pronunțate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2015, a declarat apel pârâta A. BIHOR S.A., solicitând:

I. admiterea apelului, anularea încheierilor instanței de fond din 04.10.2016, 11.10.2016, 15.11.2016 ca nelegale și netemeinice și, pe cale de consecință, anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, precum și a tuturor actelor subsecvente din dosarul de fond, inclusiv a sentinței civile nr. 121/LP/2017;

II. admiterea apelului, anularea încheierilor instanței de fond din 15.11.2016 și 21.02.2017, cu privire la admiterea în principiu a cererii de intervenție formulate de D.P.A.P.S. și respingerea excepției netimbrării cererii de intervenție ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, anularea cererii de intervenție ca netimbrată, inclusiv a sentinței civile nr. 121/LP/2017;

III. admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ca netemeinică și nelegală și acordării de cheltuieli de judecată din partea reclamantei-intimate A. S.A., ca urmare a respingerii cererii principale formulate de aceasta;

IV. obligarea intervenientei la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinările depuse, intimata-reclamantă și intimatul-intervenient au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă.

Prin răspunsul la întâmpinările depuse, apelanta-pârâtă a invocat, cu titlu prealabil, excepția lipsei calității de reprezentant atât în ceea ce privește semnatarul întâmpinării depuse în numele intimatei-reclamante A. S.A., cât și cu privire la cel al intimatei-interveniente D.P.A.P.S., formulând, totodată, apărări împotriva celor susținute de intimate prin întâmpinările depuse.

La primul termen de judecată din 29 martie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pus în discuție excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei A. S.A., precum și excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei D.P.A.P.S., invocate de apelantă prin răspunsul la întâmpinare. Față de invocarea excepției lipsei calității de reprezentant a intimatei A. S.A., instanța de apel a apreciat că se impune acordarea unui termen de judecată pentru a se face dovada calității de reprezentant, sens în care a pus în vedere intimatei A. S.A. să depună la dosar contractul de asistență juridică încheiat, iar față de excepția lipsei calității de reprezentant a dlui B. în dreptul de a semna întâmpinarea depusă de intimata D.P.A.P.S., instanța a respins excepția invocată de apelantă, ca neîntemeiată, raportat la Decizia nr. 235/2017 prin care acestuia i s-a delegat dreptul de semnătură cu privire la întocmirea unor acte procedurale, astfel încât, în accepțiunea instanței de apel, avea dreptul de a semna întâmpinarea ce a fost depusă la dosar de intimată.

Totodată, instanța a amânat soluționarea cauzei pentru data de 10 mai 2018, comunicând și un exemplar al cererii A. BIHOR S.A. de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o solicitare în vederea dezlegării unor chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 38 lit. e) din Legea nr. 85/2003 și ale art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, pentru ca părțile să pună concluzii asupra acesteia și pentru ca intimata A. S.A. să facă dovada calității de reprezentant, astfel cum i-a fost pus în vedere.

Prin încheierea din 10 mai 2018, instanța de apel a amânat soluționarea cauzei pentru data de 21 iunie 2018, în vederea emiterii unei adrese către Ministerul Economiei pentru furnizarea unor informații în vederea lămuririi calității de reprezentant convențional a societății de avocatură pentru A. S.A. și, totodată, a dispus prorogarea discutării sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri vizând dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantă până după pronunțarea asupra excepției lipsei calității de reprezentant.

Prin încheierea din 21 iunie 2018, instanța de apel a amânat soluționarea cauzei pentru data de 27 septembrie 2018, în vederea emiterii unei adrese către Ministerul Economiei pentru furnizarea tuturor informațiilor solicitate în legătură cu A. S.A. și, totodată, a menținut prorogarea discutării sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri vizând dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantă până după pronunțarea asupra excepției lipsei calității de reprezentant. Conform notei consemnate la finalul încheierii de ședință, Ministerul Economiei a depus răspunsul solicitat de instanță, împrejurare față de care instanța a apreciat că nu se mai impune revenirea cu adresă către Ministerul Economiei și a dispus comunicarea răspunsului depus la dosar către toate părțile litigante.

