ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 165/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată rolul Tribunalului Harghita, secția contencios administrativ și fiscal în 01.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanții S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală (dosar care a fost disjuns și s-a format prezentul dosar, nr. x/2017):

i. Obligarea pârâtei la plata, către A., a sumei totale de 8.304.799,63 RON, compusă din: 168.722,66 RON, cu titlu de profit nerealizat pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015 (16 luni); 38.097,23 RON, reprezentând dobânzi legale calculate la sumele de bani indisponibilizate de către pârâtă în cuantum de 202.014,31 RON, pentru perioada 18.07.2014-31.05.2016; 84.351,55 RON, cu titlu de penalități calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 34.034 RON, cu titlu de cheltuieli de executare, onorariu avocațial, onorariu lichidator judiciar; 38.229,59 RON, cu titlu de dobândă legală calculată la sumele de bani indisponibilizate pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 13.864,60 RON, cu titlu de cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 3.397.500 RON, reprezentând prejudiciu rezultat ca urmare a intrării în faliment a societății; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro), reprezentând daunele morale cauzate societății.

ii. Obligarea pârâtei la plata, către C., a sumei de 4.544.000 RON, compusă din: 14.000 RON, reprezentând salariul pe care reclamantul l-ar fi putut primi pentru perioada 01.11.2015-01.05.2016; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro), reprezentând daunele morale cauzate asociatului unic și administratorului societății;

iii. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8, art. 19 și 28 din Legea nr. 554/2004, art. 58, art. 257, art. 1.349 și urm. C. civ., art. 194 și urm. C. proc. civ.

La 26.10.2016, reclamanta A. S.R.L. a depus modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul măririi cuantumului obiectului cererii cu suma de 53.989,30 RON și introducerea unor noi petite, constând în:

i. mărirea cuantumului pretențiilor de la pct. II.3 din cererea introductivă cu suma de 16.272,20 RON, reprezentând penalități calculate de creditori până la data de 26.08.2016;

ii. mărirea cuantumului pretențiilor de la pct. II.4 din cererea introductivă cu suma de 31.055,00 RON, reprezentând onorariul lichidatorului judiciar B.;

iii. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de procedura insolvenței în dosarul nr. x/2015, în sumă de 3.371,00 RON;

iv. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de procedura insolvenței în dosarul nr. x/2015 către D., cu titlu de comisioane, în sumă de 291,10 RON;

v. introducerea în cadrul petitului de la pct. II.4 a cheltuielilor ocazionate de executarea silită în dosarul execuțional nr. x/2015, reprezentând onorariul executorului judecătoresc E. în sumă de 3.000 RON.

Pârâtul Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C., iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar la 23.12.2016 a depus întâmpinare la cererea de modificare.

Prin încheierea nr. 2/25.01.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 111 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Tribunalului Harghita, secția contencios administrativ și fiscal a dispus disjungerea acțiunii întemeiate pe art. 1.349 și urm. C. civ., respectiv pe răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința nr. 2394/07.12.2017, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins acțiunea.

Prin decizia nr. 97/A/05.03.2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins apelul reclamanților împotriva sentinței.

Prin decizia nr. 1135/11.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, spre rejudecare, la 24.09.2020, sub nr. x/2017*.

Prin precizările depuse de reclamanți la 21.07.2022, aceștia au majorat cuantumul pretențiilor .

Prin decizia nr. 735/A/06.12.2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței; a schimbat în tot sentința; a admis, în parte, acțiunea; l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de despăgubiri, a următoarelor sume: 116.070 RON, reprezentând profit nerealizat în perioada 18.07.2014-28.09.2015; 9.240 RON, reprezentând cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 25.166,06 RON, reprezentând dobânzi și penalități la sume indisponibilizate în perioada 17.07.2014-28.09.2015; 98.835,50 RON, cu titlu de penalități calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014-28.09.2015; 16.780 RON, reprezentând cheltuieli de executare silită și onorariu avocațial; 2.500 RON, reprezentând daune morale; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamantul C., a sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamanților; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului C. suma de 3.663 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții A. S.R.L. și C., respectiv pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă-Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu.

i. Recurenții-reclamanți A. S.R.L. și C. au învederat următoarele:

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după ce au expus pe larg situația de fapt a cauzei, recurenții au arătat că instanța de apel nu a respectat limitele rejudecării.

