ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1721/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la data de 27 decembrie 2018 sub dosar nr. x/2019, reclamantele Asocierea A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE ("CNAIR"), au solicitat: să se constate nelegalitatea și netemeinicia denunțării unilaterale de către pârâtă a Acordului Tripartit de Adjudecare a Disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 aferent Acordului Contractual nr. x/23072/23.04.2014 de Proiectare și Execuție Autostrada Sebeș-Turda Lot 4:km 53+700 - km 70+000 (denumit în continuare "Contractul") ("capătul 1");

- să se constate validitatea Acordului atât la data acțiunii arbitrale, cât și la data formulării de către Antreprenor (reclamantele din prezenta cauză) a Documentului de poziție nr. 2/02.025.2018 și la data emiterii Deciziei Comisiei de Adjudecare a Disputelor nr. 4-8 din 4.07.2018 ("Decizia CAD 2") ("capătul 2"),

- obligarea pârâtei la plata a jumătate din onorariul Comisiei de Adjudecare, conform art. 6 din Condițiile Generale ale Acordului, respectiv art. 7 din Condițiile Speciale ale Acordului, adică suma de 68.276,25 Iei (57.375 RON plus TVA) ("capătul 3"),

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum provizoriu de 418,63 RON (care nu include TVA), calculată de la data scadenței (21.11.2018) până la data plății efective ("capătul 4"), precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ale reclamantelor ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul din 16 aprilie 2019 Tribunalul arbitral a decis, prin încheiere, introducerea forțată în cauză, în calitate de pârât a adjudecatarului Societatea C. S.R.L..

Prin sentința arbitrală nr. 46 din 5 iulie 2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte cererea reclamantelor astfel cum a fost precizată și a admis în parte primul capăt al cererii, constatând că pârâta CNAIR în mod nelegal a denunțat unilateral Acordul Tripartit de Adjudecare a Disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 aferent Acordului Contractual nr. x/23072/23.04.2014; a respins ca inadmisibilă partea capătului unu al cererii de arbitrare privind constatarea netemeiniciei denunțării unilaterale;

A admis în parte al doilea capăt al cererii de arbitrare și a constatat că în raport de nelegala sa denunțare de către pârâta CNAIR și limitat numai la acest motiv de invaliditate, Acordul de Adjudecare este valabil la data formulării prezentei acțiuni arbitrale, la data formulării de către Antreprenor a Documentului de Poziție nr. 2 (02.05.2018) și la data emiterii Deciziei CAD 2 (04.07.2018);

A admis al treilea capăt de cerere și a obligat pârâta CNAIR să plătească reclamantelor suma de 68.276,5 RON (care include TVA), respectiv 57.375 RON fără TVA, reprezentând jumătate din onorariul Comisiei de Adjudecare, în conformitate cu art. 6 "Plata" din Condițiile Generale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor, respectiv art. 7 din Condițiile Speciale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor;

A admis capătul patru al cererii de arbitrare și a obligat pârâta CNAIR la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum provizoriu de 418,36 RON aferentă sumei de 57.375 RON, calculată de la data scadenței (21.11.2018), până la data plății efective.

A obligat pârâta CNAIR la plata cheltuielilor arbitrale în sumă de 40.000 RON către reclamantele Asocierea A. S.R.L. B., A. S.R.L. și B..

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 8 august 2019, petenta COMPANIA NATIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a formulat acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 46 din 5 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul x/2019, solicitând să se dispună: 1) în temeiul dispozițiilor art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., admiterea acțiunii în anulare, desființarea în parte a sentinței arbitrale atacate, iar pe cale de consecință respingerea în tot a cererii arbitrale ca nefondată; 2) în temeiul dispozițiilor art. 451 si 453 C. proc. civ., obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea în anulare s-a întemeiat pe dispozițiile art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h), art. 1270, 1411 - 1420 și 1277 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anulare formulată de petenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu intimații-pârâți A. S.R.L., B. și ASOCIEREA A. S.R.L. - B., fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a intimatei și obligată petenta la plata sumei de 10.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei sentințe, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea sentinței atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate cu consecința admiterii acțiunii în anulare și pe fondul cauzei respingerea în tot a cererii arbitrate ca neîntemeiată și nedovedită.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susține că prin sentința pronunțată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra petitului 4 din cadrul acțiunii în anulare, în ceea ce privește onorariul Comisiei de Adjudecare a Disputelor.

