ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2586/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună:

a) Art. III pct. 1 și 2 - Dobânzi, comisioane bancare și alte costuri percepute din Condițiile Generale de Creditare, precum și art. 2 (2.1 și 2.3) din Condițiile Speciale de creditare, dispoziții referitoare la modul de calcul al dobânzii, la cuantumul acesteia, precum și la posibilitatea băncii de a putea modifica cuantumul dobânzii, în mod unilateral, fără consimțământul împrumutaților; clauzele enunțate nefiind transparente.

b) Art. 2.3 din Condiții speciale care instituie un comision de acordare credit de 1.50 % din valoarea creditului, respectiv suma de 1.366,5 CHF la data acordării creditului;

c) Art. III din Condiții Generale, pct. 10 - Alte comisioane bancare aferente condițiilor de creditare inițiale, comisioane necuantificate, deci abuzive.

d) Art. V - Pct. 3.1; 3.1 lit. b) și 3.2 - prin care s-a prevăzut obligația împrumutatului de a asigura imobilul ce constituie garanția creditului la o valoare comunicată și acceptată de bancă, cu societăți de asigurare " agreate" de bancă și care vor include prevederi acceptate de bancă.

e) Art. V - ultimul aliniat prin care, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției;

f) Art. VI - Pct. 1.3.1 alin. (2) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara exigibil anticipat creditul, de a rezilia unilateral contractul și de a trece la recuperarea întregii sume datorate în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract.

g) Art. VI - pct. 1.3.2 alin. (4) - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a efectua schimburile valutare în cursul de schimb al băncii din ziua plății pentru convertirea în valută a creditului a sumelor necesare rambursării creditului și/sau convertirea în RON a sumelor existente în conturi.

h) Art. VI - pct. 1.3.3. - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a încheia polițe de asigurare în numele și pe seama împrumutatului pe toată durata creditului, contractele de asigurare fiind încheiate cu o societate de asigurări aleasă de către bancă;

i) Art. VII - pct. 1,4, 8 și 10 - prin care s-a prevăzut dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului;

k) Art. VIII pct. 1 alin. (2) din Condițiile Generale privitoare la faptul că părțile au agreat, au înțeles și acceptat prevederile referitoare la dobândă, costuri, comisioane, garanții, precum și ale sancțiunilor în cazul neîndeplinirii obligațiilor;

l) Art. VIII pct. 2 - Dreptul creditorului de a transmite, cesiona, drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract și nașterea unor obligații valide și executorii față de terți.

Prin sentința civilă nr. 6816 din 1 iulie 2015, pronunțată de Judecătoria Botoșani a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 iulie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 765 din 10 februarie 2016, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 26 februarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1983 din 11 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. și S.C. C. - SUCURSALA BOTOȘANI și intervenienții forțați D., E., F. și G..

A constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x/22.09.2008, încheiat între C. și reclamanți:

- art. 2.3 - Condiții speciale;

- art. III pct. 2 - Condiții generale - doar în ceea ce privește dispoziția "în cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicabile și/sau comisioanelor bancare și/sau a costurilor percepute, acesta are dreptul de a denunța unilateral contractul. La data denunțării unilaterale a contractului toate obligațiile împrumutatului vor deveni imediat scadente și exigibile, fără perceperea comisionului de rambursare anticipată prevăzut la art. 2.5 din CSC. Nedenunțarea unilaterală a contractului din partea împrumutatului printr-o notificarea comunicată băncii, în termen de 30 de zile de la data comunicării revizuirii dobânzii și/sau comisioanelor bancare și/sau a costurilor percepute constituie o acceptare tacită de către împrumutat a noilor condiții";

- art. III pct. 10 - Condiții generale;

- art. V pct. 3.1 lit. a) - Condiții generale, doar în ceea ce privește dispoziția "împrumutatul are obligația de a asigura imobilul ce constituie garanția creditului, în calitate de asigurat/contractant pe întreaga durată a creditului, la o valoare comunicată și acceptată de către bancă";

- art. V pct. 3.2 - Condiții generale;

- art. V ultimul aliniat - Condiții generale;

- art. VI, pct. 1.3.1 alin. (2) și art. 1.3.3 - Condiții generale;

- art. VII, pct. 1-4, 8 și 10 - Condiții generale;

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1.366,5 CHF achitată cu titlu de comision acordare credit, sumă ce va fi restituită la cursul oficial BNR din data plății, la care se va adăuga dobânda legală calculată conform O.G. nr. 13/2011, de la data încasării și până la restituirea efectivă.

