ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2020

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 01.08.2016, pe rolul Tribunalului Harghita, sub nr. x/2016, reclamanții S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Cabinetul individual de insolvență B. și C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală (dosar disjuns, fiind format prezentul dosar cu nr. x/2017), au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei totale de 8.304.799,63 RON compusă din: 168.722,66 RON cu titlu de profit nerealizat pe perioada 18.07.2014 - 28.09.2015 (16 luni); 38.097,23 Iei reprezentând dobânzi legale calculate la sumele de bani indisponibilizate de către pârâtă în cuantum de 202.014,31 Iei, pe perioada 18.07.2014 -31.05.2016; 84.351,55 RON cu titlu de penalități calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014 - 28.09.2015; 34.034 RON cu titlu de cheltuieli de executare, onorariu avocațial, onorariu lichidator judiciar; 38.229,59 RON cu titlu de dobândă legală calculată la sumele de bani indisponibilizate pe perioada 18.07.2014 - 28.09.2015; 13.864,60 RON cu titlu de cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 3.397.500 RON reprezentând prejudiciu rezultat ca urmare a intrării în faliment a subscrisei societăți; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro) reprezentând daunele morale cauzate subscrisei societăți.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către C. a sumei de 4.544.000 RON, compusă din: 14.000 RON reprezentând salariul pe care reclamantul l-ar fi putut primi pentru perioada 01.11.2015 - 01.05.2016; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro) reprezentând daunele morale cauzate asociatului unic și administratorului societății;

S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat prevederile art. 8, art. 19 și 28 din Legea nr. 554/2004 și art. 58, art. 257, art. 1349 și urm C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C., iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2394 din 07.12.2017, Tribunalul Harghita a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții solicitând schimbarea, în tot, a hotărârii și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecară.

Prin decizia nr. 97/A din 05.03.2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. și C. împotriva sentinței civile nr. 2394 din 07.12.2017 pronunțată de Tribunalul Harghita.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș au declarat recurs reclamanții A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. și C..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că cele două hotărâri pronunțate de instanța de fond și cea de apel sunt rezultatul unei încălcări și aplicări greșite a normelor de drept material, fiind aplicabil în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esență, reclamanții au formulat următoarele critici:

Hotărârile pronunțate în cauză sunt rezultatul unei încălcări și aplicări greșite a dispozițiilor art. 1353, 1349 și 1357 C. civ., întrucât instanțele de fond și apel au asimilat greșit abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise declanșatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile. În acest mod este negat însuși specificul "greșelii" comise de către cel care abuzează de dreptul său, lărgind în mod exagerat sfera ilicitului civil și, pe cale de consecință, restrângând, în mod nepermis, conținutul drepturilor subiective civile. Or, abuzul de drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, însă prin acțiunea introductivă au susținut existența unei fapte ilicite și nu un abuz de drept, în înțelesul art. 1353 teza a II-a C. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a făcut aceeași confuzie ca instanța de fond, argumentând, în susținerea poziției instanței de fond, că organele fiscale au acționat potrivit competenței acestora, actele administrative fiind emise, formal, în acord cu dispozițiile legale și, în consecință, nu a fost dovedită fapta ilicită și, prin urmare, abuzul de drept. Mai mult, concluzia la care a ajuns instanța de apel, și anume că, în lipsa dovedirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu se poate reține existența unui abuz de drept, este falsă.

În speță, întocmirea, în cadrul inspecției fiscale, a unui proces-verbal care încalcă dispozițiilor art. 206 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 reprezintă o faptă ilicită. Or, prin decizia civilă nr. 1037/2015 s-a statuat tocmai asupta aspectului ilicit al faptei agenților pârâtei, constând în întocmirea celor două acte administrative nelegale producătoare de prejudicii. Or, această statuare a instanței are în prezentul proces efectul pozitiv al lucrului judecat. Deci, fapta ilicită, decrisă în acțiunea, fost întocmirea în mod nelegal a acestor acte administrative de către agenții pârâtei.