Astfel, la Capitolul IV pct. 4 din cadrul acțiunii în anulare, recurenta a adus critici cu privire la hotărârea arbitrală în ceea ce privește obligarea CNAIR S.A. la plata a jumătate din onorariul Comisiei de adjudecare, însă instanța a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere.

Potrivit principiului disponibilității, instanța este ținută să se pronunțe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată și asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Dispozițiile legale evocate instituie, în mod expres, obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății. Acestea sunt o aplicație a principiului tradițional potrivit căruia judecătorul este obligat să statueze asupra cauzei.

Articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ.. Norma în discuție este formulată în termeni similari celor în care este redactat și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., impunând judecătorului să respecte și să dea eficiență dreptului de dispoziție al părților, Astfel, judecătorul are obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s~a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra petitului 4 din cadrul acțiunii în anulare solicităm casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sentința fiind nemotivată cu privire la aspectele invocate de recurentă în acțiunea în anulare. Or, procedând în acest mod instanța a încălcat dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea trebuie să cuprindă "[...] motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Prin nemotivarea deciziei pe aspectele evocate, prima instanță a privat recurenta de dreptul la un proces echitabil, încălcând dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât CNAIR S.A. nu are garanția că argumentele sale au fost analizate, în doctrină reținându-se faptul că nemotivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea acesteia, iar printre situațiile când se poate invoca cu succes acest motiv de recurs se menționează cazul când lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială.

Faptul că sentința pronunțată în cauză nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, instanța de fond respingând acțiunea în anulare ca neîntemeiată, din perspectiva tuturor motivelor invocate de recurentă, doar prin trimitere la concluziile Tribunalului Arbitral, deși cea care trebuia să se pronunțe asupra justei analize făcute de Tribunalul Arbitral era instanța de fond, ca instanță de control, hotărârea fiind nemotivată, echivalează cu o nepronunțare asupra fondului și atrage casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, sens în care recurenta arată că instanța nu a făcut o analiză și o interpretare proprie a hotărârii arbitrale, prin raportare la motivele invocate de aceasta, circumscrise motivelor de ordine publică, în schimb a preluat în integralitate interpretarea Tribunalului Arbitral.

Prin urmare, recurenta apreciază că hotărârea atacată este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 din C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate echivalând cu necercetarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare ce se subsumează prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căreia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept, recurenta susține că dacă s-ar accepta teoria instanței, în sensul că termenul ca și condiție a unei obligații nu a fost aplicat incorect de către tribunalul arbitral, aceasta ar echivala cu o adăugare la lege, respectiv s-ar admite o modalitate a actului juridic civil neprevăzută de C. civ.

În opinia sa, durata unui contract este stabilită de însăși termenul menționat de părți în contract, întrucât modalitățile actului juridic civil sunt numai termenul, condiția și sarcina. Ele constau în anumite elemente sau împrejurări viitoare care influențează existența sau executarea drepturilor și obligațiilor ce rezultă din actul juridic.

Totodată, susține că atât doctrina, cât și literatura de specialitate au statuat că, în cadrul contractului de prestări servicii pe perioadă determinată, termenele în care vor fi executate obligațiile reciproce ale părților contractante trebuie să fie expres menționate, iar cum contractul nu are menționat expres termenul în care va fi executat contractul, se solicită să se constate că această împrejurare duce, fără echivoc, la încadrarea acestui contract ca fiind încheiat pe perioadă nedeterminată.

