ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 300/2017

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat instanței obligarea la plata în solidar a sumei de 500000 euro reprezentând daune morale, 100000 RON reprezentând orele suplimentare efectuate și dobânda legală, 70000 RON reprezentând despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă și dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8741 din data de: 07.10.2016, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În motivarea hotărârii, Tribunalul București a reținut că între reclamantul A. și pârâta B. au existat raporturi de muncă pe baza contractului individual de muncă, raporturi ce au încetat la data de 19.12.2015, conform deciziei nr. 1883/11.12.2015.

S-a arătat că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

Din actul de identitate al reclamantului, depus la dosarul cauzei, rezultă că domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, județul Dâmbovița.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, competența reglementată de art. 210 fiind una teritorială exclusivă, deci o competență absolută, iar nu de drept comun sau alternativă, așa cum susțin părțile, atât reclamantul, cât și pârâtele prin reprezentant avocat.

S-a arătat că prin acest articol, legiuitorul a stabilit, sub aspect teritorial, o competență derogatorie de la dreptul comun, fixând regula potrivit căreia, competenta aparține instanței in circumscripția căreia se află domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

S-a reținut că reclamantul, având domiciliul în județul Dâmbovița, este obligat să acționeze la instanța de la domiciliul său, care se afla pe raza jud. Dâmbovița, având în vedere că, la data sesizării instanței, erau încetate raporturile de muncă cu societatea angajatoare care își avea sediul în București, iar competența reglementată de Legea nr. 62/2011 fiind imperativă, nu poate fi înlăturată nici de părți, nici de instanță.

Prin urmare, s-a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Dâmbovița.

Învestit prin declinare, Tribunalului Dâmbovița a reținut că, în speță, deși domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, județul Dâmbovița, acesta a înțeles să sesizeze instanța de la locul de derulare a raporturilor de muncă, care este totodată și instanța de la sediul și respectiv domiciliul pârâților.

Prin acțiunea formulată partea a invocat drept temei răspunderea patrimonială pentru fapte ilicite cauzatoare de daune materiale și morale, în cazul pârâtei B. S.A. conflictul fiind unul de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte individual de muncă și acelea legate de plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu - i; precum și cele legate de constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora - iii), în timp ce în cazul pârâtei persoană fizică acesta prezentându-se ca un litigiu de drept comun.

S-a apreciat, totodată, că în privința pretențiilor formulate în contradictoriu cu pârâta persoană fizică nu suntem în prezența unui capăt de cerere accesorie.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul (o dispoziție similară regăsindu-se și în art. 269 alin. (1) Codul muncii). În timp ce conform art. 216 din același act normativ dispozițiile menționate anterior se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

S-a apreciat ca fiind incidente și dispozițiile art. 107 C. proc. civ. (care stabilesc o competență teritorială a instanței în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtului), cât și cele ale art. 116 C. proc. civ. (conform cărora reclamantul are alegere între mai multe instanțe deopotrivă competente).

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor menționate, în acord cu susținerile pârâților și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție indicată de către aceste părți, în cazul acțiunii de față suntem în prezența unei competențe teritoriale alternative, reclamantul fiind acela care are dreptul de a opta între instanțele deopotrivă competente teritorial.

Ulterior însă exercitării dreptului de opțiune, competența rămâne stabilită în favoarea instanțe deopotrivă competentă, aleasă de către partea reclamantă. Ulterior legalei învestiri a instanței nu mai poate fi pus în discuție aspectul iar partea nu mai poate reveni asupra opțiunii alese.

Soluția aleasă de legiuitor are drept rațiune garantarea unui acces al reclamantului cât mai facil la justiție, astfel că dispozițiile legale nu pot fi interpretate în sensul consacrării unui caz de competență exclusivă.

Așa fiind, prin sentința nr. 2161 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că, prin acțiunea promovată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat instanței obligarea la plata în solidar a sumei de 500000 euro reprezentând daune morale, 100000 RON reprezentând orele suplimentare efectuate și dobânda legală, 70000 RON reprezentând despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă și dobânda legală, arătând că a fost salariatul pârâtei pârâtele B. S.A. până la data de 19.12.2015 când raporturile de muncă au încetat prin demisie.

Art. 269 Codul muncii stipulează în alin. (1) că: " Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Articolul 216 din același act normativ stipulează că: " Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Conform art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune prin care partea a invocat drept temei răspunderea patrimonială pentru fapte ilicite cauzatoare de daune materiale și morale, în cazul pârâtei B. S.A., conflictul fiind unul de muncă (art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), iar în cazul pârâtei C. aflându-ne în prezența unui litigiu de drept comun.

Prin urmare, prezentului litigiu i se aplică dispozițiile speciale referitoare la conflictele de muncă ca și cele de drept comun vizând acțiunile în pretenții.

Se constată că domiciliul reclamantului se află în comuna Lucieni, județul Dâmbovița, iar locul de derulare al raporturilor de muncă se află în București.

În aplicarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, se constată că atât Tribunalul București, cât și Tribunalul Dâmbovița, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe deopotrivă competente.

Or, reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București a învestit în mod legal această instanța, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Este de reținut că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura competența teritorială alternativă, întrucât, potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte de muncă și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2017.