ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1181/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.03.2015, sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, reclamanții A. ȘI B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună:

a) Art. III pct. 1 și 2 - Dobânzi, comisioane bancare și alte costuri percepute din Condițiile Generale de Creditare, precum și art. 2 (2.1 și 2.3) din Condițiile Speciale de creditare, dispoziții referitoare la modul de calcul al dobânzii, la cuantumul acesteia, precum și la posibilitatea băncii de a putea modifica cuantumul dobânzii, în mod unilateral, fără consimțământul împrumutaților; clauzele enunțate nefiind transparente.

b) Art. 2.3 din Condiții speciale care instituie un comision de acordare credit de 1.50 % din valoarea creditului, respectiv suma de 1.366,5 CHF la data acordării creditului;

c) Art. III din Condiții Generale, pct. 10 - Alte comisioane bancare aferente condițiilor de creditare inițiale, comisioane necuantificate, deci abuzive.

d) Art. V - Pct. 3.1; 3.1 lit. b) și 3.2 - prin care s-a prevăzut obligația împrumutatului de a asigura imobilul ce constituie garanția creditului la o valoare comunicată și acceptată de bancă, cu societăți de asigurare " agreate" de bancă și care vor include prevederi acceptate de bancă.

e) Art. V - ultimul aliniat prin care, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției;

f) Art. VI - Pct. 1.3.1 alin. (2) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara exigibil anticipat creditul, de a rezilia unilateral contractul și de a trece la recuperarea întregii sume datorate în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract.

g) Art. VI - pct. 1.3.2 alin. (4) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a efectua schimburile valutare în cursul de schimb al băncii din ziua plății pentru convertirea în valută a creditului a sumelor necesare rambursării creditului și/sau convertirea în RON a sumelor existente în conturi.

h) Art. VI - pct. 1.3.3. - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a încheia polițe de asigurare în numele și pe seama împrumutatului pe toată durata creditului, contractele de asigurare fiind încheiate cu o societate de asigurări aleasă de către bancă;

i) Art. VII - pct. 1,4, 8 și 10 - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului;

k) Art. VIII pct. 1 alin. (2) din Condițiile Generale privitoare la faptul că părțile au agreat, au înțeles și acceptat prevederile referitoare la dobândă, costuri, comisioane, garanții, precum și ale sancțiunilor în cazul neîndeplinirii obligațiilor;

l) Art. VIII pct. 2 - Dreptul creditorului de a transmite, cesiona, drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract și nașterea unor obligații valide și executorii față de terți.

Prin sentința civilă nr. 6816 din 01 iulie 2015, pronunțată de Judecătoria Botoșani a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 15.07.2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 765 din 10 februarie 2016, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 26.02.2016, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1983 din 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. C. S.A. - SUCURSALA BOTOȘANI și intervenienții forțați D., E., F. și G..

A constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x/22.09.2008, încheiat între C. S.A. și reclamanți:

- art. 2.3 - Condiții speciale;

- art. III pct. 2 - Condiții generale - doar în ceea ce privește dispoziția "în cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicabile și/sau comisioanelor bancare și/sau a costurilor percepute, acesta are dreptul de a denunța unilateral contractul. La data denunțării unilaterale a contractului toate obligațiile împrumutatului vor deveni imediat scadente și exigibile, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată prevăzut la art. 2.5 din CSC. Nedenunțarea unilaterală a contractului din partea împrumutatului printr-o notificarea comunicată băncii, în termen de 30 de zile de la data comunicării revizuirii dobânzii și/sau comisioanelor bancare și/sau a costurilor percepute constituie o acceptare tacită de către împrumutat a noilor condiții";

- art. III pct. 10 - Condiții generale;

- art. V pct. 3.1 lit. a) - Condiții generale, doar în ceea ce privește dispoziția "împrumutatul are obligația de a asigura imobilul ce constituie garanția creditului, în calitate de asigurat/contractant pe întreaga durată a creditului, la o valoare comunicată și acceptată de către bancă";

- art. V pct. 3.2 - Condiții generale;

- art. V ultimul aliniat - Condiții generale;

- art. VI, pct. 1.3.1 alin. (2) și art. 1.3.3 - Condiții generale;

