ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 587/2017

Asupra cererii de revizuire de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 01.07.2016, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 170 din 22 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2011.

În motivarea cererii revizuentul a susținut două motive de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la obiectul dosarului nr. x/2011, revizuentul a precizat că l-a format cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Găești, prin care a solicitat obligarea pârâtei-intimate la plata despăgubirilor pentru ocuparea provizorie a unui teren - categoria pădure, parte din Fondul Național Forestier, despăgubiri determinate potrivit Codului Silvic.

Prin sentința civila nr. 999/2012 Judecătoria Găiești a respins cererea de revizuire formulată de A., rămasă definitivă prin respingerea apelului revizuentului ca nefondat prin decizia nr. 253/30.10.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Împotriva deciziei nr. 253/30.10.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița revizuentul a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2312/30.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a admis recursul revizuentului împotriva deciziei nr. 253/30.10.2013 a Tribunalului Dâmbovița, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 2312/30.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă s-au statuat obligatoriu pentru instanța de apel în rejudecare, următoarele aspecte de drept dezlegate:

- terenul în litigiu are categoria de folosința pădure și este supus legii silvice;

- partea adversă (pârâta-intimată) a recunoscut expres în procesul-verbal de conciliere nr. x/01.02.2011 care este legea aplicabila (art. 45 din O.G. nr. 43/1997) și, mai mult, s-a achitat un avans reclamantului din totalul despăgubirilor la care acesta este îndreptățit;

- în ceea ce privește suprafața pentru care s-a solicitat despăgubiri s-a reținut că aceasta este suprafața ocupată de podul provizoriu peste Râul Argeș și că această suprafață afectată va fi readusă la starea inițială, respectiv, 4296 mp, care s-a suprapus parțial cu terenul expropriat începând cu față de 20.03.2012, rămânând afectata suprafața de 2010 mp - de fapt, 2090 mp. pentru care nu a făcut cerere de îndreptare eroare materială);

- referitor la stabilirea despăgubirilor pe baza grilei notarilor publici care reprezintă o expertiză extrajudiciara, s-a statuat că în speță sunt aplicabile legea specială și dreptul comun.

În rejudecare, la Tribunalul Dâmbovița, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2011* (după cum se poate observa sunt două hotărâri pronunțate în același dosar, în două cicluri procesuale, respectiv decizia nr. 2312/2014 în primul ciclu procesual, iar cel de-al doilea ciclu procesual decizia nr. 170/2016).

Prin decizia nr. 667/07.10.2015, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea, obligând pârâta la plata despăgubirilor aferente suprafeței de 4296 mp, calculate de la 08.02.2008 până la 20.03.2012 data primei decizii de expropriere, pentru suprafața de 2010 mp. în perioada 20.03.2012 - 15.10.2014 data ultimelor decizii de expropriere și pentru suprafața de 1589 mp, suprafața rămasă după exproprieri în perioada 16.10.2014- 24.02.2015, iar pentru suprafața de 114 mp, suprafața rămasă după aducerea parțială la starea inițială a terenului afectat începând cu 25.02.2015 -26.08.2015, și în continuare, pentru suprafața de 114 mp până la data aducerii la starea inițială.

A fost obligată pârâta la plata contravalorii pierderii de creștere pentru exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilității tehnice, la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea a fost îndreptată în sensul că, prescripția operează până la data de 01.02.2008 raportat și coroborat cu data și conținutul Procesului-verbal de conciliere nr. x/01.02.2011 (în care este consemnată și o plată în avans - fapt reținut și în decizia de casare).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs ambele părți, iar prin decizia nr. 170 din 22.04. 2016 pronunțata în recurs, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, evocând fondul, a modificat decizia nr. 667/07.10.2015, în sensul reținerii că suprafața afectată de podul provizoriu este doar suprafața de 1589 mp (soluție pronunțată cu opinie separata, în care s-a reținut suprafața de 2090 mp).

Aceasta suprafață, a susținut revizuentul, este reținută eronat, contrar situației de fapt statuată prin decizia nr. 2312/30.10.2014 a Curții de Apel Ploiești, fiind suprafața rezultată ulterior afectării inițiale a terenului, ca urmare a exproprierilor intervenite în data de 20..03.2012 și data de 15.10.2014. Potrivit situației de fapt confirmată cu probele administrate în cauză, expertize de specialitate și statuată de decizia de casare, începând cu 2004- 2008 și până la data de 20.03.2012, suprafața afectată este de 4296 mp.

Decizia nr. 170 din 22.04.2016 este potrivnică cu dispozițiile și considerentele deciziei nr. 2312/03.10.2014 - în ceea ce privește suprafața terenului afectat și incidența exproprierilor intervenite asupra acestuia, dar și cu considerentele referitoare la legea aplicabilă în speță, a apreciat revizuentul.

