ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1289/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, secția Civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și C. S.A.

- Agenția Botoșani,solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1.lit. a) și b), 3.3, 3.4, 3.5, 3.7, 4.4., 4.5, 4.6 și 8 din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007 și să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb franc elvețian - leu la data încheierii contractului, curs care să fie valabil de la data semnării până la plata ultimei rate contractuale, denominarea în moneda națională a plăților și restituirea sumelor care au fost încasate de bancă, la un curs valutar majorat față de data la care a fost contractat creditul, dar și a sumelor încasate prin dobânzile și comisioanele abuzive introduse în contract, de la data încheierii contractului până la data la care va fi pronunțată o hotărâre judecătorească, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acțiunii până la data plății efective.

Urmare a pronunțării sentinței nr. 19/19.11.2015 de către Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 08.01.2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 1985/11.12.2017, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.4, 3.5, 4.6 și 8 din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanților suma de 2.178 franci elvețieni, încasată cu titlu de comision de procesare, în echivalent RON, la cursul afișat de B.N.R. la data plății, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data achitării până la data restituirii efective, conform O.G. nr. 13/2011 și a respins ca nefondate restul pretențiilor; a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, A., B. și C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 15/11.01.2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis în parte apelurile și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x 01243631773/24.09.2007, a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanților suma de 2.178 franci elvețieni, încasată cu titlu de dobândă, în echivalent RON, la cursul afișat de B.N.R. în ziua efectuării plății, la care se adaugă dobânda, calculată de la data înregistrării acțiunii (în loc de "la data achitării"); a menținut celelalte dispoziții care nu contravin deciziei.

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 969 C. civ.

A susținut recurenta că, deși condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000 trebuie îndeplinite cumulativ, instanța de apel a înțeles să valorifice doar condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.4, 4.6 și 8 din contractul de credit.

Mai mult, a arătat că nu este îndeplinită nici condiția existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât nu au fost stabilite obligații suplimentare în sarcina consumatorilor și nici argmentată întinderea celor inerente contractului; de asemenea, au fost respectate exigențele bunei-credințe, de vreme ce prevederile contractuale nu sunt nelegale, iar întinderea prestației consumatorilor nu a fost afectată în mod împovărător, banca acționând corect și echitabil la inserarea în contract, dar și în aplicarea lor.

În opinia recurentei, clauza inserată la art. 8 din contract, care reglementează dreptul băncii de a declara scadența anticipată pentru încălcarea oricărei obligații contractuale, nu este una abuzivă, de vreme ce chiar C. civ. și C. proc. civ. prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul "nedestoinic" nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat in materie contractuală (art. 1025 din vechiul C. civ.) sau al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (art. 263 ș 382 din vechiul C. proc. civ.).

În acest context, a arătat că, în speță, clauza a fost activată la data de 14.01.2014, când împrumutații înregistrau o restanță la plata ratelor de 2.566,31 franci elvețieni; așadar, declararea scadenței anticipate a creditului s-a realizat numai după ce refuzul debitorilor de a-și respecta obligațiile de plată a fost evident, în condițiile în care numai creditorul care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile este singurul în drept să solicite rezoluțiunea sau să recurgă la executarea silită a obligațiilor.

De asemenea, a susținut că în mod nelegal a constatat instanța de apel caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.6 din contract, apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aceasta, întrucât debitarea oricărui cont de disponibilități sau de depozit al intimaților cu suma care să acopere plățile datorate de aceștia în temeiul contractului de credit este un mecanism foarte rapid de compensare care nu este interzis de lege, astfel încât nu poate fi reținută reaua-credință a băncii și crearea unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, atât timp cât conturile reclamanților se debitează exact cu suma datorată în temeiul contractului de credit, iar eventualele urmări patrimoniale negative nu reprezintă sume încasate de bancă.

Prin urmare, nu se încalcă dreptul împrumutatului de a alege varianta cea mai puțin costisitoare, respectiv îndeplinirea întocmai si la termenele stabilite a obligațiilor asumate, fără a fi nevoie ca banca să procedeze la debitarea automată a conturilor.

Cu referire la clauza 3.5 din contract, a susținut că, având în vedere că aceasta exprimă prețul contractului într-o manieră clară și inteligibilă, instanța de apel ar fi trebuit să aplice art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, pe cale de consecință, să respingă apelul reclamanților ca neîntemeiat.

