ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 228/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Cererea arbitrală înregistrată sub nr. x/2016, formulată de reclamanta A., prin lider de asociere B., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a fost soluționată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României prin hotărârea parțială finală nr. 22/27.02.2017, în sensul obligării pârâtei să pună în executare Deciziile D.A.B. nr. 2 și 4, date în favoarea reclamantei și să plătească sumele de bani reținute prin deciziile D.A.B.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA a formulat acțiune în anulare, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin Sentința civilă nr. 162/03.07.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea în anulare.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În motivare, recurenta a arătat, în esență, că întreaga motivare a sentinței atacate are la bază, pe de o parte, o analogie a regulilor de arbitraj cu normele de drept comun, iar pe de alta parte o interpretare și o aplicare greșită a acestora din urmă, pornind de la aspectul că tribunalul arbitral poate pronunța hotărâri provizorii, parțiale, interimare și finale. Recurenta a precizat că nu a contestat niciodată ca tribunalul arbitral nu poate pronunța astfel de hotărâri, ci doar că nu poate pronunța hotărâri arbitrale parțiale finale.

În hotărârea recurată, curtea de apel reține că, în temeiul dispozițiilor art. 1121 C. proc. civ., tribunalul arbitral poate pronunța hotărâri parțiale, în lipsă de stipulație contrară în convenția arbitrală, asimilând această decizie cu o cerere de ordonanță președințială.

Ordonanța președințială este o măsură provizorie sau asigurătorie; or, în cazul de față hotărârea arbitrală parțială este una definitivă, iar nu provizorie, situație în care arbitrul putea să solicite și instituirea unei cauțiuni.

Recurenta a mai arătat că instanța s-a raportat la art. 38 și 62 din Regulile de Arbitraj pentru a motiva temeinicia și legalitatea pronunțării unei hotărâri arbitrale parțiale definitive, numai că respectivele articole fac referire și se aplică numai în cazul în care recurenta ar fi achiesat în tot sau în parte la cererea intimatei-reclamante sau ar fi recunoscut în tot sau în parte pretențiile acesteia.

Nici unul din aceste aspecte nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față.

De asemenea, curtea de apel a făcut o analogie cu procedura divorțului în care se pot pronunța hotărâri parțiale, care nu sunt reglementate și în cazul procedurilor arbitrale.

De altfel, curtea face referire la hotărâri parțiale și nu la hotărâri parțiale definitive, noțiune care nu există nici în dreptul comun și nici în Regulile de Arbitraj.

Mai mult, prin pronunțarea hotărârii recurate, curtea de apel practic a recunoscut autoritatea de lucru judecat și automat caracterul executoriu al acestei hotărâri, numai că, în speța de față, Judecătoria Sectorului 1 București a respins, în Dosarul nr. x/2017, cererea de încuviințare a executării, pentru aceleași motive indicate în acțiunea în anulare.

Prin pronunțarea hotărârii recurate, curtea de apel, recunoscând dreptul tribunalului arbitral de a pronunța hotărâri arbitrale parțiale finale, nu a făcut altceva decât să-l transforme într-o "supra-instanță", întrucât acesta poate să revină asupra respectivei hotărâri, devenind și instanță de fond și instanță de control.

Raportat la particularitățile contractului de tip FIDIC, cu privire la modul de soluționare a disputelor dintre părțile contractante, recurenta a susținut că sub-clauza 20.4 poate fi interpretată în sensul că decizia DAB este obligatorie din momentul în care a fost dată, în cazul în care nu se formulează nota de nemulțumire în termen de 28 zile, aceasta devine și definitivă, partea în favoarea căreia s-a pronunțat decizia nu poate obține executarea acesteia în temeiul sub-clauzei 20.7, decât în situația în care Decizia DAB a devenit definitivă prin neemiterea unei note de nemulțumire, refuzul de a executa decizia de către partea nemulțumită este interpretat, cel mult, ca o încălcare a unei obligații contractuale și că rolul notei de nemulțumire este exclusiv acela de a da posibilitate părții nemulțumite să supună cauza arbitrajului.

Coroborând cele de mai sus cu legea română, aplicabilă contractului, a afirmat că o decizie DAB devine o obligație contractuală exigibilă sub condiția rezolutorie că obligația poate fi înlăturată în cazul în care un tribunal arbitral dă câștig de cauză părții nemulțumite.

Odată nota de nemulțumire emisă, tribunalul arbitral nu se mai poate pronunța decât pe fondul cauzei, iar decizia DAB poate fi, cel mult, privită ca un mijloc de probă.

Hotărârea astfel pronunțată trebuie anulată, având în vedere că tribunalul arbitral nu are competența, potrivit contractului, să învestească Deciziile DAB, fără a se pronunța și pe fondul cauzei, tribunalul arbitral nu are competența de a decide plata sumelor determinate în cadrul procedurilor C.A.D. prin pronunțarea unei hotărâri parțiale finale, deoarece prin aceasta se elimină practic antamarea fondului cauzei și automat nu se pot determina în mod decisiv chestiunile judicioase privind plata, hotărârea parțială finală atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină și că ea încalcă ordinea publică.

