ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1989/2019

HOTĂRÂRE

07.11.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1989/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., atât în nume personal, dar și în calitate de reprezentant legal al minorilor B. și C., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței să constate refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubiri civile, urmare a accidentului de circulație produs la data de 21 decembrie 2013, ora 17:53, pe DN 72 km. 7 + 600, pe raza comunei Dragodana, în afara localității Picior de Munte și să dispună obligarea acestuia la plata daunelor materiale.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 223 alin. (3), art. 411 alin. (1) pct. 2 și art. 583 C. proc. civ.

Prin Sentința nr. 118F din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă invocată din oficiu și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivare, a reținut că obiectul litigiului este reprezentat de pretenția reclamanților de obligare a pârâtului la soluționarea unei cereri de despăgubire formulată în condițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 213/2015.

Instanța a reținut incidența art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care prevede că:

"Împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, a rezultat că decizia de respingere emisă de pârât în soluționarea dosarelor de daună este supusă căii de atac a contestației, ce revine în competența de soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Instanța a arătat și că trebuie să se țină cont de dispozițiile cuprinse în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, dispoziții potrivit cărora:

"Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată și de caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative mai sus menționate, instanța a apreciat că legiuitorul a înțeles să stabilească o competență teritorială exclusivă pentru soluționarea cauzelor de natura celei ce face obiectul prezentului dosar, astfel încât, în baza art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că revine Curții de Apel București competența de soluționare a prezentei cauze.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința nr. 1239 din 29 martie 2019, prin care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

În motivare, a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de acordare a despăgubirilor civile și obligarea acestuia la plata daunelor materiale și morale pentru fiecare reclamant, urmare a accidentului de circulație produs la data de 21 decembrie 2013.

Instanța a analizat art. 19 din Legea nr. 503/2004, reținând că aceste norme de competență au caracter special, derogator de la dreptul comun, astfel încât sunt de strictă interpretare.

Or, curtea a observat că obiectul acțiunii reclamanților este reprezentat de pretenția de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale și morale, pretenție bănească fundamentată pe existența unei polițe RCA emise de SC D. SA în favoarea persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier.

A reținut că reclamanții au invocat refuzul pârâtului de acordare a despăgubirilor, însă acest refuz se referă la plata unor despăgubiri pentru daune materiale și morale rezultate dintr-o faptă ilicită, astfel că litigiul promovat nu este unul în contencios administrativ, ci un litigiu civil.

Reclamanții au învederat faptul că au adresat pârâtului o cerere de despăgubire, la care nu au primit răspuns, însă nu au învestit instanța cu o cerere de obligare a pârâtului la soluționarea cererii, ci cu o cerere de obligare la plata despăgubirilor, invocând refuzul de a acorda despăgubirile și nu refuzul de soluționare a cererii.

Curtea a mai subliniat că simpla chemare în judecată a unei autorități publice ori invocarea refuzului nejustificat de a soluționa o cerere nu duce la calificarea automată a litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, fiind obligatoriu ca raportul de drept substanțial dedus judecății să fie unul de drept administrativ, astfel cum rezultă explicit din definiția cuprinsă la art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Or, în cauză, nu s-a dedus judecății un raport juridic de drept administrativ, ci unul de drept civil.

Prin urmare, față de cuantumul pretențiilor deduse judecății de către reclamanți, instanța a apreciat că aparține tribunalului competența de primă instanță, conform art. 94 - 95 C. proc. civ.

Învestit, la rândul său, Tribunalul Vâlcea a pronunțat Sentința nr. 974 din 4 iulie 2019, prin care a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, invocată de reclamanți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

A constatat că între Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel București s-a ivit un conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat cu prioritate a se constata refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubirilor civile, capătul doi de cerere - având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în cuantumul pretins - grefându-se pe cel dintâi petit.

În același sens, instanța a reținut că, urmare a declinării de către Curtea de Apel București a competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reclamanții însuși au invocat excepția necompetenței materiale a acestei din urmă instanțe, subliniind că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plângere formulată, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împotriva refuzului pârâtei de a acorda despăgubiri solicitate prin cererea de despăgubire trimisă cu scrisoare recomandată.

Tribunalul a reținut pe de o parte, că reclamanții au solicitat, prin cererea introductivă de instanță, cu prioritate a se constata refuzul nejustificat al pârâtului de acordare de despăgubiri civile, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile în cuantumul pretins grefându-se pe cel dintâi petit, iar pe de altă parte, nu s-a pus în discuția părților calificarea juridică a naturii civile a litigiului, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În virtutea principiului disponibilității, ținând cont de motivele de fapt și de drept invocate de reclamanți și reiterate cu prilejul invocării excepției necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, observând că nu s-a pus în discuție calificarea juridică exactă a cererii ca fiind pretenție civilă, tribunalul a constatat că, în cauză, obiectul litigiului este reprezentat de pretenția reclamanților de obligare a pârâtului la soluționarea unei cereri de despăgubire formulate în condițiile Legii nr. 213/2015, fiind incidente art. art. 13 alin. (3) - (5) și art. 19.

Așadar, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, raportat la art. 9 C. proc. civ., art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 și art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tribunalul a reținut competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de acordare a despăgubirilor.

S-a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de acordare a despăgubirilor civile, urmare a producerii unui accident auto, precum și obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile, a daunelor materiale și morale.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că, anterior promovării prezentului litigiu, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a asigurătorului SC D. SA.

Curtea de Apel Pitești a dispus suspendarea judecății apelului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin Hotărârea nr. 132/2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 a fost admisă cererea Autorității de Supraveghere Financiară și s-a dispus începerea procedurii falimentului societății SC D. SA.

Au fost invocate dispozițiile art. 262 alin. (4) și art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, reclamanții arătând că nu au încă o creanță stabilită pentru a o putea înscrie în tabelul creanțelor din dosarul de faliment aflat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Urmând procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015, în termenul legal prevăzut de art. 14 din acest act normativ, în data de 8 iunie 2018, reclamanții s-au adresat pârâtului cu o cerere de despăgubiri, însă până în prezent nu au primit niciun răspuns.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015:

"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale.

(2) Fondul va publica pe site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor.

(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(6) Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamanților se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, în scopul obținerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la societatea SC D. SA, aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. 5 din lege, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, contestație care are natura juridică a unui litigiu de contencios administrativ.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată la art. 19 din Legea nr. 503/2004 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Se constată că, de fapt, reclamanții se plâng de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, în raport de cererile formulate în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Așadar, având în vedere obiectul acțiunii, cum a fost formulat prin cererea de chemare în judecată, față de împrejurarea că reclamanții se află în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că prezentul litigiu este de competența secției de contencios administrativ a Curții de Apel București, cum prevede expres art. 19 din Legea nr. 503/2004.

De altfel, reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, prin note scrise în acest sens, aflate la fila x, în cuprinsul cărora au susținut că litigiul este unul de contencios administrativ, cu referire la textele de lege mai sus citate.