Prin urmare, consideră recurenții, că aprecierea instanței de apel potrivit căreia nu a fost argumentat caracterul ilicit al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, este eronată. Prejudiciul reclamat de recurenți derivă din următoarele operațiuni juridice: emiterea procesului-verbal de contravenție nr. x din 18 iulie 2014, a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x 108 896 din 21.07.2014 și a proceselor-verbale de sechestru. Or, întrucât legătura dintre aceste două operațiuni este indisolubilă, caracterul ilicit al primului act determină caracterul ilicit al celui de-al doilea, astfel că este lipsită de temei cerința impusă de instanța de apel referitoare la argumentarea sus menționată.

O altă interpretare și aplicare greșită a normelor de drept substanțial de către instanța de apel se referă la răspunderea civilă delictuală obiectivă a comitentului pentru fapta prepusului său. Sub acest aspect, arată că instanța de apel reține greșit obligația dovedirii săvârșirii "cu vinovăție" a faptei ilicite. Nu se poate susține teza că abuzul de drept este o faptă ilicită care se poate comite doar cu vinovăție, sub forma intenției și că această vinovăție trebuie dovedită. Printre condițiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, art. 1373 C. civ. nu prevede și condiția vinovăției dovedite a prepusului care a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă, motiv pentru care solicită a se observa că vinovăția sau culpa prepusului nu constituie o condiție a angajării răspunderii comitentului.

Arată că, în cazul abuzului de drept, forma de vinovăție este nu numai intenția (conform teoriei subiective a abuzului de drept), ci și neglijența sau imprudența, fapt ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 15 C. civ.. În măsura în care nu poate fi reținută vinovăția autorului, sub forma intenției de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă este incidență cea de-a doua ipoteză, reglementată de art. 15 din C. civ., potrivit căreia autorul va fi ținut răspunzător în situația în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe și dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu.

Apreciază, totodată, că ambele instanțe au interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în cazul de față și au refuzat să încuviințeze întregul probatoriu solicitat de reclamanți a fi administrat în ambele faze procesuale, îndeosebi administrarea probei cu expertiza tehnică de evaluare a bunurilor și a afacerii. Dispozițiile instanțelor inferioare, în acest sens, sunt nelegale, iar această nelegalitate a afectat dreptul reclamanților de a demonstra întinderea prejudiciului în integralitatea sa. Cum în această fază procesuală nu se mai pot administra probe noi, de natura expertizelor, singurul remediu procesual rămas la îndemână este casarea în tot a hotărârilor criticate și trimiterea cauzei instanței de fond în vederea administrării acestor probe.

Pe de altă parte, datorită aceleiași aprecieri greșite a stării de fapt invocată de în acțiune, motivele invocate de instanțele inferioare, în sprijinul hotărârilor pronunțate, sunt străine de natura pricinii - răspunderea civilă delictuală obiectivă a comitentului pentru prepus și nu pentru faptă, ce intră sub incidența art. 1353 teza I C. civ.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. și C. împotriva deciziei nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 9 aprilie 2020, ora 09:00, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului greșit de aplicare și interpretare a normelor de drept material, înscrise în art. 1353, 1349 și 1357 C. civ., întrucât instanțele de fond și apel au asimilat greșit abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise, declanșatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile. S-a pretins că instanțele au reținut eronat că nu există un abuz de drept și, prin urmare, nu există o faptă ilicită, confundând abuzul de putere, incompetența și purtarea abuzivă a organelor fiscale reclamate cu abuzul de drept iar, pe de altă parte, că neexistând abuz de drept, există doar o faptă care intră sub incidența art. 1353 teza I C. civ.. Recurenții au susținut că acestă ultimă constatare se bazează pe analiza activității organelor de control, analiză care, oricum, nu mai putea fi efectuată prin raportare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 1037/2.12.2015 și nu pe analiza faptei ilicite descrise în acțiune. Astfel, s-a pretins că întocmirea unui proces-verbal nelegal nu reprezintă un drept al inspectorilor fiscali exercitat în mod abuziv, ci reprezintă fapta ilicită, reclamată în acțiune.