În accepțiunea legii române, tribunalul arbitral a decis în mod definitiv și cu autoritate de lucru judecat asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul discuțiilor pe fondul cauzei.

Conform legislației române în materie, se poate dispune prin hotărâre parțială cu privire la chestiuni preliminare care ar condiționa continuarea arbitrajului, cum ar fi admisibilitatea unei cereri potrivit legii aplicabile cauzei.

Tribunalul arbitral nu poate să dispună executarea deciziei DAB, pronunțate într-o altă etapă (pre-arbitrală) a mecanismului de soluționare a diferendelor prevăzut de Condițiile Generale FIDIC, fără a antama fondul respectivei decizii, întrucât, potrivit convenției părților, o astfel de decizie este obligatorie. Este adevărat ca arbitrajul se desfășoară conform convenției arbitrale, însă, în același timp, art. 544 alin. (2) C. proc. civ. rezervă respectarea dispozițiilor imperative ale legii.

Aceeași concluzie se deduce din regimul unitar al efectelor recunoscute hotărârilor arbitrale: hotărârea arbitrală (care devine titlu executoriu), în concepția dreptului procedural român, este actul jurisdicțional prin care litigiul este soluționat cu efect de autoritate de lucru judecat și dezînvestește tribunalul arbitral în privința chestiunii litigioase vizate. Astfel că, și din această perspectivă, obținerea executării deciziei DAB prin intermediul unei hotărâri arbitrale executorii, care nu soluționează în mod definitiv pretențiile litigioase, nu poate constitui o alternativă, în lipsa unei dispoziții legale, care să reglementeze o asemenea posibilitate.

Indiferent de denumirea pe care tribunalul o va da dispoziției sale privind necesitatea respectării și executării deciziei DAB - ordin sau sentință/hotărâre - această măsură nu va putea împrumuta efectele specifice unei hotărâri arbitrale definitive și nici nu va putea fi pusă în executare prin intermediul organelor de coerciție ale statului, ci doar de bunăvoie.

Tribunalul arbitral poate pronunța încheieri interlocutorii, de care este ținut până la pronunțarea hotărârii arbitrale definitive, însă acestea nu produc efectele depline ale unei hotărâri arbitrale, neconstituind un titlu executoriu de sine stătător.

Nerespectarea obligației de a se conforma efectului obligatoriu al deciziei DAB nu constituie, în sine, în cazul de față, fondul diferendului avut în vedere de sub-clauza 20.6. Această încălcare ar putea constitui fondul unui diferend dedus spre arbitrare numai în cazul în care s-ar parcurge o nouă procedură DAB strict în privința diferendului (nou) rezultat din refuzul uneia dintre părți de a aduce la îndeplinire în mod voluntar prima decizie DAB.

În cazul de față, tribunalul arbitral, prin hotărârea parțială finală a cărei anulare se solicită, a vizat nerespectarea obligației contractuale de a pune imediat în aplicare decizia DAB. Ar fi trebuit formulată o cerere de arbitrare separată, având un astfel de obiect ce ar fi putut fi introdusă după parcurgerea unei noi proceduri DAB, întrucât fiecare diferend în parte, înainte de a fi dedus arbitrajului, parcurge etapele pre-arbitrale de soluționare a diferendelor, prevăzute de FIDIC. În ipoteza analizată, arbitrajul, în cele din urmă, ar viza a doua decizie DAB și, astfel, cercetarea arbitrală s-ar rezuma la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale pentru încălcarea obligației contractuale de a pune imediat în aplicare decizia DAB, iar hotărârea arbitrală astfel pronunțată ar fi una definitivă și nu parțială.

Având în vedere că, în conformitate cu sub-clauza 1.4, legea aplicabilă contractului este legea română, tribunalul arbitral, prin hotărârea parțială definitivă a cărei anulare se solicită, i-a suprimat, practic, recurentei dreptul legal și imperativ stabilit, de a invoca orice apărări în fapt și în drept în legătură cu raportul juridic dedus judecății.

La 22.02.2018, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, anularea recursului ca nemotivat, în măsura în care nu se va dispune anularea, constatarea inadmisibilității cererii ca instanța de recurs să rețină cauza spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Numai intimata a depus punct de vedere.

Examinând cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin adresa emisă la 19.01.2018 și comunicată la 26.01.2018, recurentei i s-a pus în vedere obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 142.390,74 RON, căreia acesta nu s-a conformat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 08.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată de petenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, ca tardivă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice și se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Art. 32 din același act normativ prevede că "Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege."

Conform art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancțiunea nulității.

În speță, Înalta Curte constată, așadar, că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației ce îi revenea, deși i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru.

În cauză nu operează scutirea legală - personală sau în considerarea obiectului - de la obligația timbrării.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților, instanța este obligată să examineze cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, așa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Sentinței civile nr. 162/03.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Sentinței civile nr. 162/03.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV