ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 422/2017

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 4.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin i-a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună modificarea și completarea măsurilor stabilite prin sentința civilă nr. 2810/24.10.2005 a Tribunalului Caraș-Severin, respectiv obligarea pârâtei A. la prestarea unui număr între 20-40 ore lunar de muncă, acțiuni sau lucrări de interes local, pe raza localității de domiciliu/reședință; delegarea următoarelor drepturi părintești, referitoare la persoana și bunurile copilului C., în favoarea directorului executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin: dreptul de a aproba deplasarea copilului în cauză în străinătate; dreptul de a încuviința actele de dispoziție referitoare la bunurile copilului în cauză (cu excepția alocației de stat și a alocației lunare de plasament); dreptul de a aproba schimbarea religiei copilului în cauză; dreptul de a aproba schimbarea felului învățăturii și/sau cel al pregătirii profesionale ale copilului în cauză; delegarea în favoarea asistentului maternal profesionist B. a tuturor celorlalte drepturi și obligații părintești, referitoare la persoana și bunurile copilului C., drepturi și obligații care decurg din activitatea concretă de ocrotire a copilului în cauză, desfășurată de către asistentul maternal profesionist B., potrivit legii.

Prin sentința civilă nr. 1651 din 24.09.2015 pronunțată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâții A. și B.; a dispus obligarea pârâtei A. la prestarea unui număr de 40 ore lunar de muncă, acțiuni sau lucrări de interes local, pe raza localității de domiciliu/reședință; respectiv a comunei Livezeni, jud. Timiș; a dispus delegarea următoarelor drepturi părintești, referitoare la persoana și bunurile copilului C., în favoarea directorului executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin: dreptul de a aproba deplasarea copilului în cauză în străinătate; dreptul de a încuviința actele de dispoziție referitoare la bunurile copilului în cauză (cu excepția alocației de stat și a alocației lunare de plasament); dreptul de a aproba schimbarea religiei copilului în cauză; dreptul de aproba schimbarea felului învățăturii și/sau cel al pregătirii profesionale ale copilului în cauză și a dispus delegarea în favoarea asistentului maternal profesionist B. a tuturor celorlalte drepturi și obligații părintești, referitoare la persoana și bunurile copilului C., drepturi și obligații care decurg din activitatea concretă de ocrotire a copilului în cauză, desfășurată de către asistentul maternal profesionist B., potrivit legii.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 17 din 26 ianuarie 2016 a respins ca tardiv apelul declarat de pârâta A., împotriva sentinței civile nr. 1651 din 24.09.2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosar nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin și intimata-pârâtă B..

Această decizie a fost atacată cu recurs de pârâta A. la data de 16 februarie 2016, aceasta nedepunând și dezvoltarea motivelor de recurs astfel cum prevăd dispozițiile legale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 2 noiembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 18 noiembrie 2016, părțile neformulând puncte de vedere la raport.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A., pentru următoarele considerente:

Prioritar, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) Noul C. proc. civ., raportat la art. 457 alin. (1) din același Cod, se va analiza admisibilitatea recursului împotriva unei decizii care nu este supusă recursului - cum este cazul în speță.

Prezentul recurs are ca obiect o decizie, cu caracter definitiv, prin care instanța de apel a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 1651 din data de 24 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Caraș-Severin și intimata-pârâtă B..

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) din Noul C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Deopotrivă, hotărârile definitive enumerate în art. 634 din Noul C. proc. civ., sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunțării lor.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., stipulează:

"Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară".

Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că:

"Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară"- cazul în speță.

Prin art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., legiuitorul a optat pentru înlocuirea căii de atac a recursului cu calea de atac a apelului și nu pentru menținerea acestuia.

În speță, obiectul dosarului îl constituie o cerere de modificare și completare a măsurilor privind minorul, de natura celor enumerate de art. 66 și urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cerere care a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 66 alin. (3) și art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.

Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, "Hotărârea instanței de fond este executorie și definitivă", iar, potrivit art. 137 din aceeași lege, "Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii".

Așa fiind, față de prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, aplicabile, cererea fiind formulată la data de 03.08.2015, deci, după data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, se constată că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara nu este supusă controlului de legalitate prevăzut în calea extraordinară a recursului.

Se reține că, decizia care formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri care era supusă numai apelului, astfel că, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din Noul C. proc. civ.

Această concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac și, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac, iar recunoașterea unei cai de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, prezentul recurs având ca obiect o decizie cu caracter definitiv, care nu este susceptibilă de a mai fi cenzurată în faza procesuală pendinte, conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 17 din 26 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2017.