ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4228/2012

Asupra recursului de față

în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele

Prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1011/42/2012/a1, în temeiul art. 300

1

alin. (1) și (3) rap. la art. 160 C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul R.N.G.,  în prezent aflat în stare de arest preventiv la Arestul I.P.J. Buzău și a menținut această măsură.

Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată față a constat că și la acest moment procesual lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât faptele respective constituie infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, fiind vorba despre infracțiuni deosebit de grave, inculpatul acționând cu intenție directă. Acest pericol rezidă nu numai din natura și gravitatea infracțiunilor, dar și din modul de desfășurare a activității infracționale, urmările produse, temerea de a fi reluată de către inculpat, precum și sentimentul de insecuritate generat în rândul societății.

Cât privește condiția referitoare la existența în cauză a probelor din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, s-a constatat că și aceasta este îndeplinită și rezultă, atât din împrejurare că faptele cu privire la care există presupunerea rezonabilă că inculpatul le-a săvârșit.

Curtea a constatat că subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. Totodată, reanalizând actele și lucrările dosarului, instanța de judecată apreciază că temeiurile inițiale nu s-au modificat și nici nu au încetat.

Referitor la durata termenului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea a apreciat că în speță, sunt întrunite toate cerințele legale care să justifice menținerea ei în continuare față de inculpat, iar durata acestuia nu a depășit în nici un caz un termen rezonabil.

Menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului s-a apreciat a fi necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru ca acesta să nu încerce zădărnicirea aflării adevărului, prin exercitarea de presiuni, cum se reține că s-a făcut în cursul urmăririi penale, sau încheierea unor înțelegeri frauduloase cu părțile vătămate.

Prin menținerea măsurii arestării nu se încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la judecarea și rămânerea definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile că a comis o infracțiune, presupunere relevată de probele menționate, iar durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, de la data arestării trecând mai puțin de o lună, având în vedere și complexitatea cauzei.

Cum, în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură mai puțin restrictivă de libertate și, câtă vreme inculpatul nu a invocat și depus probe directe și concludente care să ateste o altă situație de fapt decât cea care rezultă din actele dosarului, așa cum a fost expusă mai sus, Curtea a constatat că temeiurile ce au determinat privarea de libertate a inculpatului subzistă și în prezent și ele impun menținerea măsurii.

În concluzie, față de cele ce preced, în baza art. 300

1

alin. (1) și (3) rap. la art. 160 C. proc. pen., se a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul R.N.G., și a menținut această măsură.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul R.N.G. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 decembrie 2012, sub numărul 1011/42/2012/a1.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului R.N.G. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor prevăzute infracțiunii de trafic de persoane, spălare de bani și proxenetism, fapte prevăzute de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 8 din Legea nr. 39/2003, art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., art. 329 alin. (1), (2) cu art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2008, împreună cu R.V., pe atunci concubina sa, au recrutat pentru prostituție, prin inducere în eroare cu privire la modul de remunerare, pe numitele S.G.G. în vârsta de 18 ani, A.M. din Brașov și P.R. din Iași, însușindu-și în integralitate veniturile obținute de acestea în Turcia, în cuantum de aprox. 64.000. dolari SUA.

Anterior, în 2007 au desfășurat activități de aceiași natură în Italia, (recrutând pe M.I.G., A.L.D., A.M., fiind judecat în prezent de autoritățile italiene.

- în 2011, a recrutat pentru prostituție, în același mod, pe numita S.R., însușindu-și toate veniturile obținute de ea în urma practicării prostituției pe teritoriul Germaniei și Turciei, activitatea infracțională cu privire la această parte vătămata desfășurându-se până în oct. 2012;

- în luna august 2012, a indus în eroare pe partea vătămată B.R., promițându-i că va avea grijă de fiul său, aflat în Turcia, după care, prin violență fizică și amenințare a obligat-o să se prostitueze în folosul său timp de 2 săptămâni, aceasta fugind în țară cu un client turc;

- a înlesnit practicarea prostituției de numita C.D.A. în beneficiul lui R.M., prin asigurarea cazării în Istambul;

- a obținut din aceasta activitate infracțională o vilă cu piscină, cu dotări ultramoderne, aparatură electrocasnică, un autoturism H., aprox. 300.000 RON i-a depus într-un cont bancar la B., la percheziție s-a găsit suma de 8000 RON.

Cu referire la cauză, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (L. c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o "tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (S. contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (S. împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (W. împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (M. împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (L. c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.N.G., împotriva încheierii din data de 14 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1011/42/2012/a1.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 21 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AA