- art. VII, pct. 1-4, 8 și 10 - Condiții generale;

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1.366,5 CHF achitată cu titlu de comision acordare credit, sumă ce va fi restituită la cursul oficial BNR din data plății, la care se va adăuga dobânda legală calculată conform O.G. nr. 13/2011, de la data încasării și până la restituirea efectivă.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 RON - cheltuieli de judecată, onorariu expert, conform decontului de la dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă la data de 25 octombrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 5 din 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C. S.A., în apel.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1983 din 11.12.2017 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, intimați fiind intervenienții forțați D., E., F., G. și C. S.A. SUCURSALA BOTOȘANI.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenții-reclamanți A. și B., cât și recurenta-pârâtă C. S.A.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă H. S.A (fostă C. S.A) a solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiate, fără a indica dispozițiile legale pe care își întemeiază recursul.

Cu privire la clauzele din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, a arătat că instanța de fond a constatat caracterul abuziv al acesteia cu motivarea ca acest comision nu este justificat și a fost perceput în baza unei clauze abuzive, astfel cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

A susținut că instanța de control judiciar ar trebui să rețină criticile formulate ca fiind întemeiate, în ceea ce privește modul de redactare al clauzei referitoare la comisionul de acordare, aceasta fiind neechivocă, in condițiile în care s-a menționat suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, trebuie precizat că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, nu doar comision de analiză.

A arătat că prevederea prin care a fost stipulat comisionul de acordare are un caracter clar și inteligibil, fiind exprimată, din punct de vedere matematic, într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind incident textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision.

Recurenta-pârâtă mai susține că nu s-a făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credințe si a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâta timp cât împrumutul a fost semnat în anul 2007, iar acțiunea a fost promovată în anul 2015, acest tip de contract fiind considerat ca avantajos pentru împrumutați.

De asemenea, recurenta-pârâtă nu a impus recurenților-reclamaților produsul financiar contractat, fără ca aceștia să aibă posibilitatea negocierii lui.

Cu privire la art. III pct. 2 din Condițiile generale, doar cu privire la posibilitatea împrumutatului de a denunța unilateral contractul, în măsura în care acesta nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicate și/sau a comisioanelor bancare, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța nu a înțeles prevederea contractuală.

Cu privire la Art. V pct. 3.1 lit. a) din Condițiile generale, doar în ceea ce privește obligația împrumutatului de a asigura imobilul adus în garanția băncii și art. V pct. 3.2 din Condițiile generale referitoare la încheierea polițelor de asigurare, a precizat că obligația de asigurare a imobilului nu este una abuzivă.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. VI pct. 1.3.1 alin. (2) și (1).3.3, a arătat că soluția instanței este criticabilă deoarece îngrădește dreptul băncii de a face demersuri pentru recuperarea creanțelor, în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în contractul de credit.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursurilor, în cuprinsul căruia s-a apreciat că recursul declarat de recurenții-reclamanți a fost declarat cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în timp ce recursul formulat de recurenta-pârâtă a fost declarat în termenul legal.

Totodată, în legătură cu criticile formulate de către recurenții-reclamanți și de către recurenta-pârâtă, s-a apreciat că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-a precizat că ambele recursuri sunt admisibile în principiu.

Potrivit dispozițiilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din data de 8 noiembrie 2019, raportul asupra admisibilității recursului a fost comunicat părților din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 16 decembrie 2019, la dosar s-a înregistrat punctul de vedere al recurenților-reclamanți, în cadrul căruia aceștia au arătat că, pentru soluționarea excepției tardivității, nu are relevanță data aplicată de serviciul poștal pe plicul în care a fost comunicată hotărârea judecătorească (adică data de 11 februarie 2019 aplicată de Oficiul Poștal Botoșani), ci are relevanță data comunicării efective, așa cum rezultă aceasta pe confirmarea de primire sub semnătură, care ar trebui să corespundă cu data aplicată de Oficiul Poștal Cătămărăști Deal, respectiv data de 22 februarie 2019, în această localitate fiind domiciliul stabil al reclamanților.