A respins restul pretențiilor, ca nefondate.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 RON - cheltuieli de judecată, onorariu expert, conform decontului de la dosar.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 5 din 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a C., în apel

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A. și B., precum și de pârâta C., împotriva sentinței civile nr. 1983 din 11.12.2017 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, intimați fiind intervenienții forțați D., E., F., G. și C. SUCURSALA BOTOȘANI.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât recurenții-reclamanți A. și B., cât și recurenta-pârâtă C.

Prin decizia nr. 591 din 6 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1181 din 26 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă H. (succesoare a C.) împotriva deciziei civile nr. 5 din 10 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel la 25 iunie 2021, sub nr. x/2015*.

În rejudecare, prin decizia nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul formulat de pârâta C. S.A. (prin continuator H. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1983 din 11 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, intimați fiind reclamanții A. și B., intervenienții forțați D., E., F., G., C. Sucursala Botoșani și I. S.A..

A fost schimbată în parte sentința apelată.

S-a respins ca nefondat capătul de cerere al reclamanților privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare și pe cale de consecință și cererea reclamanților de obligare a pârâtei la restituirea contravalorii acestuia.

A fost respins ca nefondat și capătul de acțiune al reclamanților privind constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale din condițiile generale art. III.10 și art. V pct. 3.2.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare prezentei.

Au fost obligați intimații reclamanți la plata către apelantă a sumei de 192,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta H. S.A. au formulat cereri recurs.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub număr de dosar x/2015

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat incidența motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului C. prin continuator H. S.A., ca nefondat.

În opinia recurenților, decizia atacată este nelegală în ceea ce privește soluția de respingere ca nefondate a capetelor de cerere privind nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit și obligația de asigurare imobil la suma și la asigurătorul agreate de bancă.

Astfel, apreciază hotărârea recurată ca fiind rezultatul interpretării și aplicării greșite în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (1), (2) și 5 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește comisionul de acordare, precizează că nu contestă concluzia instanței cu privire la faptul că această categorie de comision nu este în mod expres interzisă de lege, ci solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, conform cărora enumerarea făcută de legiuitor este doar exemplificativă, nu exhaustivă.

Consideră că pentru a se analiza caracterul abuziv al clauzei în baza căruia este perceput comisionul de acordare credit, se impune o analiză riguroasă a mai multor elemente precum: lipsa de negociere, lipsa de transparență, lipsa unei contraprestații din partea băncii, cuantumul comisionului, etc.

Acest comision, susțin recurenții, nu este altceva decât un cost ascuns al creditului, mascat sub forma unei sume plătite o singură dată la începutul derulării contractului, fiind reținut direct de bancă la momentul acordării creditului.

În condițiile în care vorbim despre un contract de aderare pus la dispoziție de către bancă, negocierea acestei clauze nu a fost posibilă, iar informarea cu privire la cuantumul lui concret a fost de asemenea inexistentă, deoarece comisionul este exprimat în procente și nu în suma fixă, lipsind deci informarea completă și neechivocă a împrumutatului cu privire la costul concret al creditului.

Se poate observa că nu este specificat nici un serviciu prestat de bancă în schimbul lui, și, mai mult, el nu își găsește nicio justificare obiectivă, întrucât acordarea creditului de către bancă este pe deplin remunerată prin aceea că se percepe dobândă, iar procesarea cererilor și acordarea de credite este însuși obiectul de activitate al băncii.