Astfel, instanța reține în mod eronat că, "în drept, acțiuneareclamanților se întemeiază pe prevederile art. 1.353 C. civ.." și tot eronat că "pornind de la situația de fapt stabilită anterior, instanța a fost chemată, prin acțiunea cu care a fost învestită, să verifice, raportat la fiecare din prejudiciile pretins suferite de reclamanți, îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.353 C. civ.."

Or, având în vedere că în alte părți ale hotărârii nu există alte mențiuni cu privire la calificarea juridică a acțiunii, cu excepția celei de la pagina 9- "în consecință, instanța apreciază, având în vedere și faptul că, în cauză, au fost dovedite cerințele prevăzute de art. 1.373 C. civ..", recurenții apreciază că nu a fost respectată dezlegarea în drept a instanței de casare, în sensul limitării obiectului acțiunii la prevederile art. 1.373 C. civ.

De asemenea, instanța a reținut că, "pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate direct, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească, nu un raport de cauzalitate general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea cu caracter ilicit și prejudiciu. Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, în ceea ce privește intrarea în faliment a societății A. S.R.L., reclamanta ar fi trebuit să dovedească legătura directă și singulară între fapta ilicită a pârâtei și intrarea sa în faliment."

Or, instanța supremă a stabilit limitele rejudecării atât la raportul de cauzalitate direct, cât și la cel indirect, astfel că, restrângerea acestor limite doar la raportul de cauzalitate direct și singular, echivalează cu o încălcare evidentă și esențială a dispozițiilor obligatorii ale instanței de recurs.

Pe de altă parte, decizia de casare nu a făcut vorbire despre un "raport de cauzalitate specific", iar instanța de apel nu a explicitat această sintagmă, astfel că sunt confuze limitele între care și-a desfășurat această ultimă instanță silogismul judiciar, ceea ce echivalează cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite de instanța de recurs.

Prin decizia de casare s-a impus instanței de apel să stabilească și "raportul dintre prima operațiune juridică (procesul-verbal de contravenție nr. x încheiat la 18.07.2014 de Direcția Regională Antifraudă Sibiu) și măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influențează, din perspectiva determinării și întinderii prejudiciului, celelalte operațiuni juridice subsecvente actului administrativ anulat".

În opinia recurenților, prin "celelalte operațiuni juridice" instanța de casare a avut în vedere următoarele operațiuni indicate în acțiune: proces-verbal de custodie a combustibilului; marcarea perimetrului stației de carburanți cu bandă semnalizatoare; interzicerea comercializării carburanților; proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/23.07.2014; proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/30.07.2014; vânzarea combustibilului confiscat conform facturii fiscale nr. x emisă la 07.08.2014 și avizului de însoțire a mărfii nr. DGRFP HR2 din aceeași zi; poprirea conturilor societății; formularea înștiințărilor de poprire asigurătorii către toți debitorii societății, ceea ce a condus la indisponibilizarea tuturor sumelor virate de aceștia în conturile societății; colectarea creanțelor de către organele fiscale și utilizarea lor pentru stingerea datoriilor fiscale curente; comunicatul de presă publicat pe site-ul ANAF cu privire la controlul efectuat și măsurile dispuse de organele de control.

Or, din analiza hotărârii recurate reiese că instanța de apel s-a rezumat exclusiv la prima și a doua operațiune - proces-verbal de contravenție și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că, pe de o parte, instanța de apel motivează hotărârea în raport cu dispozițiile art. 1.373 C. civ., iar pe de altă parte, reține că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1.353 C. civ.