Or, după cum se poate observa, nu se poate îmbrățișa teoria instanței, întrucât Acordul de adjudecare nu a fost încheiat pe o durată determinată, ci din contră, există ipoteza unui contract pe perioadă nedeterminată, deoarece acesta nu are un termen expres prevăzut în vederea executării obligațiilor reciproce.

În acest context, recurenta arată că instanța, în mod nelegal, nu a reținut că Tribunalul arbitral în mod nepermis nu a reținut că ceea ce reglementează acordul la clauza 8 este valabilitatea acordului în care acesta își produce efectele juridice, iar nu perioada de timp sigură în care se va îndeplini obiectul acordului de adjudecare.

Astfel, instanța a ignorat aspectul că la încheierea Acordului de Adjudecare, părțile nu au prevăzut o durată a acestuia deoarece, din practică, s-a dovedit că tipul de contract FIDIC (proiectare și execuție lucrări) poate suferi prelungiri, din motive, uneori, neimputabile părților, fapt care poate explica motivul pentru care acest tip de acord de adjudecare nu are o durată fixă determinată, întrucât părțile, la semnarea acestuia nu pot anticipa apariția unor dispute pe perioada derulării contractului de lucrări.

Prin urmare, prezentul Acord Contractual de Adjudecare este un contract pe perioadă nedeterminată în timp, fapt confirmat și de adjudecător în ședința de arbitrare ce a avut loc la data de 28 mai 2019.

De asemenea, instanța în mod greșit nu a reținut că mențiunile din clauza 8 teza a II a din Condițiile acordului de adjudecare sunt dispoziții excesive și prohibite, care nu pot produce efecte.

Așadar, pornind de la o premisă greșită, aceea că acordul contractual ar fi un contract încheiat pe perioadă presupus determinată, instanța a încălcat dispozițiile art. 1277 C. civ.

Legiuitorul român, prin C. civ. intrat în vigoare în 2011, prohibește angajamentele contractuale perpetue și, în acest sens, art. 1277 C. civ. prevede că reglementarea din art. 1276 C. civ. este firească numai în cazul contractelor încheiate pe perioadă determinată (dând posibilitate părților de a ieși dintr-un contract), având în vedere că termenul acestuia este perpetuu, iar părțile nu pot fi ținute în acest sens de un angajament contractual.

Ceea ce este de remarcat pentru regimul juridic al denunțării unilaterale a contractelor încheiate pe durată nedeterminată este că, în cazul acestor contracte nu este necesară o reglementare contractuală prin intermediul unor clauze a dreptului părților de a denunța unilateral contractul. Singura limitare impusă de art. 1277 C. civ. o reprezintă respectarea unui termen de preaviz.

De asemenea, s-a statuat că prevederile art. 1277 C. civ. sunt aplicabile oricărui contract încheiat pe durată nedeterminată, nu doar contractelor de locațiune.

Denunțarea unilaterală, instituție ce este reglementată în premieră la nivelul dreptului comun contractual, este o expresie a libertății contractuale, fiind doar în aparență o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului.

Există totuși și câteva situații în care dreptul de denunțare unilaterală decurge din lege, iar denunțarea devine astfel o excepție reală. Este cazul, spre exemplu, al contractelor pe durată nedeterminată care, deși sunt încheiate ca să producă efecte, se admite faptul că nicio parte nu se poate angaja la nesfârșit printr-un contract (conform art. 1277 C. civ.).

Cu privire la faptul că acest Acord de adjudecare ar reprezenta un act juridic irevocabil, se supune atenției instanței că, irevocabilitatea actului juridic civil decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic, fiind o consecință și, în același timp, o garanție a acestui principiu.

Cu toate acestea, constituie excepții de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voința uneia dintre părți, actului juridic plurilateral i se poate pune capăt prin voința uneia sau mai multor părți, dar nu a tuturor, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voința autorului lui;

Printre excepțiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale se regăsește și denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părți, cu respectarea unui termen de preaviz, orice clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului considerându-se nescrisă (art. 1277 C. civ.).