Prin urmare, nu există un serviciu suplimentar al băncii față de obiectul general al contractului care să fie susceptibil a fi calificat drept prestație suplimentară față de creditarea propriu-zisă și care să justifice încasarea unui cost suplimentar sub forma comisionului de acordare credit.

Apreciază că suntem în situația stipulării unei veritabile dobânzi ascunse ce se percepe în avans, încă de la încheierea contractului, și care nu este justificată prin raportare la prestațiile băncii.

Comisionul este abuziv pentru consumator pentru că el nu primește nici un beneficiu în contrapondere pentru plata lui.

Totodată, în ceea ce privește cuantumul acestui comision, solicită instanței de recurs a observa că suma încasată este una consistentă, de 1.366,5 CHF, ceea ce întărește argumentele prezentate.

O altă observație cu privire la nelegalitatea comisionului de acordare credit este aceea că acesta se raportează la suma creditată, constituind un procent din acesta, și nu la volumul sau complexitatea actelor/documentației/procedurilor de acordare de credit.

În concluzie, recurenții-reclamanți apreciază că acest comision are un vădit caracter excesiv și abuziv, clauza care îl prevede fiind nulă absolut și neproducând nici un efect pentru consumator, ca urmare a: lipsei de negociere, poziției de superioritate a băncii, lipsei de informare a consumatorului asupra cuantumului concret, excesivitatea comisionului, fixarea procentuală a lui, dezechilibrul grav creat prin perceperea lui atât timp cât nu există o contraprestație pentru suma percepută.

Sub un alt aspect, consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și în ceea ce privește clauza de asigurare exclusiv la un operator și la o suma agreate de către bancă, fiind evidentă lipsa oricărei forme de negociere a acestei clauze; încălcarea liberului arbitru al părților, în sensul că un contract de asigurare are un pronunțat caracter "intuitu personae"; un asigurător "preferat" va avea întotdeauna comportamentul unui deținător de monopol și va practica prețuri mai mari decât cele de pe piața "liberă" etc.

Intimata I. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Intimata-pârâtă H. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți, susținând că aspectele invocate de recurenții-reclamanți nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în art. 488 C. proc. civ., iar în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică în raport cu art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Fără a-și încadra criticile în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă H. S.A. solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii în totalitate.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, cu referire la art. III pct. 2 Condiții generale, recurenta precizează că înțelege să critice hotărârea atacată doar cu privire la posibilitatea împrumutatului de a denunța unilateral contractul, în măsura în care acesta nu este de acord cu noua rată a dobânzii aplicate și/sau comisioanelor bancare, apreciind că instanța s-a aflat în eroare, nu a înțeles prevederea contractuală.

Face precizarea că sunt situații în care dobânda a scăzut, independent de voința băncii, dar de care împrumutatul a beneficiat (fără să considere că această modificare este abuzivă), or, și în această situație împrumutatul are beneficiul denunțării unilaterale a contractului.

Așadar, consideră că instanța trebuie să analizeze caracterul abuziv din toate punctele de vedere.

Cu privire la art. V pct. 3.1 lit. a) - condiții generale doar în ceea ce privește obligația împrumutatului de a asigura imobilul adus în garanția băncii și art. V pct. 3.2 din condiții generale referitoare la încheierea polițelor de asigurare, apreciază că obligația de asigurare a imobiliului nu este abuzivă.

Subliniază în acest sens că valoarea imobilului adus garanție trebuie să acopere valoarea împrumutului, de aici decurgând și obligația împrumutatului de a asigura imobilul. Banca își ia măsuri de precauție și dorește ca imobilul să fie asigurat la anumite firme de asigurare agreate, care întrunesc un cumul de condiții de seriozitate, solvabilitate (în caz de despăgubire, banca dorește să fie sigură că încasează prima de asigurare), etc.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. VI pct. 1.3.1 alin. (2) și (1).3.3 critică soluția instanței apreciind că, prin aceasta, se îngrădește dreptul băncii de a face demersuri pentru recuperarea creanțelor în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în contractul de credit.