De asemenea, pe de o parte, instanța de apel arată că "urmează a face aplicarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., respectiv urmează a porni de la chestiunile de drept dezlegate de instanța de recurs, prin decizia de casare" și că "în rejudecare urmează a fi examinate celelalte condiții prevăzute de art. 1.373 C. civ., respectiv prejudiciile directe și indirecte ale procesului-verbal de contravenție și măsurile asigurătorii, precum și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciile pretinse de reclamanți."

Pe de altă parte, motivează soluția dată uneori pe un raport de cauzalitate direct, alteori pe unul indirect, în timp ce soluțiile de respingere a pretențiilor reclamanților au fost motivate exclusiv pe lipsa unui raport de cauzalitate direct/singular/specific între fapta ilicită și prejudiciile invocate de aceștia.

Soluția de respingere a pretențiilor reclamanților determinate de fapta ilicită care a condus la falimentul societății, precum și cele privind deprecierea fondului de comerț sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța include printre factorii care au determinat deschiderea procedurii falimentului și măsurile dispuse, adică fapta ilicită cu cele două componente ale ei (procesul-verbal de contravenție și măsurile asigurătorii), iar pe de altă parte, neagă vehement rolul faptei ilicite, de cauză a falimentului.

Totodată, hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-a stabilit doar suma de 3.663 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și nici ce reprezintă în concret această sumă.

- Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1.373 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1.357 C. civ. și cu dezlegarea dată acestui text de către instanța de casare.

Instanța de apel nu a avut în vedere că blocarea activității societății a fost efectul unor cauze multiple generate de săvârșirea faptelor ilicite cum ar fi, de exemplu, blocarea liniei de credit bancar, lipsa lichidităților, colectarea creanțelor de către organul fiscal, vânzarea combustibilului și virarea sumelor rezultate din vânzare în contul creanțelor fiscale, confiscarea unei sume importante de bani.

Instanța nu a avut în vedere, în analiza raportului de cauzalitate, faptul că și după încetarea măsurilor de executare silită, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, activitatea societății a rămas în continuare blocată de aceeași lipsă de lichidități, precum și a imposibilității obținerii de credite bancare în vederea susținerii activității curente.

Instanța nu a avut în vedere că, pe aceeași linie cauzală (directă și indirectă), societatea a devenit o "paria economică", astfel că furnizorii și clienții săi au încetat să mai facă afaceri cu aceasta și nici nu a aprofundat documentele dosarului de insolvență existente la prezentul dosar (planul de reorganizare propus de societate și însușit de administratorul judiciar a fost "votat" de creditori cu condiții imposibil de îndeplinit, motiv pentru care nu a trecut de votul creditorilor și nici nu a fost supus confirmării judecătorului sindic) neobservând că nu a existat un plan de reorganizare, nu a existat o nerespectare a planului de reorganizare, astfel încât nu a înțeles și nu a aplicat nici în acest caz dezlegările în drept ale instanței de casare.

Astfel, nu are absolut nicio relevanță "posibilitatea existenței unui plan de reorganizare", ci relevant era dacă instanța identifica sursele financiare, materiale rămase în patrimoniul societății după săvârșirea faptelor ilicite apte să susțină un posibil plan de reorganizare.

Or, așa cum rezultă din probele dosarului, astfel de resurse nu au mai existat, ele fiind "distruse" într-un ritm galopant de aceste fapte/operațiuni directe/indirecte ale prepușilor pârâtei.

Tot eronat au fost aplicate prevederile legale sus-menționate și dezlegarea dată de instanța de casare teoriei cauzale (raportului de cauzalitate) și în privința reluării activității de comercializare a combustibililor deoarece existența bazinelor de carburanți și posibilitatea utilizării lor este una din condițiile desfășurării activității de comercializare a combustibililor.

Instanța de apel omite că activitatea de comercializare a carburanților/combustibililor presupune îndeplinirea și a altor condiții esențiale, respectiv existența surselor financiare necesare achiziționării carburanților, existența personalului necesar pentru paza stației de carburanți și pentru vânzarea carburanților în stație, existența banilor necesari pentru plata personalului, existența banilor necesari pentru plata impozitelor pe terenuri/clădiri.