Art. 1277 C. civ. stabilește, în mod imperativ, că acele contracte care sunt încheiate pe perioadă nedeterminată pot fi denunțate unilateral cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, fiind prohibită expres orice clauză care ar interzice ori limita acest drept.

Pentru aceste argumente, recurenta se consideră îndreptățită să solicite instanței admiterea recursului, în principal, casarea sentinței atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței recurate cu consecința admiterii acțiunii în anulare, iar pe fondul cauzei respingerea în tot a cererii arbitrate ca neîntemeiată și nedovedită.

Prin întâmpinarea depusă la 30 iunie 2020, intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B. invocă excepția tardivității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat împotriva sentinței atacate, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatelor, depus la 15 iulie 2020, recurenta solicită înlăturarea susținerilor acesteia și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În ceea ce privește excepția tardivității recursului, invocată de intimate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere că recursul a fost promovat de recurentă la data de 12 martie 2020, dosar recurs, iar comunicarea sentinței atacate s-a făcut la data de 11 februarie 2020, dosar curte, fiind astfel îndeplinite prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că sentința a fost dată cu încălcarea art. 9, art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ., întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra petitului 4 din cadrul acțiunii în anulare, în ceea ce privește onorariul Comisiei de Adjudecare a Disputelor.

Astfel, recurenta pretinde că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra criticilor sale, formulate pe calea acțiunii în anulare la pct. 4.1, aspect apreciat ca neavând susținere legală, fiind o plată nedatorată, deși în cauză, se observă că soluția dată acestui capăt subsidiar de cerere a depins de soluția dată primelor două capete ale cererii arbitrale.

În acest sens, se constată că recurenta nu a arătat de ce soluția dată acestui capăt subsidiar de cerere ar fi încălcat ordinea publică, bunele moravuri și/sau dispozițiile imperative ale legii, în considerentele hotărârii atacate stabilindu-se că soluția dată de Tribunalul arbitral nu a încălcat dispoziții legale imperative, așa încât, criticile recurentei privind acest capăt subsidiar de cerere erau doar critici de fond și nu se încadrau în sfera de reglementare a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Așadar, în cauză nu se poate reține existența unor încălcări a normelor procedurale invocate de către recurentă, cu referire la art. 9 C. proc. civ., ce vizează dreptul de dispoziție al părților, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., privind rolul judecătorului și art. 397 C. proc. civ., care face referire la soluționarea cauzei.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, având în vedere că normele evocate se referă la cu totul alte ipoteze decât cele avute în vedere de recurentă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sentința fiind nemotivată cu privire la aspectele invocate în acțiunea în anulare și că prin nemotivarea hotărârii, prima instanță a privat recurenta de dreptul la un proces echitabil, încălcând astfel dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sens în care apreciază că hotărârea atacată este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 din C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate echivalând cu necercetarea fondului cauzei, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței.

Mai mult decât atât, recurenta nu a indicat efectiv care dintre raționamentele instanței de fond nu sunt motivate, fiind menționat doar faptul că instanța nu ar fi făcut o analiză și o interpretare proprie a hotărârii arbitrale, prin raportare la motivele invocate, preluând interpretarea Tribunalului Arbitral, precum și argumentele expuse de Asocierea PORR, aspecte ce nu pot fi primite având în vedere că este irelevant dacă instanța a răspuns sau nu tuturor argumentelor prezentate, din moment ce soluția pronunțată se bazează pe probele propuse de părți și administrate de instanță.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanță se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că i-au fost încălcate sau aplicate în mod greșit de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anularea sentinței arbitrate, dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ. și, pornind de la o premisă greșită, aceea că acordul contractual ar fi un contract încheiat pe perioadă presupus determinată, instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 1277 C. civ.