Sub aspectul problemelor de drept invocate și admiterii probelor, decizia de casare nr. 2312/30.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, este obligatorie în judecarea aspectelor de fond ale cauzei.

Înlăturarea în recurs, prin decizia nr. 170/22.04.2016, a considerentelor deciziei de casare nr. 2312/30.10.2014, prin care s-a statuat asupra suprafețelor afectate este nelegal justificată, a apreciat revizuentul, în condițiile în care instanța a reținut în mod eronat o alta situație de fapt, determinând diminuarea neîntemeiata și nelegala a suprafețelor luate în calculul despăgubirilor. Reținerea altor suprafețe nu este consecința unor probe care să contrazică constatările expertizei judiciare topo rămasă - omologată de la prima instanța și asupra căreia instanța de casare a statuat că acestea nu vor fi reanalizate - reținându-le cu autoritate obligatorie pentru instanța de apel in rejudecare.

În condițiile neadministrării unor probe de către instanța de rejudecare în apel sub aspectul determinării suprafeței, cu respectarea deciziei de casare nr. 2312/30.10.2014 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești, revizuentul a apreciat că, în recursul împotriva deciziei nr. 667/07.10.2015, Curtea de Apel Ploiești nu avea niciun drept să intervină în sensul modificării hotărârii atacate.

În condițiile în care decizia nr. 170/22.04.2016 este pronunțată în același dosar, între aceleași părți și privește aceleași chestiuni de judecată, dar soluționate prin dispoziții contradictorii în ceea ce privește suprafața de teren afectată (cât și prescripția), revizuentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei cereri de revizuire potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Dacă în opinia majoritara a deciziei nr. 170/22.04.2015 se reține suprafața de 1589 mp, care este suprafață afectata începând cu data de 15.10.2014, în opina separata se reține suprafața de 2268 mp afectata rămasă după prima expropriere după data de 20.03.2012, ambele considerente ale acestei decizii supuse revizuirii reținând o situație contradictorie și eronată față de situația statuata prin decizia de casare nr. 2319/30.10.2014.

A precizat revizuentul că suprafața de 4296 mp determinata prin RETJ topo-cadastrala B., cu completări și reținută în sentința civilă nr. 999/2012, a fost diminuată succesiv în timp, prin exproprierea din 20.03.2012 și exproprierea din 15.10.2015, situație de fapt statuată prin decizia de casare nr. 2311/2014 a Curții de Apel Ploiești, așa cum a fost avută în vedere și în raportul de expertiză de evaluare silvică a despăgubirilor întocmit de C.. Din suprafața de 4296 mp, prin exproprierea suprapusă parțial cu 2707 mp în 20.03.2012, a rămas afectată suprafața de 2286 m (în plan cadastral 2090 mp), iar după exproprierea suprapusă cu terenul afectat cu 421 mp din 15.10.2014, au rămas afectați 1598 mp.

Or, începând cu februarie 2008 până la 20.03.2012, perioada de calcul pentru care s-au admis despăgubirile, terenul afectat este în suprafața de 4296 mp, suprafața afectată fiind diminuată succesiv prin exproprieri pentru alt obiectiv, în data de 20.03.2012 (suprafața afectată rămasă fiind de 2090/2010 mp până la data de 15.10.2014, iar după aceasta dată prin exproprierea intervenită, din 421 mp rămânând afectată suprafața de 1589 mp), iar după data de 24.02.2015 fiind readus la starea inițială terenul, mai puțin 114 mp rămas afectat și în prezent. Pentru aceeași suprafață afectată inițial se calculează pierderea de creștere a masei lemnoase (DVML).

Astfel, a arătat revizuentul, considerentele și dispozitivul deciziei nr. 170/22.04.2016 indică atât o eroare materială, rezultată din greșita analiză a evoluției în timp a intervenirii exproprierilor asupra terenului afectat în speță în perioada 2008- 2015, cât și o situație contradictorie cu cea statuată prin decizia nr. 2312/30.10.2014.

A mai susținut revizuentul că terenul reținut de instanța (opinia majoritară) în suprafață de 1598 mp, în raport de care a recalculat despăgubirile, este terenul rămas afectat după ultima expropriere din 15 10.2014, ori până la aceasta data este evident ca suprafața afectată era mai mare (adică 2090 mp potrivit expertizei pentru perioada 20.03.2012-15.10.2014) și 4296 mp (suprafața afectată inițial) din 01.02.2008 până la 20.03.2012.