Prin încheierea din 27 septembrie 2018, instanța de apel, deliberând asupra excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, a reținut că, potrivit art. 82 alin. (2) C. proc. civ., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în fața primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac, astfel încât excepția urmează a fi analizată doar pentru reprezentarea în etapa apelului. Deliberând, instanța a apreciat că lipsa dovezii calității de reprezentant este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o. Deliberând, în continuare, asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulate de apelantă, instanța a apreciat că este neîntemeiată, nefiind o veritabilă chestiune de drept cu caracter de noutate. Totodată, față de împrejurarea că apelanta a depus la dosar o cerere de sesizare a C.J.U.E. cu o serie de întrebări preliminare, instanța a apreciat că se impune amânarea soluționării cauzei pentru data de 25 octombrie 2018, în vederea comunicării intimatei D.P.A.P.S. a unui exemplar din respectiva cerere.

Prin încheierea din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, deliberând asupra cererii de sesizare a C.J.U.E., a apreciat că cererea formulată de apelanta A. S.A. nu este o veritabilă cerere de sesizare a C.J.U.E., nefiind îndeplinite condițiile art. 267 TFUE, astfel încât, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare.

Împotriva acestei măsuri, reprezentantul apelantei a declarat că partea pe care o reprezintă înțelege să formuleze recurs.

Față de această împrejurare, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluționării apelului formulat de apelanta A. BIHOR S.A., până la soluționarea definitivă a recursului formulat de apelantă împotriva măsurii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a C.J.U.E., după ce a pus în discuția părților suspendarea cauzei până la soluționarea căii de atac.

Împotriva încheierii din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs S.C. A. BIHOR S.A., S.C. A. S.A și D.P.A.P.S. Cererile de recurs au fost înregistrare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015. Recursul S.C. A. BIHOR S.A. a vizat soluția de respingere ca inadmisibilă de către instanța de apel a cererii de sesizare a C.J.U.E., iar, recursurile S.C. A. S.A. și D.P.A.P.S. au vizat măsura suspendării soluționării apelului până la soluționarea definitivă a recursului formulat verbal de S.C. A. BIHOR S.A. în ședința publică de la 25 octombrie 2018 împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă de către instanța de apel a cererii de sesizare a C.J.U.E.

Prin decizia nr. 19 din 15 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de A. BIHOR S.A. și a admis recursurile declarate de recurentele S.C. A. S.A. și D.P.A.P.S. împotriva încheierii din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015- A, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru continuarea judecății.

La termenul din 4 iunie 2020, apelanta A. BIHOR S.A. a depus la dosarul de apel note scrise prin care, în temeiul art. 56 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a invocat lipsa capacității procesuale de folosință a intimatei DEPARTAMENTUL PENTRU PRIVATIZARE ȘI ADMINISTRAREA PARTICIPAȚIILOR STATULUI, dat fiind faptul că, prin H.G. nr. 531/24.07.2019 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 27/2017, Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a fost desființat și absorbit de către Ministerul Economiei, precizând că nu este vorba de o fuziune conform normelor de drept civil, ci de o desființare a acestui departament și preluarea atribuțiilor acestuia de către Ministerul Economiei.

Prin încheierea din 4 iunie 2020, instanța a amânat judecata pentru data de 16 iulie 2020, pentru a comunica intimatei D.P.A.P.S. un exemplar al notelor de ședință depuse de apelantă în sprijinul excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei interveniente și pentru a cita Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri cu mențiunea de a-și preciza poziția asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a D.P.A.P.S. și dacă înțelege să participe la soluționarea cauzei în vederea continuării demersului procedural exercitat de acest departament.

Prin notele de ședință depuse la dosar la 9 iunie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a opinat în sensul că se impune introducerea în cauză a Ministerului Economiei, ca succesor în drepturi a intimatului D.P.A.P.S.