Art. 1.3.3, arată recurenta, se referă la dreptul băncii de a încheia pe socoteala împrumutatului, polița de asigurare pentru imobilul adus în garanție.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de anulare a recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. și de admisibilitate în principiu a recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A..

Prin încheierea din 22 iunie 2022 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, prin încheierea de la acea dată, a respins excepția nulității recursului reclamanților, invocată de recurenta-pârâtă H. S.A, prin întâmpinare; a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 7 decembrie 2022, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de reclamanții A. și B. este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisionul de acordare și la încheierea polițelor de asigurare la o societate de asigurări agreată de pârâtă, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. J.. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență sus-arătată se regăsește în clauza privind comisionul de acordare.

Instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, acesta fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, acordarea efectivă a creditului.

Comisionul de acordare credit este expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului, serviciu constând în desfășurarea activităților specifice și întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

Potrivit art. 2.3 din Condiții speciale ale contractului de credit nr. x din 22.09.2008 împrumutații datorau un comision de acordare de "1.50% din valoarea totală a creditului, respectiv suma de 1366,5 CHF.

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic și prin menționarea atât a sumei totale, cât și a procentului de determinare de 1,5% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiții exprese și explicații suplimentare.

În atare condiții, este de necontestat că recurenții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

S-a apreciat cu justețe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Prin urmare, motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Totodată, curtea de apel a analizat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Deși clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii și nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că în lumina jurisprudenței C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile și obligațiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu alte cuvinte, cuantumul comisionului, "excesivitatea" de care se prevalează recurenții, nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Totodată, apelul, prin efectul său devolutiv, a constatat legal că nu este îndeplinită condiția relei-credințe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Aceasta întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, existau premise ca banca să considere că reclamanții ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de acordare; banca a acționat corect și echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, întrucât nu a urmărit perceperea acestui comision fără a presta vreun serviciu; valoarea comisionului de acordare și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea lui.

Contrar susținerilor recurenților, comisionul de acordare credit nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă prețul creditului, în timp ce comisionul acordării este datorat în schimbul serviciului prestat de instituția de credit în favoarea împrumutatului, serviciu constând, astfel cum s-a arătat mai sus, în desfășurarea activităților specifice și întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

În ceea ce privește criticile aduse de recurenți pe aspectul caracterului abuziv al clauzei conform căreia polițele de asigurare vor fi încheiate cu societăți de asigurare acceptabile pentru bancă și vor include prevederi acceptate de către Bancă de la art. V pct. 3.2 din Condițiile generale, se constată că acestea sunt nefondate, deoarece din cuprinsul contractului și a înscrisurilor de la dosar nu rezultă ca Banca ar fi impus împrumutatului un anumit asigurător care să fi oferit împrumutatului condiții mai puțin avantajoase decât alte societăți de asigurare de pe piața liberă, aspect reținut cu justețe de instanța de apel.

În cauză, instanța de apel a analizat îndeplinirea cerințelor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dar a constatat că recurenții-reclamanți nu au demonstrat că sunt îndeplinite condițiile statuate de textul legal menționat pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederii contractuale în discuție.

Este de necontestat că doar condiția relativă la lipsa de negociere nu este suficientă pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar clauza în discuție nu este una abuzivă, nefiind creat un dezechilibru în detrimentul consumatorului, câtă vreme recurenților nu li s-a impus să încheie o poliță de asigurare cu o societate de asigurare identificată de bancă, ci să aleagă, dintre societățile de asigurare agreate, pe aceea pe care a considerat-o cea mai potrivită.

Nu s-a putut reține ca fiind îndeplinită nici condiția relei-credințe întrucât, raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, instanța de apel a apreciat că existau premise ca pârâta să considere că reclamanții ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la alegerea societății de asigurare agreată de către bancă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă K. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A., Înalta Curte îl va anula, având în vedere că, prin încheierea din 19 octombrie 2022 a fost admisă excepția nulității recursului, potrivit considerentelor reținute în cuprinsul acesteia.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. (succesoare C.) împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.A. (succesoare C.) împotriva deciziei nr. 272 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.