Instanța de apel nu a avut în vedere documentele depuse la dosar cu privire la utilajele lipsă din patrimoniul societății și nici concluziile experților referitoare la această chestiune, în sensul că aceste lipsuri nu denotă o administrare deficitară a societății, iar instanța de apel nu a argumentat existența unei legături de cauzalitate "directă și singulară" între aceste lipsuri și falimentul societății.

La fel stau lucrurile și în legătură cu "impasul economic" și "concedierile" anterioare momentului săvârșirii faptei/faptelor ilicite, de vreme ce instanța de apel, nici în privința acestor "factori", nu a indicat caracterul lor de cauză "directă și singulară" a falimentului societății.

Tot eronat au fost aplicate prevederile legale sus-menționate și în ce privește dezlegarea dată de instanța de casare teoriei cauzale (raportului de cauzalitate) în privința efectelor dării bunurilor în custodia administratorului societății.

Astfel, instanța a omis împrejurarea că printre aceste bunuri s-a aflat și combustibilul confiscat, care, în mod evident, nu putea fi folosit de către societate.

Apoi, întrucât "restul bunurilor" sunt stația de carburanți cu toate dotările sale, libertatea societății de a le folosi a fost condiționată de existența banilor necesari pentru achiziția carburanților care urmau să fie depozitați temporar și apoi revânduți în vederea obținerii de profit.

Dacă ar fi analizat cu atenție rapoartele de expertiză realizate în prezentul proces, instanța de apel ar fi sesizat, cu ușurință, starea de insolvabilitate în care societatea a ajuns la foarte scurt timp de la săvârșirea faptelor/operațiunilor ilicite și, pe cale de consecință, la imposibilitatea folosirii bunurilor aflate în custodie pentru desfășurarea activităților curente.

Este greșită invocarea deciziei nr. 551/17.06.2016 a Tribunalului Harghita pentru a susține recunoașterea, de către contestatoare, în procedura insolvenței, că ajungerea societății în incapacitate de plată ca urmare a desfășurării unei activități generatoare de datorii fiscale este lipsită de relevanță sub aspectul raportului de cauzalitate invocat de recurentă, atât timp cât instanța de apel nu a lămurit despre ce fel de datorii fiscale este vorba și când s-au născut ele și nu a coroborat o astfel de informație din Ecris cu informațiile furnizate de probele administrate în prezentul dosar - rapoartele de expertiză - referitoare la situația datoriilor fiscale la momentul săvârșirii faptei/faptelor ilicite litigioase.

Confuzia instanței de apel în ce privește semnificația noțiunii juridice de "raport de cauzalitate" rezultă cu atât mai mult atunci când afirmă că teza sa este susținută de "concluziile expertului contabil".

De altfel, la obiectivul nr. 5 din raportul de expertiză, nu numai că s-a afirmat fără echivoc raportul de cauzalitate direct între luarea măsurilor asigurătorii și falimentul societății, dar s-a și argumentat această susținere, precum și "singularitatea" acestei cauze.

În legătură cu prejudiciul constând în deprecierea fondului de comerț, instanța a respins această pretenție din două motive: "nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert care să poată fi avut în vedere, deci nu s-a făcut dovada unei condiții premisă a răspunderii civile delictuale"; "atât timp cât intrarea în faliment a reclamantei nu s-a datorat măsurilor luate urmare a încheierii procesului-verbal de contravenție, nu se poate vorbi despre o depreciere a fondului de comerț."

Și în acest caz rezultă o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1.373 C. civ. și a deciziei de casare.

Instanța de casare a impus instanței de apel să stabilească existența și întinderea prejudiciului, iar instanța de rejudecare a susținut că "nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert care să poată fi avută în vedere", deci nu a susținut inexistența prejudiciului constând în deprecierea fondului de comerț.

Trecând peste faptul că lipsa celor 48 de mijloace fixe este justificată la pagina 30 din raportul de expertiză de la dosar și că această lipsă nu are absolut nicio legătură cu existența/inexistența prejudiciului invocat ci, eventual, cu întinderea acestuia, instanța de apel a și confundat "evaluarea patrimoniului" cu evaluarea fondului de comerț la cele 3 momente stabilite prin obiectivul expertizei realizată de expertul F..