La 13 iulie 2020, Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri a depus la dosar un înscris prin care a solicitat respingerea excepției invocate de apelantă și constatarea faptului că, în speță, calitatea procesuală a fostului D.P.A.P.S. a fost preluată în temeiul legii de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, solicitând, totodată, și respingerea argumentelor în privința neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a intervenției voluntare formulate de fostul D.P.A.P.S.

La termenul din 16 iulie 2020, instanța, având în vedere poziția exprimată de Ministerul Economiei, a constatat că, în cauză, a intervenit transmiterea calității procesuale pasive de la D.P.A.P.S. către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, care se subrogă în toate drepturile și obligațiile acestei părți, reținând că, din înscrisul depus de minister, rezultă că acesta își însușește demersul antecesoarei D.P.A.P.S. Totodată, pe cale de consecință, instanța a constatat că este lipsită de obiect excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a amânat pronunțarea pentru data de 23 iulie 2020, după ce a acordat cuvântul asupra apelului.

Prin decizia nr. 183/2020- A/C din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A. BIHOR S.A., în contradictoriu cu intimații A. S.A. și Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, în calitate de succesoare a Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, împotriva sentinței nr. 121 din 20.06.2017, precum și a încheierilor de ședință din 04.10.2016, 11.10.2016, 01.11.2016, 15.11.2016 și 21.02.2017, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care le-a menținut în totalitate; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 183/2020- A/C din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta A. BIHOR S.A. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de intervenție în interes propriu, formulată de Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea recursului a redat aspecte privind starea de fapt, expunând, totodată, și parcursul procesual al cauzei.

Cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, recurenta a dezvoltat critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că instanța de apel a consfințit raționamentul instanței de fond, considerând în mod eronat că au fost încălcate prevederile art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003 și că asocierea creată prin Contractul de asociere este o asociere în participațiune.

Concretizând, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 și că este necesară aprobarea acționarului unic Statul Român prin D.P.A.P.S. pentru încheierea contractului de asociere și că se impune sancționarea cu nulitatea absolută pentru lipsa hotărârii adunării generale a acționarilor.

Se mai arată că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a prevederilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 susținând că se aplică Contractului de Asociere din speță, întrucât se valorifică activele societăților comerciale.

Considerând că se face o confuzie gravă asupra naturii juridice a Contractului de asociere, recurenta își exprimă convingerea asupra faptului că aceste prevederi legale (ale art. 15 alin. (4) nu sunt aplicabile Contractului de asociere, acest aspect rezultând și din scopul și economia actului normativ în care se regăsesc aceste prevederi legale.

Menționează că, așa cum se enunță încă din titlul actului normativ, Legea nr. 137/2002 are ca scop reglementarea unor măsuri cu privire la accelerarea privatizării, astfel încât, în opinia sa, prevederile acestei legi includ dispoziții cu privire la operațiuni de privatizare prin vânzare de acțiuni, respectiv prin valorificare de active, așa cum se arată în art. 4 din lege.

Mai arată că art. 15 se regăsește în Secțiunea a 3-a "Transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social" și că, prin urmare, toate operațiunile enumerate în cuprinsul alin. (4) din art. 15, inclusiv asocierea în participațiune, sunt operațiuni în cadrul cărora se transferă, cu titlu gratuit sau nu, active cu caracter social.

Recurenta subliniază că nu acesta este cazul unei asocieri constituite în temeiul Legii minelor nr. 85/2003, și în nici un caz al asocierii constituite prin Contractul de asociere, prin care intimata-A. S.A. nu transferă recurentei niciun activ.

Fără a nega existența unor astfel de asocieri în participațiune, care cad sub incidența prevederilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, dar care nu se întemeiază pe prevederile Legii minelor nr. 85/2003, recurenta afirmă că însăși A. S.A. are astfel de asocieri în participațiune încheiate, care însă, nu se întemeiază pe prevederile art. 38 lit. e) din Legea minelor, motiv pentru care nici nu este necesar acordul A.N.R.M. cu privire la astfel de asocieri în participațiune.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, prin calificarea contractului din litigiu în contract de asociere în participațiune, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 251 din fostul Codul comercial. Astfel, arată că în mod eronat instanța a reținut că a fost pusă la dispoziție de intimată licența de exploatare și perimetrul de exploatare, iar societatea recurentă a pus la dispoziție dotarea necesară exploatării.

