ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4234/2012

Asupra recursului de față în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5466/30/2012, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a apelantului inculpat B.M.S. pe o perioada de până la 60 zile. Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea a reținut că în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b C. proc. pen. instanța urmează să mențină măsura arestării preventive a inculpatului B.M.S., constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și în prezent, precum și pericolul social concret pentru ordinea publică.

În acest sens s-a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de prima instanță la o pedeapsă privativă de libertate rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire de grup infracțional organizat în vederea săvârșirii infracțiunii de trafic de migranți și a infracțiunii de trafic de migranți, iar cauza în prezent se află în apel pe rolul Curții de Apel Timișoara, cu termen de judecată la 6 decembrie 2012. Totodată, s-a constatat că se mențin indiciile că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare al instanței, precum și împrejurarea că fapta este una care atrage obligația statului de a lua măsurile pentru protecția cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave.

În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin prisma dispozițiilor art. 6 și 5 parag.

3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumata nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.M.S. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 decembrie 2012, sub numărul 8103/1/2012.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest. Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului B.M.S. s-a luat măsura arestării preventive, în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, raportat la 2 pct. 13 din Legea nr. 39/2003.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei. De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (L. c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.S., împotriva încheierii din data de 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 5466/30/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 decembrie 2012. Procesat de GGC - AA