ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 35/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să constate vânzarea-cumpărarea încheiată cu pârâtul la data de 16.08.2003, cu privire la autoturismul marca x cu nr. de identificare x și cu nr. de înmatriculare x și să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1674 C. civ.

Din oficiu, instanța a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Roman, iar prin sentința civilă nr. 1317/12.05.2016 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale relative și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că domiciliul pârâtului se află în județul Constanța, așa cum rezultă din cartea de identitate a acestuia, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 107 C. proc. civ., iar față de obiectul cererii - pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare - s-a apreciat că determinarea competenței teritoriale atrage dispozițiile art. 113 pct. 3 C. proc. civ.

Așadar, competența teritorială a soluționării cererii s-a apreciat că revine instanței de la domiciliul pârâtului ori instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie și în parte, a obligației, instanțe deopotrivă competente, reclamantul fiind cel care are alegerea între acestea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 19.07.2016, iar la termenul din 5.10.2016 instanța a invocat din oficiu necompetența teritorială a Judecătoriei Constanța.

Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 11583 din 12.10.2016 a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman și, constatându-se intervenit conflictul negativ de competență, s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru regulatorul de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în convenția încheiată, părțile nu au prevăzut o clauză prin care să se stipuleze locul unde obligația urmează să fie executată, astfel că, dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu își mai găsesc aplicarea, competența teritorială urmând a se stabili potrivit regulii de drept comun, în condițiile în care reclamantul și-a manifestat opțiunea de a alege o anumită instanță.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Înalta Curte constată că, în speță, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată.

Una dintre caracteristicile competenței de ordine privată o reprezintă posibilitatea derogării prin acordul părților de la norma care o stabilește.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, pentru a nu fi decăzut din drept, pârâtul trebuia să invoce excepția necompetenței teritoriale relative prin întâmpinare, iar întâmpinarea să fie depusă în termenul stabilit prin art. 201 alin. (1) C. proc. civ.. Numai dacă întâmpinarea nu era obligatorie, excepția putea fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe.

Cum, în speță, reclamantul a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată la Judecătoria Roman, iar pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale în termenul prevăzut de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., aspect care, în plan procesual, lipsește de efecte excepția necompetenței teritoriale invocate cu depășirea termenului legal și față de împrejurarea că în cauza de față se pun în discuție norme de necompetență teritorială de ordine privată pe care numai pârâtul le putea invoca, iar nu și instanța din oficiu, Înalta Curte constată că, și din această perspectivă, Judecătoria Roman a fost legal învestită cu soluționarea cauzei.

Astfel fiind, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Roman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2017.