Cu privire la acest raționament, precizează faptul că Legea nici nu permite ca o licență de concesiune pentru exploatare minieră să "fie pusă la dispoziție" în cadrul unei asocieri în participațiune, de către titularul acesteia. În acest sens, invocă ansamblul prevederilor Legii nr. 85/2003 - legea minelor, din care rezultă caracterul intuitu personae al Licenței de exploatare și faptul că aceasta nu poate fi interpretată ca un activ al titularului, de care acesta să dispună după bunul plac. Totodată, susține și că un titular al unei licențe de concesiune pentru exploatare minieră nu poate "pune la dispoziție" perimetre miniere.

Cu referire la Licența de exploatare, arată că aceasta este un contract de concesiune a zăcămintelor gestionate de A.N.R.M. care percepe pentru Statul Român, pe fiecare tonă extrasă, redevența minieră și nu face parte din patrimoniul titularilor tocmai pentru că nu poate fi evaluată sub aspect valoric.

Mai arată că, în situația în care perimetrul minier putea fi cuantificat/evaluat, atunci contractul nu mai era de asociere în baza art. 38 lit. e) din Legea Minelor, ci era un contract de asociere în participațiune.

Evocând definiția perimetrului minier din Legea minelor nr. 85/2003, recurenta susține că nimeni nu poate evalua o arie ce reprezintă proiecția la suprafață a unui zăcământ. Această proiecție determină limita în care se pot desfășura lucrările concesionate prin Licență, iar perimetrul minier nu se poate confunda cu terenul pe care se conturează acesta.

Chiar dacă s-ar lua în considerare terenul pe care este proiectat perimetrul, se arată că acesta, ca activ patrimonial, ar putea constitui un aport în natură, însă A. nu deține terenul aferent carierei, acest teren fiind în proprietatea recurentei.

Așadar, consideră că în mod eronat instanța de judecată a reținut că se impune aprobarea acționarului unic - Statul român prin D.P.A.P.S. pentru încheierea contractului de asociere.

Cu toate acestea, arată că, și dacă s-ar presupune, prin absurd, că aprobarea Contractului ar fi fost de competența adunării generale a acționarilor, și nu de competența Consiliului de Administrație al A. S.A., lipsa acestei aprobări nu ar putea fi invocată acum de intimate în fața instanței, în susținerea cererii de reziliere a Contractului, respectiv de constatare a nulității acestuia, întrucât încheierea Contractului, în lipsa unei aprobări interne necesare, ar reprezenta tocmai culpa acestora, și nu culpa recurentei.

Mai arată că D.P.A.P.S. (OPSPI) putea să acopere acest viciu oricând, prin simpla punere în mandat a aprobării ministrului, care era obligația sa exclusivă.

Per a contrario, afirmă că, dacă ar fi fost necesară aprobarea AGA, această culpă aparține exclusiv D.P.A.P.S., care nu a luat în considerare aprobarea nr. 170.475 a ministrului economiei-reprezentantul legal al Ministerului Economiei - acționarul A. S.A., în condițiile în care D.P.A.P.S. exercita în numele Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, iar Ministerul a emis această aprobare.

Pe de altă parte, contrar susținerilor instanței, arată că prin instituirea acestei condiții nu rezultă în mod neîndoielnic faptul că interesul ocrotit este unul general.

În acest sens, precizează faptul că, în speță, nu vorbim de un interes general, ci de un interes particular, întrucât A. S.A. nu este parte a contractului în virtutea unei autorități publice, ci în interes particular.

Făcând trimitere la cele statuate și în doctrină, recurenta afirmă că un contract va fi lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general. Având în vedere că interesul general se regăsește întotdeauna când e vorba de ilicit sau imoralitate sau când se sfidează anumite elemente constitutive, cum ar fi lipsa unei aprobări, consideră că sancțiunea poate antrena doar anulabilitatea actului.