Instanța de judecată este într-o eroare de interpretare a noțiunii de prejudiciu atunci când afirmă că "indiferent de metoda de evaluare, nu se poate stabili o valoare certă a fondului de comerț la data efectuării controlului", în condițiile lipsei celor 48 de mijloace fixe la data controlului, întrucât aceasta este o apreciere subiectivă, nicio expertiză evaluatoare nu stabilește valoarea certă a fondului de comerț la un moment sau altul al existenței acestuia, ci doar valori probabile, cele 48 de utilaje au fost excluse din fondul de comerț la cele 3 momente stabilite de instanță și, pe cale de consecință, și de la calculul valorii acestuia la momentul controlului.

Instanța de apel a omis cu desăvârșire analizele și concluziile expertizei, precum și celelalte probe din dosar referitoare la existența prejudiciului constând în deprecierea fondului nostru de comerț.

În plus, dacă ar fi avut îndoieli cu privire la caracterul cert/incert al valorilor stabilite de expert pentru fondul de comerț la vreunul dintre cele 3 momente indicate în obiectivul expertizei, ar fi trebuit să dispună completarea expertizei, audierea expertului sau o nouă expertiză.

Instanța de apel a omis să analizeze și să valorifice în raționamentul său decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, precum și celelalte operațiuni directe/indirecte subsecvente.

Decizia din apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.373, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.391 și art. 253 C. civ. în privința modului de soluționare a prejudiciilor constând în daune morale.

Plecând de la premisa inexistenței unei legături de cauzalitate directă și singulară dintre fapta ilicită și falimentul societății, instanța nu a obligat pârâta la plata daunelor morale rezultate din ajungerea societății în stare de faliment.

Prin raportare la consecințele prejudiciabile morale expuse în acțiune și dovedite cu probe testimoniale și cu înscrisuri, în opinia recurentei, daunele morale nu respectă cerința ultimă, întrucât sunt absolut derizorii.

Fiind derizorii, ele încalcă cerința legalității lor, să fie echitabile în raport cu suferințele cauzate de fapta/faptele ilicite care fac obiectul prezentului proces.

ii. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă-Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.353 C. civ.

Arată recurenta-pârâtă că admiterea pretențiilor reclamanților s-a făcut în baza unei analize sumare, fără a se ține cont de dispozițiile de casare, care nu consfințeau așa-zisa răspundere a organului fiscal, ci a dispus să se analizeze dacă sunt îndeplinite eventualele condiții ale unei răspunderi civile delictuale.

În mod greșit reține instanța de apel că, "în ceea ce privește existența faptei ilicite, Înalta Curte, prin decizia de casare, a stabilit că, urmare anulării procesului-verbal de contravenție, prin care s-au stabilit sancțiuni ce au afectat activitatea reclamanților, s-a făcut dovada că agenții constatatori au încălcat norme legale ce aparțin dreptului public, prin aceasta dovedindu-se existența faptei ilicite."

Instanța de recurs a casat, dispunând ca, în rejudecare, instanța să examineze condițiile art. 1.373 C. civ., dacă așa-zisele prejudicii reclamate, directe sau indirecte, au sau nu o legătură de cauzalitate cu procesul-verbal de contravenție și măsurile asigurătorii luate de organul fiscal.

Instanța de apel concluzionează în sensul că, "reținută fiind natura juridică a răspunderii civile și existența faptei ilicite, urmează a examina prejudiciile afirmate de reclamanți și raportul de cauzalitate între acestea și fapta ilicită, astfel cum aceasta a fost constatată de instanța de casare", însă hotărârea pronunțată nu mai analizează practic decât aceste două condiții ale răspunderii civile delictuale, deși, fiind în prezența unei răspunderi civile delictuale, era chemată să analizeze toate condițiile prevăzute de lege.

Hotărârea atacată face o analiză doar în ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate, soluția pronunțată fiind una eronată.

