ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.04.2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, secția civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. SA și D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian - leu la data semnării contractului de credit nr. x/25.09.2007 și să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.1, 4.3, 4.6, 4.7, 4.11, 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.5, 5.11, 7.1, 8.1, 8.3, 8.5 și 9.3 din contractul de credit mai sus menționat; de asemenea, au solicitat să se dispună restituirea sumelor încasate de bancă ca urmare a aplicării unui curs valutar majorat față de data la care au contractat creditul, dar și a sumelor încasate de bancă cu titlu de dobânzi și comisioane abuzive până la data la care va fi pronunțată o hotărâre judecătorească în cauză, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acțiunii până la data plății efective.

Prin Sentința civilă nr. 6495/23.06.2015, Judecătoria Botoșani, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 15.07.2015.

Prin Sentința civilă nr. 7756/08.12.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 9.3 din contractul de credit nr. x/2007 și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, B. și A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2279/A/18.12.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda percepută începând cu luna a 13-a a creditului (ulterioară dobânzii prevăzute de art. 4.1 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.09.2007) și, pe cale de consecință, a anulat clauzele cuprinse la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit; a dispus și restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, în plus față de dobânda legală.

Împotriva deciziei din apel, C. SA a declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecința respingerii acțiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, a susținut, în esență, că instanța trebuia să ia act de faptul că motivele care, conform contractului de credit, conferă băncii dreptul de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă, subliniind că acestea au fost negociate, iar prin introducerea lor nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor.

În final, a susținut că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13 exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestației principale a convenției.

Or, în măsura în care judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al prețului unui contract prin analiza proporționalității între cele două contraprestații strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură nu îi este permis să înlocuiască un preț cu altul, acolo unde legea nu îi permite, iar legislația din România nu permite intervenția judecătorului în contract prin stabilirea dobânzii contractuale.

În acest sens, a evocat jurisprudența instanței supreme și a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a subliniat că nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuala, dar și că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, părțile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri, iar consumatorul prejudiciat are posibilitatea de a solicita rezilierea contractului.

În opinia recurentei, în niciun caz nu îi este permis judecătorului să stabilească cu titlu definitiv și obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale, prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condițiile în care părțile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București la 28.02.2018 și înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților prin încheierea din 26.09.2018.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 680 RON.

Recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 680 RON, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei .

La data de 30.10.2018, recurenta a depus la dosar dovada achitării sumei de 624,02 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Constatând că recurenta nu s-a conformat integral obligației de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, respectiv 680 RON, până la termenul de judecată stabilit în cauză - 13.02.2019, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA împotriva Deciziei civile nr. 2279/A/18.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV