ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4026/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 aprilie 2018, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 3541/11.04.2018, a Ordinului nr. 3542/11.04.2018 și a Ordinului nr. 3543/11.04.2018, emise de pârât, până la soluționarea acțiunii în anulare a ordinelor contestate.

Prin Sentința civilă nr. 137 din 18 iulie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 3541/11.04.2018, a Ordinului nr. 3542/11.04.2018 și a Ordinului nr. 3543/11.04.2018, emise de pârât, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Ploiești.

Împotriva Sentinței civile nr. 137 din 18 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației Naționale, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins cererea de disjungere a cererii de chemare în judecată în trei cauze separate, în raport de prevederile art. 100 din C. proc. civ., întrucât cele trei acte administrative a căror suspendare s-a solicitat sunt distincte, fiind întocmite în baza unor raporturi juridice diferite.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nefiind dovedite cazul bine justificat și paguba iminentă.

Împrejurarea că ordinele atacate nu au fost comunicate, faptul că nu prezintă explicit prevederi ale contractului de management ori neindicarea căii de atac nu sunt împrejurări care să constituie elementele unui caz bine justificat, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, reclamantele nu au probat în cauză existența unei pagube iminente, astfel încât considerentele instanței de fond cu privire la îndeplinirea acestei condiții sunt neîntemeiate.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 octombrie 2018, intimatele-reclamante C. și B. au invocat excepția nulității recursului pentru nerespectarea termenului de declarare a căii de atac, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva soluției de respingere a cererii de disjungere, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 octombrie 2018, intimatele-reclamante C., B. și A. au invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Naționale este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs privind greșita aplicare a prevederilor art. 100 din C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerile intimatelor-reclamante cu privire la inadmisibilitatea căii de atac a recursului declarat împotriva soluției de respingere a cererii de disjungere formulată de pârâtul Ministerul Educației Naționale, Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, reținând că, obiect al recursului nu îl reprezintă doar hotărârea judecătorească pronunțată asupra fondului cauzei, ci și încheierile premergătoare ori actele prin care s-au dispus măsuri de administrare judiciară și pe care părțile le apreciază a fi neconforme cu dispozițiile procedurale. Pe cale de consecință, argumentele intimatelor-reclamante nu pot fi subsumate unei inadmisibilități a căii de atac, ci tind la dovedirea caracterului nefondat al recursului, urmând a fi analizate din această perspectivă de către instanța de control judiciar.

Instanța de control judiciar reține că dispozițiile art. 100 din C. proc. civ., invocate de pârât în susținerea criticii de nelegalitate, nu se referă la procedura disjungerii petitelor cererii de chemare în judecată, ci fac parte din normele care reglementează competența instanței de judecată, fiind regăsite în Secțiunea a 2-a - "Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță" a Capitolului I - "Competența materială" din Titlul III - "Competența instanțelor judecătorești" al C. proc. civ.. Cum în prezenta cauză nu s-a pus în discuție competența instanței de judecată, din perspectiva valorii obiectului cererii, prevederile art. 100 din C. proc. civ. nu au relevanță în analizarea incidenței unui caz de disjungere a capetelor de cerere din acțiune.

În ceea ce privește cererea de disjungere depusă de pârâtul Ministerul Educației Naționale la dosarul instanței de fond și respinsă de prima instanță prin încheierea din 12 iulie 2018, Înalta Curte reține că disjungerea reprezintă o măsură de administrare judiciară lăsată la aprecierea instanței de judecată. Prin încheierea din 12 iulie 2018, instanța de fond a motivat convingător soluția de respingere a cererii de disjungere, prin raportare la motivele comune invocate în acțiune de către reclamante, referitoare la aparența de nelegalitate a procedurii de emitere a ordinelor contestate.

În condițiile în care instanța de fond a apreciat că judecarea comună a cererii de suspendare a executării ordinelor contestate reprezintă o măsură de bună înfăptuire a justiției, arătând și considerentele care au determinat o astfel de concluzie, iar criticile formulate de recurentul-pârât se rezumă la reluarea cuprinsului cererii de disjungere, fără a se raporta concret la considerentele primei instanțe, Înalta Curte constată că pârâtul nu a prezentat argumente apte să conducă la reformarea soluției de respingere a cererii de disjungere.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs privitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 100 din C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de recurs privind greșita aplicare a prevederilor art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În cauză, reclamantele C., B. și A. au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care au solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 3541/11.04.2018, a Ordinului nr. 3542/11.04.2018 și a Ordinului nr. 3543/11.04.2018, emise de pârât, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018, având ca obiect cererea de anulare a actelor administrative, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantelor (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantelor cu privire la nerespectarea Metodologiei privind evaluarea activității manageriale desfășurate de către inspectorii școlari și directorii caselor corpului didactic, aprobată prin Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 4315 din 11.08.2014, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității ordinelor contestate. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Totodată, Înalta Curte constată că, prin Sentința civilă nr. 140 din 21.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2018, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, dispunându-se anularea Ordinului nr. 3541/11.04.2018, a Ordinului nr. 3542/11.04.2018 și a Ordinului nr. 3543/11.04.2018, emise de pârât și obligarea acestuia la refacerea procedurii de evaluare în ceea ce le privește pe reclamante. Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârât), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actelor administrative deduse judecății.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actelor administrative atacate, criticile recurentului-pârât fiind nefondate.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte va achiesa la opinia instanței de fond, considerând că aceasta a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că ordinele atacate produc consecințe previzibile și perturbatoare asupra carierei reclamantelor, generând restricții majore de ordin profesional, pe care acesta ar fi nevoite să le suporte până la finalizarea litigiului privind anularea actelor administrative contestate, inclusiv din perspectiva posturilor și funcțiilor la care nu ar putea accede în această perioadă. Acestor restricții le corespunde o componentă de ordin financiar, reprezentată de salariile și recompensele adiacente pe care reclamantele le-ar putea obține din exercitarea neîngrădită a profesiei.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actele administrative contestate asupra activității profesionale a reclamantelor, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susține recurentul-pârât, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Naționale, ca nefondat.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Educației Naționale la plata către intimatele-reclamante C. și B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 de RON, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a chitanței nr. 10 din 16.10.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile nr. 137 din 18 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Educației Naționale la plata către intimatele-reclamante C. și B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 de RON, reprezentând onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.

GGC - OB