Mai arată că, potrivit prevederilor C. civ. (2009), când există dubiu datorită expresiei laconice a legii sau a dificultății de interpretare a interesului protejat, se va aplica o prezumție de anulabilitate, or, în opinia sa, nu se poate susține că, prin existența unui acționar precum Statul Român, în orice situație privind o dispoziție legală încălcată într-un act încheiat cu societatea având ca asociat statul, sancțiunea este nulitatea absolută.

Se mai arată că, prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut că nu sunt pertinente criticile recurentei, formulate în apel, referitoare la delimitarea drepturilor și obligațiilor și că nu a fost stabilit gradul de participare la profit și pierderi, însă pentru alte argumente decât cele expuse de Tribunal.

În acest sens, arată că, în accepțiunea instanței de apel, în lipsa unei hotărâri AGA de aprobare a contractului de asociere și a condițiilor nu se poate susține faptul că statul român și-a asumat în mod valabil, în cadrul convenției în discuție, gradul de participare la profit și pierderi, în forma în care au fost adoptate.

Astfel, recurenta subliniază că instanța nu reține faptul că nu ar fi delimitate în cadrul convenției drepturile și obligațiile asociaților, ci faptul că nu ar fi fost asumat gradul de participare la profit și pierderi, întrucât nu există o hotărâre AGA a acționarului unic de aprobare a contractului.

În ce privește încălcarea art. 38 lit. e) din Legea Minelor nr. 85/2003, respectiv lipsa delimitării drepturilor și obligațiilor asociaților în acest contract, recurenta susține că existența acordului prealabil recunoscut de instanță, respectiv acordul A.N.R.M. din data de 17.03.2014, demonstrează că autoritatea competentă-A.N.R.M. a verificat aceste delimitări și a constatat că sunt în conformitate cu prevederile legale și a emis acordul său.

Mai mult, recurenta subliniază faptul că, în acest contract, delimitările sunt identice cu cele din Contractul tripartit existent anterior (nr. 10/2009) în baza căruia A. a devenit Titular de licență, în acel contract A. fiind asociat cu titularul C. pentru extracția dolomitei, iar societatea recurentă pentru extracția calcarului.

Mai arată că, așa cum a dovedit prin înscrisuri (Protocol și Acordul condiționat), doar prin renunțarea recurentei la dreptul de a deveni Titular în baza acestui contract, A. a devenit Titular, ajungând, astfel, în poziția de a îi acorda recurentei dreptul de exploatare a calcarului. Pe de o parte, ca o continuare a dreptului dobândit de la înființarea recurentei prin Ordinul ministrului economiei și, pe de altă parte, ca urmare a obligației asumate prin Protocolul ce a stat la baza transferului acestei licențe de la vechiul Titular (C.) la A..

Pe de altă parte, așa cum susține că a arătat atât în fața instanței de fond, cât și a celei de apel, recurenta consideră că nu era necesară aprobarea printr-o hotărâre a adunării generale în condițiile în care însuși Contractul de Asociere din 15 octombrie 2018 încheiat de A. S.A. și D. S.R.L. nu deține o astfel de aprobare, existând, la fel ca în speța de față, doar acordul Ministerului Economiei. Așadar, în acest context, nici măcar intimata A. S.A. nu a apreciat ca fiind necesară existența unei aprobări AGA.

Ținând cont de aceste aspecte care, în accepțiunea recurentei, demonstrează chiar natura juridică a contractului de asociere încheiat între părți, autoarea recursului reiterează faptul că nu se impunea obținerea aprobării AGA, întrucât nu este afectat patrimoniul societății, acest tip de asociere fiind un contract comercial, titularul licenței nefăcând altceva decât să transfere obligațiile asumate în calitate de titular pentru exploatarea calcarului societății recurente, aceasta neavând capacitatea tehnică și financiară. Or, prin transferul Licenței de la C. la A., tocmai acest lucru s-a statuat prin Protocolul ce a stat la baza transferului. Astfel, arată că A., în calitate de titular, nu deține autorizația de mediu necesară desfășurării activității de extracție a calcarului și nu a constituit astfel garanțiile de mediu prevăzute de lege, toate cheltuielile fiind exclusiv în sarcina societății recurente.