Criticile recurenților vizează, în realitate, două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare. Astfel, una dintre criticile punctate de recurenți pune în discuție chestiunea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, regăsită în cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. civ., întrucât se referă la încălcarea, de către instanțele de fond, a unui aspect tranșat definitiv într-un proces anterior și care are legătură cu soluționarea litigiului de față.

Susținerile recurenților, care ridică problema nerespectării funcției pozitive a lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci a unor dispoziții de ordin procedural, se impun a fi verificate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, iar nu a celui înscris în pct. 8, indicat de recurenți.

Celelalte critici care se referă la normele care reglementează abuzul de drept, implicațiile juridice ale existenței sau inexistenței dreptului subiectiv, precum și concluziile trase în privința condițiilor răspunderii civile delictuale pun în discuție aspecte de ordin substanțial, care vor fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revenind la prima critică, nu se poate susține că instanțele au nesocotit aspectul pozitiv al lucrului judecat derivând din cele statuate prin decizia civilă nr. 1037/2.12.2015, întrucât instanțele fondului nu au negat, în niciun fel, rezultatul judecății finalizate prin decizia sus menționată, în sensul de a stabili o altă soluție în privința valabilității procesului-verbal de contravenție, fiind avute în vedere cele reținute în considerentele acestei decizii, în sensul că sancțiunile aplicate sunt rezultatul unei interpretări incorecte a dispozițiilor legale incidente și, că, faptele reținute de agenții constatatori nu întrunesc elementele constitutive ale contravenției reținute în sarcina societății.

Pe de altă parte, sub aspectul criticilor care vizează aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept substanțial, concluzia instanței de apel în sensul că faptele imputate de reclamanți nu constituie faptă ilicită sub motivația că verificările întreprinse de agenții pârâtului din prezentul litigiu, în legătură cu activitatea reclamantei A. S.R.L., s-au efectuat în limitele legale și, că, sancțiunile nu au fost aplicate abuziv, prin depășirea competențelor agenților pârâtului, este greșită.

Raționamentul instanței este greșit atunci când concluzionează că, numai în cazul abuzului de drept, declanșarea controlului și aplicarea sancțiunilor contravenționale reprezintă o faptă ilicită.

Abuzul de drept, ale cărui criterii sunt reglementate de art. 15 C. civ., presupune, în mod necesar, existența unui drept subiectiv, iar nu absenta acestuia și implică exercitarea dreptului subiectiv în cadrul limitelor sale externe, materiale sau juridice, dar prin depășirea limitelor sale interne, datorită faptului că s-a produs o deturnare a dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut. În accepțiunea dispozițiilor art. 15 C. civ., abuzul de drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credință, reglementat de art. 14 din același cod, semnifică exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil. În ambele situații, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică și socială, adică de la limitele sale firești, denumite limite interne.

Pentru a fi în prezența abuzului de drept și pentru a se angaja răspunderea în temeiul acestuia, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, printre care și cea ca autorul faptei să fie titularul dreptului subiectiv, adică să aibă folosința și exercițiul dreptului. Depășirea limitelor externe, materiale sau juridice, de exercitare a dreptului excede sferei abuzului de drept, interesând materia răspunderii civile delictuale pentru săvârșirea unei fapte ilicite.

În alți termeni, dacă titularul acțiunii depășește limitele sale externe, stabilite prin acte normative, el nu comite un abuz de drept, ci o faptă ilicită.

Prin prezenta acțiune, promovată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii prejudiciilor cauzate prin actele administrative emise în mod nelegal, respectiv procesul-verbal de contravenție nr. x/18.07.2014 și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x 108 896 din 21.07.2014.