Instanta reține, în mod netemeinic și nedovedit, faptul că "pornind de la situația de fapt, instanța constată că pretențiile reclamantei sunt întemeiate: prin indisponibilizarea bunurilor reclamantei, inclusiv prin poprirea conturilor acesteia, precum și prin suspendarea activității dispusă prin procesul-verbal de contravenție, activitatea reclamantei a fost practic blocată pentru o perioadă de timp."

În ceea ce privește prejudiciul constatat de instanță, aceasta a avut în vedere doar raportul de expertiză, reținând că, raportat la beneficiul societății în perioada imediat anterioară (01.01.2010-30.06.2014), beneficiul nerealizat a fost de 116.070 RON.

Chiar dacă în cauză s-a administrat un raport de expertiză, acesta este un mijloc de probă care, coroborat cu toate celelalte, trebuie să ducă la convingerea instanței că pretențiile reclamanților sunt reale.

Concluziile expertizei constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte probe.

Abordarea problematicii prejudiciului constând în beneficiul nerealizat este greșită, întrucât probabilitatea realizării beneficiul impune o rigurozitate a susținerilor și a dovezilor, nefiind suficientă existența posibilității obținerii beneficiului, ci să fie demonstrat că acel beneficiu ar fi fost obținut.

Instanța reține că activitatea societății a fost blocată prin sechestrarea bunurilor și poprirea conturilor.

Acest argument, însă, nu poate fi reținut în situația în care societatea nu mai dispunea de angajați (concedierea acestora petrecându-se anterior demarării controlului antifraudă), nici nu avea în mod real creanțe comerciale de încasat (la punerea în aplicare măsurilor asigurătorii presupușii debitori făcând dovada că deja își achitaseră datoriile față de societatea A. SRL) și nici nu mai dispunea de același patrimoniu.

Totodată, reclamanta nu a făcut dovada existenței faptice a unor sume relevante de bani care să fi fost poprite efectiv prin instituirea măsurilor asigurătorii și care să nu facă obiectul executării silite.

Reclamanta nu a făcut nici dovada că ulterior demarării controlului antifraudă ar mai fi încercat desfășurarea vreunei activități.

În ceea ce privește obligarea organului fiscal la plata unor penalități în cuantum de 98.835,50 RON, justifică instanța faptul că reclamanta nu a mai reușit să achite debitele la termenele contractuale, fiind astfel obligată la plata de penalități către creditori în perioada 18.07.2014-28.09.2015 (deși intrase în insolvență la 17.02.2015).

Prejudiciul calculat și acordat sub formă de penalități se raportează la datoriile unor creditori (tabloul creditorilor în insolvență) care și-au calculat penalități la datoriile deținute împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L..

Însă acest calcul, cel puțin prin raportare la perioada indicată de instanța de apel, este greșit, chiar și prin raportare la prevederile legale din materia insolvenței.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență stipulează, la articolul 80, faptul că "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103."

Or, reclamanta a intrat în insolvență în 17.02.2015 și, în considerarea prevederilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, este evident că perioada 18.07.2014-28.09.2015, relevată de instanță și pentru care a obligat organul fiscal la plata unor penalități de 98.835,50 RON, nu este corectă și legală.

Acei creditori nu puteau, potrivit prevederilor legale, să calculeze dobânzi sau penalități peste data deschiderii procedurii.

Nici sub aspectul unei legături de cauzalitate (condiție obligatorie a răspunderii ce se impune analizată) nu se poate reține că acordarea tuturor sumelor au o strânsă legătură cu actele încheiate de organul fiscal.

Pentru reclamantă a fost aprobată deschiderea procedurii generale de insolvență, însă societatea nu a reușit să îndeplinească un plan de reorganizare bazat pe o activitate sustenabilă care să genereze venituri care să-i ofere posibilitatea achitării datoriilor și a realizării unui minim profit.

Instanța nu a ținut cont de situația reclamantei anterioară verificărilor efectuate de către organul fiscal, în sensul că, deși societatea a menționat că a avut un număr de 35 de salariați, în perioada 2005-2014, aceasta a avut maxim 8 salariați.