Cu referire la susținerea instanței potrivit căreia apare doar cota de participare de 6,06% în contract, recurenta arată faptul că A.N.R.M. a apreciat interesul suplimentar al Titularului de a semna acest contract, fiind acționar în cadrul societății recurente cu acest procent. Arată, așadar, că, pe lângă obligația asumată prin Protocolul de transfer de la C. la A., Statul, prin Ministerul Economiei, beneficiază și de procentul aferent profitului brut avut de la înființarea recurentei prin decizia acestui minister.

În încheiere, autoarea recursului subliniază că acest Contract de asociere încheiat deține aprobarea Ministerului Economiei, minister de resort și acționar unic al A. S.A. și acordul prealabil al A.N.R.M. nr. 1/17.03.2014, sens în care arată că este exclus a se susține că acționarul nu și-a exprimat un consimțământ valabil.

Nu în ultimul rând, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost detaliată în partea introductivă a sintezei motivelor de recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La 29 octombrie 2020, intimata-reclamantă A. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

La 11 noiembrie 2020, intimatul MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI, în calitate de succesor al D.P.A.P.S., a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Față de întâmpinările ce i-au fost comunicate, recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 25 februarie 2022, intimata-reclamantă A. S.A. a depus în scris punct de vedere, prin care a solicitat ca, după pronunțarea încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte să procedeze la fixarea termenului de judecată în ședință publică având în vedere solicitarea expresă a recurentei ca judecarea recursului să se facă cu citarea părților în ședință publică.

La 28 februarie 2022, intimatul MINISTERUL ECONOMIEI, reorganizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 121/2021, a depus în scris punct de vedere la raport, prin care a solicitat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se constate nulitatea cererii de recurs.

Prin încheierea din 5 aprilie 2022, pronunțată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020-A/C din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022, ora 11

00

, dată la care instanța a reținut cauza în pronunțare.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin criticile formulate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. a invocat, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 în sensul celor reținute de instanța de apel, respectiv că, pentru încheierea contractului de asociere, calificat de instanță drept o asociere în participațiune, era necesară aprobarea acționarului unic, Statul român, prin Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, condiție care, neîndeplinită fiind, atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de asociere pentru lipsa hotărârii adunării generale a acționarilor.

De asemenea, a mai susținut că respectivele prevederi legale nu sunt aplicabile Contractului de asociere încheiat între reclamantă și pârâtă, acest aspect rezultând din scopul și economia actului normativ în care se regăsesc, sens în care precizează că însuși titlul actului normativ denotă faptul că Legea nr. 137/2002 are ca scop reglementarea unor măsuri cu privire la accelerarea privatizării, astfel încât, în accepțiunea recurentei, prevederile acestei legi includ dispoziții cu privire la operațiuni de privatizare prin vânzare de acțiuni, respectiv prin valorificare de active, așa cum se arată în lege.

Totodată, în susținerea afirmației potrivit căreia, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, recurenta aduce drept argument și denumirea secțiunii din lege în care se regăsește art. 15 alin. (4) (Secțiunea a 3-a "Transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social") care, în opinia sa, denotă faptul că toate operațiunile enumerate în cuprinsul alin. (4) din articolul 15, inclusiv asocierea în participațiune, sunt operațiuni în cadrul cărora se transferă, cu titlu gratuit sau nu, active cu caracter social, or, nu acesta este cazul unei asocieri constituite în temeiul legii minelor nr. 85/2003 și nici al asocierii constituite în speță, întrucât intimata-reclamantă nu a transferat recurentei niciun activ.