Contradictorialitatea între decizia nr. 170/22.04.2016 și decizia nr. 2312/30.10.2015 s-a născut din modul neîntemeiat și inexplicabil prin care instanța a înțeles să dea curs unor susțineri ale pârâtei care nu sunt motive de recurs și nu sunt întemeiate pe nicio probă, determinând și caracterul nelegal al considerentelor instanței în decizia nr. 170/22.04.2016, a apreciat revizuentul.

Astfel, instanța de recurs, prin decizia nr. 170/22.04.2016 a evocat fondul achiesând la apărările speculative și de inducere în eroare ale pârâtei, formulată prima oară pe fond în fața instanței de recurs după rejudecare, deși anterior aceste chestiuni fuseseră dezlegata de instanța de casare prin decizia nr. 2319/30.10.2014, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică sub aspectul situației de fapt reținute, apreciind și răsturnând constatările expertizelor de specialitate administrate în cauză.

De asemenea, aspectele care clarifică datele privind prescripția invocată, rezultă și din decizia nr. 2319/30.10.2014, care, statuând asupra legii aplicabile, trimite la procesul-verbal de conciliere nr. x/0102.2011, reținând că în acesta este consemnată și recunoscută, pe lângă legea aplicabila (O.G. nr. 43/1997) și plata efectuată de pârâta, circumstanță de fapt (plata efectuata încă din decembrie 2010) ce constituie condiție legala de întrerupere a termenului de prescripție.

A apreciat revizuentul că prin modul arbitrar de apreciere asupra suprafeței afectate, instanța de recurs a făcut practic ca pârâta să beneficieze retroactiv și nelegal de aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010 (scutire de la despăgubiri pentru cauza de expropriere), apărări respinse pe fond în toate fazele procesuale in raport de legea aplicabila spetei, instanța de recurs satisfăcând astfel poziția procesuala abuziva, nelegală a pârâtei și contrară jurisprudenței CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

S-a concluzionat că, dată fiind situația a doua hotărâri contradictorii pronunțate în recurs de aceeași instanța, între aceleași părți, ce vizează aceleași aspecte, decizia nr. 170 22.04.2014 a fost dată cu încălcarea legii și este contrară deciziei nr. 2319/30.10.2014, ambele vizând aceleași probleme de drept asupra fondului și legii aplicabile în cauza dedusa judecații, aspecte deja dezlegate de o instanță de același grad și tot în recurs și obligatorii în rejudecarea apelului.

Intimata Compania Națională de Administrare a Traficului Rutier a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă întrucât prin decizia nr. 170/2016, instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, iar această hotărâre nu este potrivnică deciziei nr. 2319/2014 a Curții de Apel Ploiesti.

Intimata Compania Națională de Administrare a Traficului Rutier a invocat, la termenul de judecată din data de 26 octombrie 2016, excepția de necompetență materială a instanței în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ.

La același termen de judecată instanța, din oficiu, a invocat excepția de tardivitate a cererii de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

La același termen de judecată, revizuentul a solicitat respingerea excepției invocate din oficiu, în raport de actul nou depus și repunerea sa în termen.

Prin decizia nr. 383 din 14.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termen și a admis excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și excepția necompetenței materiale sub aspectul cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., iar, în consecință, a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuent în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de revizuire motivate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. în favoarea Înalte Curți de Casație și Justiție.

Cu referire la excepția de necompetență materială a Curții de Apel Ploiești în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a reținut că hotărârile potrivnice indicate de către parte sunt două decizii pronunțate de către Curtea de Apel Ploiești (decizia nr. 170/22.04.2015 apreciată că ar încălca dezlegarea problemelor de drept soluționate prin decizia nr. 2319/03.10.2014), competența de soluționare a cererii de revizuire revine, potrivit dispozițiilor art. 323 alin. (2) teza I C. proc. civ., Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță mai mare în grad față de cea care a pronunțat hotărârile apreciate a fi potrivnice.

Cu referire la excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 din același cod, potrivit cărora termenul de revizuire este o lună și se socotește, în situația hotărârii dată de instanța de recurs după evocarea fondului, de la pronunțarea hotărârii ce se solicită a fi revizuită.

Astfel, în cauză, data pronunțării deciziei nr. 170 a fost 22.04.2016, iar formularea cererii de revizuire s-a făcut la data de 01.07.2016, conform vizei de înregistrare aplicată de registratura Curții de Apel pe pagina 1 a cererii de revizuire, deci peste termenul de o lună, statuat de legiuitor.