Întrucât faptul generator al prezentei acțiuni îl constituie faptele pretins ilicite ale funcționarilor emitenți ai actului administrativ nelegal întocmit, în cauză se pune problema încălcării legalității și a unei fapte nelegale prin devierea atribuțiilor ce intră în conținutul funcției agenților pârâtului, circumstanțe care conturează, în măsura în care se dovedesc fondate, existența unei fapte ilicite și nu a abuzului de drept, de vreme ce delictul civil nu este condiționat de exercitarea unui drept, care presupune, în mod necesar, existența acestuia, ci de săvârșirea unei fapte contrare legii, așa cum se pretinde în litigiul de față.

În speță, cercetând dacă faptele pentru care a fost sancționată recurenta S.C. A. S.R.L. întrunesc elementele constitutive ale contravenției, prevăzute de art. 221

3

alin. (2) lit. ș) din Codul fiscal, reținute în sarcina acesteia, Tribunalul Harghita a reținut, în considerentele deciziei civile nr. 1037/02.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, că obligația nerespectată de societate, imputată de agenților constatatori, a fost cea prevăzută de art. 206

6

9 alin. (6) din același cod, conform căruia "Operatorii economici care intenționează să comercializeze în sistem en detail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant și gaz petrolier lichefiat - sunt obligați să se înregistreze la autoritatea competentă, conform procedurii și cu îndeplinirea condițiilor ce vor fi stabilite prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală".

Examinând textul legal evocat, Tribunalul a reținut că obligația a cărei nerespectare atrage răspunderea contravențională este cea de "înregistrare", însă societatea a beneficiat în tot timpul funcționării de Atestatul de înregistrare pentru comercializare prevăzut de pct. 12 din Procedura și condițiile de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produsele energetice prevăzute la art. 206

1

6 alin. (3) lit. a) - e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Ordinul nr. 2491/2010 emis de Președintele ANAF (în continuare Procedura). Cu alte cuvinte, societatea s-a înregistrat la autoritatea competentă, conform procedurii din moment ce i s-a emis Atestatul, ceea ce înseamnă că faptele acesteia nu întrunesc elementele constitutive ale contravenției pentru care societatea a fost sancționată.

În consecință, prin deciziei civile nr. 1037/02.12.2015, Tribunalul Harghita a admis apelului declarat de S.C. A. S.R.L., a admis plângerea societății și a dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x, încheiat la 18.07.2014 de Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu.

În contextul în care considerentele deciziei instanței de apel relevă, în esență, că actul administrativ întocmit și sancțiunile aplicate de organelor fiscale sunt rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor legale, din moment ce procesul-verbal de contravenție a fost anulat de organele judiciare, Înalta Curte reține că raționamentul instanței de apel, în sensul că demersul agenților pârâtului, în legătură cu efectuarea controlului și aplicarea sancțiunilor, nu constituie o faptă ilicită, întrucât acțiunea agenților constatatori nu îmbracă forma abuzului de drept, este greșită.

Pornind de la considerentele de ordin teoretic, sus evocate, care vizează abuzul de drept, raportarea demersului funcționarilor pârâtului, emitenți ai actului administrativ nelegal întocmit, la abuzul de drept este eronată, deoarece controlul efectuat de către inspectorii fiscali nu reprezintă o depășire a limitelor externe, materiale sau juridice, a unui drept subiectiv, ci a unei obligații de serviciu aferentă funcției acestora, deoarece numai în temeiul acestor prerogative, agenții constatatori puteau încheia procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, cu consecința aplicării sancțiunilor prevăzute de lege.