Dincolo de faptul că recurenta a evocat o denumire a secțiunii (a 3-a în care se regăsește art. 15) diferită de cea modificată prin Ordonanța de Guvern nr. 36/2004, care a introdus, printre altele, și un nou alineat, respectiv alin. (4) la art. 15, contrar celor susținute de autoarea prezentului demers judiciar, în speță, sunt incidente prevederile legislației privatizării, acesta fiind cadrul legal special aplicabil în privința valorificării activelor societăților comerciale (conform înțelesului dat de art. 3 lit. a) din Legea nr. 137/2022 - societăți comerciale înseamnă orice societate comercială/companie națională/societate națională la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, indiferent de actul normativ în baza căruia au fost înființate)

Totodată, în conformitate cu prevederile Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere - 18.03.2014):

Art. 2 - "Prevederile prezentei legi se aplică societăților comerciale, indiferent de actul normativ în baza căruia s-au înființat, la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar sau asociat, filialelor la care sunt acționari/asociați majoritari societăți comerciale cu capital majoritar de stat, precum și regiilor autonome".

Art. 15 (4) - "Vânzarea, închirierea, asocierea în participațiune, aportul la capitalul social al unei societăți comerciale, leasingul imobiliar și constituirea uzufructului având ca obiect activele societății comerciale, inclusiv cele de interes strategic, se aprobă de către adunarea generală a acționarilor pe baza mandatului acordat de instituția publică implicată".

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte reține că, în cazul operațiunilor juridice mai sus menționate, sunt incidente prevederile legislației privatizării, cadrul legal special în privința valorificării activelor societăților comerciale.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 2 și art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, competența de aprobare a unei asocieri în participațiune ce poartă asupra unor active ale unei societăți comerciale în care statul este acționar, aparține adunării generale a acționarilor.

Printr-o altă critică, recurenta a mai susținut că, prin calificarea dată contratului din litigiu, drept contract de asociere în participațiune, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a art. 251 din fostul Codul comercial.

Răspunzând acestei critici, instanța de recurs reține că, față de data înregistrării contractului de asociere (18.03.2014), încheiat între S.C. A. S.A. Ștei și S.C. A. Bihor S.A., în vederea executării activităților miniere de exploatare a calcarului, prevăzute de licența de concesiune nr. x, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1203/2004, în speță, sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 2009, în vigoare de la 1 octombrie 2011, raportat la prevederile art. 230 lit. i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care a abrogat în mod expres Codul comercial Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 194 din 23 august 1940, cu modificările și completările ulterioare, la data intrării în vigoare a C. civ.

De asemenea, invocând anumite argumente, recurenta mai susține că, în virtutea temeiului de drept în baza căruia a fost încheiată respectiva asociere (art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003), nici nu era posibilă încheierea unei asocieri în participațiune.

Analizând critica referitoare la greșita calificare a contractului încheiat în temeiul art. 38 lit. e) din Legea minelor nr. 85/2003, drept contract de asociere în participațiune, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1949 și urm. C. civ. (2009), asocierea în participațiune este, în esență, un tip de asociere caracterizată prin aceea că o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care le întreprinde și care nu dă naștere unei noi entități juridice, nu are personalitate juridică.

Cu toate că, în contract (art. 1 alin. (2), părțile au convenit că asocierea convenită nu dă naștere unei entități juridice noi și că nu constituie asociere în participațiune, în realitate părțile au inserat anumite clauze care reglementează/delimitează beneficiile și pierderile/costurile activității de exploatare a resurselor de calcar.

Prin urmare, chiar dacă legea minelor 85/2003, în temeiul căreia a fost încheiat contractul de asociere în litigiu, nu reglementează contractul de asociere prevăzut de art. 38 lit. e) din lege și nici formalitățile necesare încheierii acestuia, dispozițiile care statuează dreptul de asociere al titularului de licență cu alte persoane juridice în vederea executării activităților miniere prevăzute în licență se completeză cu dispozițiile dreptului comun.