Având în vedere numărul redus al salariaților, în mod evident prestările de servicii și lucrările de construcții invocate de reclamanți nu ar fi putut fi efectuate ulterior datei de 18.07.2014, de altfel veniturile din prestări servicii au avut o pondere redusă în totalul veniturilor realizate de societate.

S-a mai arătat că, ulterior punerii în aplicare a sancțiunii complementare a confiscării combustibilului, reclamantei i-a fost acordată posibilitatea răscumpărării acestuia și de a se prevala de prevederile legale, în speță plata în rate a mărfii confiscate.

Dat fiind faptul că înaintarea plângerii contravenționale împotriva PVCSC nr. x/18.07.2014 a condus la suspendarea executării sancțiunii complementare dispuse prin acesta, implicit societatea și-ar fi putut desfășura activitatea, utilizând fondul de marfă răscumpărat.

Prin urmare, reclamanta s-a prevalat de propria lipsă de diligență cu scopul de a obține despăgubiri.

În concluzie, instanța de apel s-a rezumat la stabilirea prejudiciului doar în baza expertizei administrate, deși aceasta este eronată, fără să țină cont de întregul material probator din prezenta cauză.

Nici chiar criticile aduse cu privire la rezultatele expertizei de către recurenta-pârâtă nu au fost avute în vedere.

În ceea ce privește valoarea de remunerație stabilită pentru depozitarea temporară a combustibilului, recurenta-pârâtă apreciază că, așa cum reiese din procesul-verbal de custodie încheiat în localitatea Toplița la 18.07.2014, societatea A. S.R.L., prin administrator C., nu a solicitat o remunerație pentru păstrarea combustibilului în rezervoarele societății, astfel încât acordarea ulterioară a unei astfel de remunerații este abuzivă și determină o îmbogățire fără justă cauză.

Depozitarea stocului de carburanți face obiectul unei înscris agreat între părți (procesul-verbal de custodie), care nu poate fi modificat tacit de soluția dată de instanță în altă speță, în alt dosar.

Instanța nu are niciun temei pentru a reține că preluarea în custodie a combustibilului este determinată de dispunerea confiscării, întrucât organul de control nu era obligat să lase bunurile în custodia societății.

Dezacordul organului fiscal cu privire la plata vreunei remunerații este demostrat și de faptul că acesta a ridicat combustibilul după solicitarea unei remunerații de către societate, în termenul stabilit de reclamantă.

Existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu a fost dovedită în concret asupra sumelor de bani acordate reclamanților prin hotărâre, iar în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Singurele motive pentru acordarea daunelor morale au constat în concluzia instanței că, întrucât au fost dovedite cerințele prevăzute de art. 1.373 C. civ., s-au adus "prejudicii de imagine" persoanei juridice (SC A. SRL) și la "lezarea demnității umane și profesionale" a persoanei fizice.

Or, o astfel de motivare nu justifică acordarea de daune morale reclamanților.

Acordarea daunelor morale reclamantului C. este greșită cu atât mai mult cu cât chiar instanța apreciază, în considerentele hotărârii recurate, că și "conduita administratorului" a fost unul din factori la intrarea acesteia în faliment.

- Recurenții-reclamanți A. S.R.L. și C. au formulat, în termenul legal, întâmpinare la recursul pârâtei, prin care au invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea lui, ca nefondat, pentru argumente expuse pe larg în cadrul raportului de admisibilitate în principiu.

- Recurenta-pârâtă a formulat, în afara termenului legal, întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a solicitat respingerea acestuia.

și a arătat că reclamanta nu a dovedit o legătură directă și singulară între așa-zisa faptă ilicită și falimentul persoanei juridice.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18.09.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la 22.01.2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:

1) Recursul reclamanților A. S.R.L. (societate, în insolvență, prin lichidator judiciar) și C.:

- Prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au susținut că decizia instanței de apel a nesocotit limitele rejudecării, atunci când a apreciat că trebuie să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor art. 1353 C. civ., iar nu cu referire la art. 1.373 C. civ., astfel cum se stabilise prin decizia de casare.