Separat de acest aspect, a arătat că instanța de apel a analizat dezechilibrul din perspectivă economică, iar nu juridică.

Or, atât potrivit dispozițiilor legale incidente, cât și jurisprudenței comunitare, dezechilibrul trebuie să vizeze drepturile și obligațiile părților, fiind deci unul juridic, iar nu unul economic.

Mai mult, a arătat că instanța de apel nu a ținut cont în analiza caracterului abuziv al clauzei 3.5 de faptul ca acest comision este unul legal, la momentul încheierii contractelor de credit neexistând niciun act normativ care să interzică perceperea sa ori care sa impună condiții privitoare la cuantumul acestuia; ulterior, a intrat in vigoare O.U.G. nr. 50/2010, care a validat legalitatea perceperii comisionului de procesare prin art. 36.

În speță, costul contractual a fost adus la cunoștința împrumutatului, atât prin prezentarea ofertei de creditare, cât și prin reflectarea transparentă în cererea de credit și în chiar contractul de credit, astfel încât reclamantul să aibă o imagine clară și completă a angajamentului asumat.

Prin urmare, perceperea acestui comision este justificată, printre altele pentru desfășurarea activităților vizând analizarea documentelor depuse de clienți în vederea contractării creditului, scorarea veniturilor, elaborarea aprobării creditului pentru care sunt necesare verificări atente și elaborarea contractului de credit.

În ce privește clauza inserată la art. 3.4 din contract, a susținut că aceasta nu este decât o transpunere la nivelul contractului a prevederilor art. 1066 și 1069 din C. civ. de la 1864 și reprezintă sancțiunea pentru neexecutarea la termen a obligațiilor contractuale.

De asemenea, în cuprinsul clauzei inserate la art. 3.4. din contract este indicată și formula după care se calculează dobânda astfel majorată, iar prin actele adiționale aceasta a fost aliniată în funcție de dobânda contractuală, raportată la un indice verificabil.

Instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii; or, numai în ipoteza lipsei caracterului clar și inteligibil instanța de apel avea obligația analizării îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În final, a arătat că în mod nelegal instanța de apel a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit, atât timp cât această sancțiune nu este specifică Legii nr. 193/2000.

În acest sens, a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că, și în ipoteza constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de procesare este neîntemeiată, atât timp cât nu există o astfel de sancțiune în cuprinsul Legii nr. 193/2000.

Mai mult, a arătat că instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de C. civ. de la 1864, care reprezintă legea generală, în condițiile în care este incidentă o lege specială - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate în temeiul contractului de credit.

Așadar, atât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, cât și ale art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauza indicată, acesta nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse de intimații-reclamanți A., B. și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă și s-a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 8 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Motivele invocate de recurenta-pârâtă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția instanței de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzei privind scadența anticipată, prevăzută la art. 8, al clauzei de la art. 4.6 privind debitarea sumelor aflate în alte conturi ale consumatorilor, al clauzei privind dobânda penalizatoare, menționată la art. 3.4 și al clauzei privind comisionul de procesare prevăzute la art. 3.5 în contractul încheiat de părți, fiind invocată greșita aplicare a normelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate cu referire la clauzele prevăzute de art. 8 privitoare la scadența anticipată a creditului și de art. 4.6 prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a debita automat orice cont al împrumutaților pentru sumele scadente și neachitate.

Clauza inserată în art. 8 din contract a fost reținută în mod corect ca fiind abuzivă având în vedere că are în întregime un conținut neclar atâta timp cât nu sunt precizate situațiile în care operează exonerarea de răspundere a băncii, aceasta având caracter general, de care recurenta se poate prevala în defavoarea consumatorului. Prin urmare, clauza în discuție, stipulată exclusiv în beneficiul instituției de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind și contrară bunei-credințe.

Înalta Curte reține că, acest tip de clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri, întrucât, în temeiul unei asemenea clauze, banca dobândește dreptul să declare soldul creditului ca fiind rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii, iar explicația din cererea de recurs a recurentei-pârâte, că accelerarea creditului ar interveni doar în cazul în care intimații nu și-ar îndeplini obligația de a achita la termen ratele stabilite prin contract, nu este menționată și în cuprinsul clauzei, astfel că nu se poate susține că textul îndeplinește cerințele bunei-credințe.