În altă ordine de idei, se cuvine amintit că, inclusiv din punct de vedere fiscal, art. 127 alin. (10) din Codul fiscal (forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere, 18.03.2014) prevede că "Asocierile în participațiune nu dau naștere unei persoane impozabile separate. Asocierile de tip joint venture, consortium sau alte forme de asociere în scopuri comerciale, care nu au personalitate juridică și sunt constituite în temeiul legii, sunt tratate drept asocieri în participațiune."

Reținând, așadar, că, în speță, contractul asupra căruia poartă litigiul este, în realitate, un contract de asociere în participațiune prin care părțile/societăți comerciale au convenit să își valorifice activele (licența, perimetrul de exploatare) în vederea executării activității miniere de exploatare a calcarului din perimetrul A. Bihor, în prezenta cauză sunt aplicabile în egală măsură și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cadrul legal special aplicabil în privința valorificării activelor societăților comerciale.

Cu toate acestea, indiferent de calificarea dată contractului de asociere încheiat între intimata-reclamantă și recurenta-pârâtă, atâta vreme cât prin intermediul respectivului contract părțile au urmărit "valorificarea activelor societăților comerciale, inclusiv cele de interes strategic" (ipoteza prevăzută de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002) și nu "transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social" (ipoteza prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 137/2002), în speță, erau incidente, pe lângă dispozițiile art. 38 lit. e) din Legea minelor 85/2003, și dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002 care condiționau diversele forme de valorificare a activelor societății comerciale (vânzarea, închirierea, asocierea în participațiune, aportul la capitalul social al unei societăți comerciale, leasingul imobiliar și constituirea uzufructului, enumerarea nefiind exhaustivă, ci cu titlu exemplificativ), de aprobarea adunării generale a acționarilor.

Nu în ultimul rând, față de afirmația recurentei, în sensul că, și dacă ar fi fost necesară aprobarea A.G.A., această culpă aparține exclusiv D.P.A.P.S. care nu a luat în considerare aprobarea nr. 170.475 a ministrului economiei, reprezentantul legal al Ministerului Economiei - acționarul A. S.A., în condițiile în care acest departament exercita în numele Ministerului Economiei drepturile ce decurg din calitatea de acționar al statului, iar Ministerul a emis această aprobare, instanța de recurs nu poate reține această apărare întrucât, deși prin Nota x/25.02.2014 (menționată în preambulul contractului), Ministerul Economiei, în calitate de minister de resort și autoritate în coordonarea căreia funcționează A. S.A., a aprobat respectiva asociere, la acea dată D.P.A.P.S. nu exista ca entitate, fiind înființat, ulterior, prin Ordonanța de urgență nr. 20/2014 din 23 aprilie 2014, publicată în M. Of., Partea I nr. 325 din 05 mai 2014 și prin Hotărârea nr. 815/2015 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului din 30 septembrie 2015, publicată în M. Of. din 05 octombrie 2015.

Anterior înființării D.P.A.P.S., deci la data perfectării contractului în litigiu, toate drepturile și obligațiile decurgând din calitatea de acționar al statului pentru operatorii economici aflați în portofoliul Ministerului Economiei, erau exercitate de Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, conform art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/2001, cu modificările și completările ulterioare. Or, potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ sus arătat, deși funcționa sub coordonarea, la acea dată, a Ministerului Economiei, era vorba de o instituție publică, cu personalitate juridică, cu atribuții distincte ce nu se confundau cu cele ale ministerului coordonator.

Cu toate acestea, aprobarea prealabilă a asocierii în cauză, chiar din partea ministerului coordonator, nu echivalează cu/nu ține loc de o aprobare A.G.A., știut fiind că, potrivit legii (31/1990), consiliul de administrație este cel îndrituit să convoace adunarea generală a acționarilor. Or, în condițiile în care legea nu distinge, neîndeplinirea acestui formalism nu poate fi acoperită/suplinită prin acel document prealabil, chiar dacă ar fi provenit de la același emitent.

Constatând, așadar, că nu este incident motivul de nelegalitate invocat prin cererea de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020 - A/C din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. BIHOR S.A. împotriva deciziei nr. 183/2020 - A/C din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2022.