ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4234/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4234/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față

în baza actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 6 decembrie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

5466/30/2012, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a apelantului inculpat

B.M.S. pe o perioada de până la 60 zile.

Deliberând asupra

măsurii arestării preventive curtea a reținut că în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C. proc. pen. instanța urmează

să mențină măsura arestării preventive a inculpatului B.M.S., constatând că

temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent,

precum și pericolul social concret pentru ordinea publică.

În acest sens s-a

reținut că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță

la o pedeapsă privativă de libertate rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de constituire de grup infracțional organizat în

vederea săvârșirii infracțiunii de trafic de migranți și a infracțiunii de

trafic de migranți, iar cauza în prezent se află în apel pe rolul Curții de

Apel Timișoara, cu termen de judecată la 6 decembrie 2012.

Totodată, s-a

constatat că se mențin indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura

infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale

reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței,

precum și împrejurarea că fapta este una care atrage obligația statului de a

lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni

grave.

În ce privește

respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția

preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind

starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele

rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă,

însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se

în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce

măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care,

fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare

decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin

prisma dispozițiilor art. 6 și 5 parag. 3 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, termenul rezonabil de

soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute

de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până

la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană

este prezumata nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura

cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în

cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a.

Împotriva acestei

încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.M.S. fără

a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul

fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19

decembrie 2012, sub numărul 8103/1/2012.

La termenul fixat

pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului

recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost

consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul

declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce

se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte

reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen.,

în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să

verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive;

iar potrivit art. 160 alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin

încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului B.M.S. s-a luat măsura

arestării preventive, în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003,

raportat la 2 pct. 13 din Legea nr. 39/2003.

Cu referire la cauza,

Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității

infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor

sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și

de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol

social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate

și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată

temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și

executării pedepsei.

De altfel, în cauză

măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de

existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului

prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe

că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (L. c

Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o

recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății"

de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (S. contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida

prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea

individuală.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S.

împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice

aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni

(M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franței).

Înalta Curte constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în

libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de

nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii

populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având

obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea

fapte.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se

presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi

declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că

privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară,

punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol

actual și real pentru ordinea publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul

inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul

cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.S., împotriva încheierii din data

de 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în

Dosarul nr. 5466/30/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 21 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AA