Astfel, recurenta și-a întemeiat acțiunea în anulare pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., apreciind că sentința arbitrală încalcă dispozițiile art. 1277, art. 1270 și art. 1411-1420 C. civ., însă nu a indicat în ce măsură ar fi încălcat Tribunalul arbitral dispozițiile evocate.

În acest context, se reține că motivele invocate de recurentă se subsumează în fapt unei pretinse greșite calificări a duratei Acordului de Adjudecare Tripartit și nu asupra încălcării în concret a unor norme imperative ale legii, având în vedere că Tribunalul arbitral nu a aplicat în cauză dispozițiile evocate, întrucât în baza probatoriului administrat a considerat că Acordul de Adjudecare Tripartit este un contract cu durată determinată.

Deși recurenta și-a argumentat, potrivit normelor evocate, cererea în anulare cu critica privind calificarea de către completul arbitral a contractului încheiat între părți din perspectiva faptului că acesta nu ar fi un contract încheiat pe durată determinată, se constată că dispozițiile legale invocate nu reprezintă norme imperative ale legii în înțelesul conferit acestei noțiuni de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și, cu atât mai puțin, prin raportare la dispozițiile contractuale agreate de părți.

În acest context, recurenta susține în mod greșit că în Acord nu s-ar regăsi o durată fixă de realizare a sarcinilor adjudecătorului față de prevederile contractuale, unde la art. 1 din Condițiile Generale ale Acordului de Adjudecare a Disputelor, rezultă că Acordul a fost încheiat drept urmare a încheierii de către beneficiar și antreprenor a contractului principal, la art. 2 din Anexa Reguli de procedură se specifică:

"CAD va proceda în conformitate cu prevederile Sub-clauzei 20.4 și cu aceste Reguli", iar Sub-clauza 20.4 din Contractul principal prevede termenul de 84 de zile în care adjudecătorul trebuie să dea decizia sa de soluționare a disputei.

Cu privire la susținerile recurentei privind clauza 8 din Acordul de adjudecare, se constată că acestea sunt nefondate, având în vedere că în cursul soluționării litigiului arbitral, recurenta nu a solicitat Tribunalului Arbitral să constate că "mențiunile din clauza 8 teza a II-a din Condițiile acordului de adjudecare sunt dispoziții excesive și prohibite, care nu pot produce efecte", însă în cadrul acțiunii în anulare, cât și în memoriul de recurs, recurenta critică rolul activ pe acest aspect, însă aceasta nu este o critică care se încadrează în sfera de reglementare a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nefiind arătate, în aceste sens, motivele de fapt și de drept.

De altfel, în temeiul art. 1276 C. civ., dreptul de a denunța unilateral contractul pe durată determinată are un izvor exclusiv contractual.

Astfel, Acordul de adjudecare a disputelor nr. 92/52861/10.08.2015 nu cuprinde nicio clauză contractuală prin care să se recunoască dreptul vreuneia dintre părți de a denunța unilateral contractul, având în vedere că acesta exclude în mod expres prin art. 8 paragraf 2 posibilitatea încetării contractului printr-o manifestare de voință unilaterală a beneficiarului CNAIR sau a antreprenorului PORR:

"prezentul Acord de Adjudecare a Disputelor poate înceta numai cu acordul comun al părților și niciodată numai de către beneficiar sau de către antreprenor".

În atare context, ținând seama și de dispozițiile art. 1277 C. civ. invocate de parte, se observă că recurenta invocă doar motive de netemeinicie a modului de soluționare a acțiunii în anulare ce are ca temei dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., raportat la sentința arbitrală, în recurs nefiind vorba de o încălcare sau o aplicare greșită a unor norme de drept material de către prima instanță.

Totodată, se reține că argumentele recurentei în susținerea motivelor de nelegalitate subsumate art. 488 C. proc. civ. constituie critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esență, susținerile din acțiunea în anulare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B..

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata sumei de 14.405,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 109 din 10 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B..

Obligă recurenta la plata sumei de 14.405,25 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor ASOCIEREA A. S.R.L. - B., A. S.R.L. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.