Prin urmare, fără a nega prerogativa agenților fiscali în efectuarea controlului în conformitate cu prescripțiile imperative ale legii, Înalta Curte reține, însă, că instanțele de fond trebuie să analizeze, exclusiv din această perspectivă, existența unei fapte ilicite, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 1353 C. civ., în contextul în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că aceștia au întocmit actul administrativ cu încălcarea normelor legale care aparțin dreptului public, norme care, prin specificul lor, sunt norme imperative, întrucât reglementează raporturi juridice de ordine publică. Or, în aceste circumstanțe, se va verifica dacă încălcarea dispozițiilor legale imperative de către agenții pârâtului, în demersul acestora de a reține contravenția imputată societății și de a aplica sancțiunea contravențională, poate contura săvârșirea unei fapte ilicite, care să aibă ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al societății, ce a fost reclamat în cadrul prezentului demers judiciar.

Plecând de la premisa greșită potrivit căreia întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenție, prin încălcarea normelor de drept fiscal și contravențional, nu reprezintă o faptă ilicită, instanța de apel nu a verificat consecințele faptelor imputate, cu privire la stabilirea caracterului ilicit al acestor împrejurări, a existenței și a întinderii prejudiciului și, mai departe, condiția legăturii de cauzalitate între faptele reclamate și prejudiciu, raportat la cele susținute de recurenți. Această examinare se impune a fi realizată de instanța de rejudecare, ocazie cu care se va stabili și raportul dintre prima operațiune juridică (procesul-verbal de contravenție nr. x, încheiat la 18.07.2014, de Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu) și măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influențează, din perspectiva determinării și întinderii prejudiciului, celelalte operațiuni juridice, subsecvente emiterii actului administrativ anulat. Or, numai după examinarea concretă și completă a cauzei, în funcție de susținerile și apărările părților litigante, dar și de probele administrate și cele care vor fi apreciate necesare, instanța de apel va fi în măsură să clarifice existența și întinderea dreptului la reparație, bineînțeles, sub rezerva ca un asemenea prejudiciu să fie consecința, directă sau indirectă, a unei fapte ilicite (raportul de cauzalitate).

Referitor la condiția care vizează vinovăția, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1373 C. civ., în sensul că a fost reținută obligația dovedirii vinovăției prepusului în săvârșirea faptei ilicite, cu toate că dispozițiile legale evocate nu impun îndeplinirea unei atare condiții pentru antrenarea răspunderii comitentului.

Plecând de la premisa (necontestată în cauză) reținută de instanța de apel, potrivit căreia natura juridică a răspunderii civile invocate de reclamanți este răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și că o atare răspundere este una obiectivă, Curtea de Apel a apreciat că această formă de răspundere poate fi antrenată pentru prejudiciile cauzate de prepus numai dacă acesta a săvârșit, cu vinovăție, fapta ilicită.

Concluzia instanței de apel este greșită, întrucât deși reține, în raport de temeiul de drept invocat, că răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă, de plin drept, conchide eronat că o atare răspundere ar putea fi antrenată doar condiționat de dovedirea vinovăției prepusului său.

În prezenta cauză, reclamanții au solicitat, pe calea dreptului comun, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, identificând drept cauză a producerii prejudiciului reclamat actul administrativ emis nelegal de funcționarii acestuia, în exercitarea atribuțiilor legale.

Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Astfel cum, în mod corect, au subliniat și recurenții, separat de condițiile speciale ale răspunderii comitentului, printre condițiile generale de drept comun ale angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, art. 1373 C. civ. nu prevede și condiția vinovăției dovedite a prepusului care a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă, textul impunând obligativitatea întrunirii doar a trei condiții generale obiective ale răspunderii: prejudiciul, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului și prejudiciul cauzat victimei.

Răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa, fără ca între acestea să existe dependență unilaterală sau reciprocă. Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de către prepus. Prin urmare, comitentul are o obligație, proprie, de reparare a prejudiciului suferit de victimă, fiind independentă de vinovăția sau nevinovăția, precum și de răspunderea proprie a prepusului său.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor de drept material, în baza art. 496 - 497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B. și C. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, examinare care va fi realizată în raport de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență B., și C. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2020.