Prin decizia nr. 591 din 6 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

S-a admis în principiu recursul formulat de recurenta-pârâtă H. (succesoare a C. S.A) împotriva aceleiași decizii și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 15 mai 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 15 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus introducerea în cauză și citarea intimatei I. S.A. în calitate de succesor cu titlu particular al A C. S.A. și menținerea în cauză a recurentei H. (SUCCESOARE A C. S.A.), judecarea cauzei fiind amânată la data de 26 iunie 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă H. (SUCCESOARE A C. S.A.) este fondat, pentru următoarele considerente:

Decizia recurată este criticată de recurenta-pârâtă sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2 pct. 3 din Condițiile speciale de creditare referitoare la comisionul de acordare a creditului în raport cu lipsa motivării soluției adoptate, cu referire și la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiția dezechilibrului semnificativ.

Înalta Curte reține ca fiind fondate criticile recurentei formulate sub aspectul nemotivării, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că instanța de control judiciar, în menținerea soluției adoptate de prima instanță în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2 pct. 3 din Condițiile speciale de creditare ale contractului încheiat referitoare la comisionul de acordare credit, a reținut, în esență, că, în speță, avem de-a face cu un contract standard ale cărui clauze au fost preformulate de către bancă și comunicat către reclamanți.

Prin urmare, fiind în prezența unui contract preformulat, operează prezumția lipsei de negociere, iar înlăturarea de către bancă a comisionului de administrare nu este în măsură a răsturna prezumția lipsei de negociere cât privește clauza referitoare la comisionul de acordare.

Cât privește îndeplinirea condiției referitoare la dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, redând și prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul contractului, nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare, operațiunile pe care banca le efectuează în schimbul acestui comision or, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile părților presupune ca fiecare plată să aibă ca și corespondent un serviciu prestat. Pârâta nu a indicat și nu a dovedit contraprestațiile pentru care a perceput comisionul de acordare credit.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Față de caracterul preformulat al clauzei și de lipsa oricăror detalii privind prestația băncii în schimbul acestui comision, s-a apreciat ca fiind evidentă lipsa bunei credințe a băncii.

În consecință, reținând ca fiind îndeplinite cerințele arătate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a precizat că instanța de fond în mod corect a admis cererea reclamanților și a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la instituirea comisionului de acordare credit prevăzută la prevăzute la art. 2 pct. 3 din Condițiile speciale de creditare, fiind apreciate ca neîntemeiate susținerile din apelul pârâtei relative la acest comision.

Pornind de la cele mai sus reținute de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că analiza realizată prin decizia recurată este incompletă și inconsistentă, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, instanța s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuție, nu sunt descrise în conținutul contractului.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care conține comisionul de acordare, că instanțele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului ("din cuprinsul contractului nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare"), aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica recurentei sub acest aspect fiind întemeiată.

În acest sens, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, instanțele devolutive au restrâns analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se constată că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în același timp o garanție procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedând în acest mod, instanța de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele instanței de apel în măsură să susțină soluția pronunțată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situație ce echivalează cu o nemotivare în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la modul în care instanța de apel a analizat caracterul abuziv al art. V pct. 3.2 din Condițiile generale referitoare la încheierea polițelor de asigurare la o societate de asigurări agreată de pârâtă și a celei privind instituirea și a "altor comisioane bancare agreate de părți", se observă că instanța de apel nu a făcut aplicarea tuturor criteriilor de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile privind clauzele prevăzute la art. III pct. 2 din Condițiile generale, cu privire la posibilitatea împrumutatului de a denunța unilateral contractul, la art. V pct. 3.1 lit. a) din Condițiile generale din contractul de credit în ceea ce privește obligația împrumutatului de a asigura imobilul adus în garanția băncii și cele prevăzute la art. VI pct. 1.3.1 alin. (2) și (1).3.3 nu vor fi analizate, având în vedere că au fost invocate omisso medio direct în recurs, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă H. (SUCCESOARE A C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conțin reglementarea comisioanelor de acordare credit și va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. V pct. 3.2 din Condițiile generale referitoare la încheierea polițelor de asigurare, precum și a celei privind instituirea și a "altor comisioane bancare agreate de părți" din perspectiva tuturor criteriilor prin aplicarea cărora se determină caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă H. (SUCCESOARE A C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2020.