De asemenea, Curtea a apreciat că, cererea revizuentului de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile 322 pct. 2 C. proc. civ. nu este întemeiată, întrucât revizuentul nu numai că nu a dovedit existența unei împrejurări obiective independente de voința sa, dar nici măcar nu a arătat, la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2016, când a învestit Curtea cu soluționarea cauzei de repunere în termen, în ce a constat această împrejurare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la data de 20.01.2017 la secția a II -a Civilă, fiind repartizată aleatoriu la Completul 7 cu termen de judecată la data de 30.03.2017, pentru soluționarea cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a pus în discuția părților cererea de repunere în termen a cererii de revizuire și excepția tardivității cererii de revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., rămânând în pronunțare pe cererea de repunere în termen și a excepției tardivității cererii de revizuire invocată de intimată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 08.02.2017. Referitor la excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte a apreciat-o ca fiind o apărare de fond ce ține de fondul cererii de revizuire ce nu poate fi analizată în condițiile în care s-a rămas în pronunțare pe excepția tardivității căii de atac exercitată.

În primul rând, revizuentul a formulat o cerere de repunere în termen a cererii de revizuire prin care susține că cererea de revizuire a fost depusă prin poștă cu confirmare de primire la data de 27.04.2016, iar dovada de primire a acesteia a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești în data de 29.04.2016. De asemenea, revizuentul precizează că numai dezvoltarea motivelor de recurs s-a făcut la data de 01.07.2016.

Față de cererea de repunere în termenul de declarare a revizuirii, Înalta Curte constată că argumentele invocate privesc în realitate susținerea unei date de depunere a cererii de revizuire în raport de care declararea căii de extraordinare de atac s-ar fi realizat în termenul legal.

Conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru a dispune repunerea în termen, se cer a fi îndeplinite mai multe condiții:

a) partea care nu a săvârșit un act de procedură înăuntrul termenului legal imperativ trebuie să facă dovada că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei, care s-a produs înainte de împlinirea termenului;

b) în termen de cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării, partea interesată să formuleze cererea de repunere în termen și să efectueze actul de procedură care nu l-a îndeplinit în termen.

În consecință, Înalta Curte constată că cererea de repunere în termen nu este temeinică și o va respinge ca atare întrucât revizuentul nu a susținut și dovedit existența unei împrejurări mai presus de voința sa, ci doar declararea în termenul legal a căii extraordinare de atac.

Referitor la excepția tardivității cererii de revizuire, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora termenul în care ar putea fi exercitată revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

este de o lună de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2) de la pronunțarea ultimei hotărâri.

În cauză cea de-a doua hotărâre este pronunțată în recurs fiind irevocabilă, respectiv decizia nr. 170 din 22.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2011. Decizia a cărei revizuire s-a cerut, a fost pronunțată în recurs la data de 22.04.2016, iar termenul de o lună a început să curgă de la această dată și s-a împlinit la data de 22.05.2016.

Cum cererea de revizuire a fost depusă la data de 01.07.2016 la Curtea de Apel Ploiești la serviciul Registratură, fiind înregistrată sub nr. x așa cum rezultă din ștampila aplicată pe cererea de revizuire, dosar revizuire, Înalta Curte constată că, aceasta a fost formulată peste termenul prevăzut de textul de lege evocat mai sus.

În ceea ce privește argumentele și înscrisurile invocate de revizuent în cuprinsul cererii de repunere pe rol, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse nu constituie dovezi care să ateste susținerile revizuentului privind declararea căii de atac la o dată anterioară deoarece copia confirmării de primire nu atestă expedierea cererii de revizuire neavând nicio o mențiune.

Cererea sub semnătură privată depusă de către revizuent prin care declara că solicită revizuirea deciziei nr. 170/2016 a Curții de Apel Ploiești (depusă și în fața instanței supreme și aflată la fila x) nu atestă o dovadă în sensul declarării căii de atac a revizuirii, întrucât de pe acesta lipsește viza de înregistrare la Curtea de Apel Ploiești. Conform art. 94 alin. (12) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor de judecată, orice înscris depus la instanța de judecată este atestat printr-o viză de înregistrare impuse de circuitul documentelor primite de către instanțele de judecată, tocmai pentru a avea evidența înscrisurilor depuse de părți și pentru a fi atașate cauzelor.

Referitor la confirmarea de primire depusă și în fața instanței supreme, de asemenea, Înalta Curte din examinarea acestuia constată că acesta nu poate constitui o dovadă, în condițiile în care acea corespondență nu vizează cererea de revizuire formulată de revizuent. După cum se poate observa, acest înscris nu are nicio mențiunea care să facă dovada depunerii cererii de revizuire.

De adăugat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraf 1 CEDO, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

Or, neexercitarea dreptului procesual, în speță, a cererii de revizuire, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege atrage sancțiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să admită excepția tardivității și, în consecință, să respingă cererea de revizuire ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire.

Admite excepția tardivității cererii de revizuire.

Respinge ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 170 din 22 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.