Dimpotrivă, dispozițiile clauzei din art. 8 din contractul de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece posibilitatea băncii de a declara creditul scadent nu este prevăzută, în acest caz, în corelare cu o neîndeplinire concretă a unei obligații contractuale asumate de recurenta-pârâtă, ci vizează o situație obiectivă, aceea că intervine "la apariția oricărui caz de culpă precum și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale", situație în legătură cu care textul nu prevede criterii clare și neechivoce de identificare, apreciere și evaluare.

Modul lipsit de claritate al clauzei creează un avantaj în favoarea recurentei, fără a exista un remediu pentru consumatorii aflați în situația de a li se activa clauza, fără a cunoaște, în prealabil, situațiile concrete care determină scadența anticipată, ca să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații, permițând băncii să declare anticipat scadența.

Recurenta oferă o interpretare a clauzei care ignoră conținutul real al acesteia și care conferă posibilitatea de a se declara scadența anticipată pentru neîndeplinirea oricărei obligații contractuale, nu doar a ratelor și dobânzilor, respectiv a obligațiilor contractuale esențiale.

Contrar susținerilor recurentei, posibilitatea declarării scadenței anticipate în cazul apariției unei situații neprevăzute conferă băncii dreptul să intervină oricând în derularea contractului, în detrimentul consumatorilor, această apreciere fiind subiectivă din moment ce recurenta nu este nevoită să explice în mod obiectiv necesitatea desființării contractului, cu neluarea în considerare și a intereselor și drepturilor consumatorului, rupându-se astfel echilibrul contractual.

Totodată, în mod corect instanța de apel a reținut caracterul abuziv al art. 4.6 din contractul de credit, prin care recurenta-pârâtă are dreptul de a debita automat orice alt cont de disponibilități sau de depozit chiar neajuns la termen al împrumutatului pentru sumele scadente și neachitate, dacă în contul curent nu există disponibil suficient.

Astfel, s-a reținut legal de către instanța de apel faptul că este îndeplinită cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzei meționate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală a creat un dezechilibru major între pozițiile părților, fără a lua în considerare și interesele consumatorilor, care nu au niciun mijloc contractual de a remedia un comportament eventual abuziv al băncii în acest sens.

Ca atare prin clauzele menționate, banca a urmărit exclusiv protejarea intereselor sale în detrimentul intimaților-reclamanți, iar consecințele aplicării respectivelor clauze sunt excesive, cum în mod corect a reținut instanța de apel.

În raport cu cele anterior evocate, Înalta Curte va înlătura criticile formulate, apreciind că, în cazul clauzelor analizate, instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport și cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din legea menționată.

În ceea ce privește critica referitoare la clauza prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit referitoare la comisionul de procesare, precum și la clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă la art. 3.4 din contract, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanței rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuție, nu sunt descrise în cuprinsul contractului, iar cu privire la dobânda penalizatoare s-a reținut că reclamanții au avut reprezentarea riscului la care expun în cazul înregistrării de restanțe la plată.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanța a reținut că banca percepe acest comision fără a oferi o contraprestație consumatorului, ceea ce creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Or, în cauză, analiza realizată de instanța de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de procesare s-a limitat la afirmația privind necesitatea prevederii în textul clauzei pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de "procesare cereri de credit."

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de procesare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acesteia.

Clauza privind stabilirea unei dobânzi penalizatoare cuprinsă în art. 3.4 din contract nu poate susține caracterul abuziv, reținut de instanța de apel, având în vedere că aceasta a analizat greșit condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât prevederile respective sunt redactate în mod clar și inteligibil, intimații-reclamanți având posibilitatea înțelegerii conținutului încă de la data semnării contractului.

Astfel că, aceasta nu constituie clauză abuzivă deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între pozițiile părților și nu este contrară bunei-credințe. Din contră, aceasta asigură previzibilitatea executării contractului, părțile reglementând și comportamentul permis acestora în situația în care s-ar concretiza un risc de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea celor două clauze menționate - prin prisma analizei susținerilor părților, a înscrisurilor dosarului și a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.5 și art. 3.4 din contractul de credit, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.5 și art. 3.4 din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare credit (în cauza de față de procesare).

În concluzie, în temeiul în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 15 din 11 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2020.