Critica este nefondată, în contextul în care, considerentele deciziei din apel se fundamentează pe analiza răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului, în reglementarea dată de art. 1.373 C. civ., reținându-se natura juridică a acestui tip de răspundere, ca fiind una obiectivă în raport cu victima, care nu mai impune analiza vinovăției prepușilor și, făcându-se totodată trimitere, pe acest aspect, la dezlegările obligatorii ale instanței de recurs.

Împrejurarea că în conținutul deciziei atacate este indicată și dispoziția art. 1.353 C. civ. nu poate fi decât rezultatul unei erori materiale, neproducătoarea de consecințe juridice, câtă vreme instanța nu procedează la analiza elementelor abuzului de drept (obiect de reglementare pentru norma menționată), pentru a le circumscrie faptei ilicite, ci, astfel cum s-a arătat, verificarea elementelor răspunderii civile delictuale s-a făcut pe temeiul art. 1.373 C. civ. și a vizat răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Este, de asemenea, nefondată critica recurenților, conform căreia dezlegările deciziei de casare ar fi fost nesocotite și prin aceea că instanța de apel ar fi verificat existența unui raport de cauzalitate direct între faptă și prejudiciu, în contextul în care, potrivit deciziei de casare, această analiză ar fi trebuit să vizeze deopotrivă, raportul direct și pe cel indirect.

Astfel, analizând îndeplinirea acestei condiții a răspunderii civile delictuale, instanța de apel a avut în vedere diferitele prejudicii pretinse prin acțiune (profitul nerealizat, datorat blocării activității societății pe o perioadă de timp, urmare a suspendării dispuse prin procesul-verbal de contravenție anulat; cheltuielile făcute cu depozitarea combustibilului confiscat și lăsat în custodie; prejudiciul produs prin indisponibilizarea sumelor de bani din conturile bancare și din contul deschis la trezorerie; plata de penalități către creditorii cărora societatea reclamantă n-a mai putut să le achite debitele la timp; cheltuieli de executare silită), reținând că se regăsește raportul de cauzalitate, chiar dacă în privința unor dintre aceste prejudicii, în mod evident, cauzalitatea nu este una directă, imediată, ci una care se înscrie într-un proces cauzal mai complex. Ca atare, s-a ținut seama nu doar de fapta, care s-a constituit în cauza necesară și directă, ci și de condițiile cauzale care au agravat efectele dăunătoare (cum s-a întâmplat, de exemplu, în situația plății de penalități de întârziere pentru creditorii cărora nu le-au mai putut fi achitate debitele la termenele contractuale stabilite).

În schimb, în mod corect instanța de apel a reținut că nu poate stabili un astfel de raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu cu privire la despăgubirile pretinse ca urmare a intrării în faliment a societății, câtă vreme la această situație a concurat o serie de factori, considerați determinanți pentru situația economică precară a acesteia (ceea ce a dus la deschiderea procedurii insolvenței și ulterior, la intrarea în faliment), factori printre care procesul-verbal de contravenție întocmit nelegal nu a putut fi considerat nici cauză principală și nici condiție cauzală, aptă să permită existența unei asemenea legături, angajatoare a răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit celor statuate de instanța de apel, pe baza elementelor probatorii evaluate de aceasta, intrarea în faliment a societății s-a făcut potrivit încheierii nr. 1430/28.09.2015 a Tribunalului Harghita, pentru nerespectarea planului de reorganizare propus de administratorul judiciar. S-a reținut că societatea avea și un obiect de activitate secundar, existând posibilitatea să se redreseze și să fie păstrată în circuitul civil, mai ales că, urmare a deschiderii procedurii insolvenței, toate măsurile de executare silită se suspendă, nemaifiind așadar, blocată în activitate. Mai mult, cu ocazia încheierii procesului-verbal pentru instituirea măsurilor asigurătorii (din 8.10.2014), s-a constatat că din patrimoniul societății lipseau mai multe mijloace fixe, ceea ce a permis concluzia unei administrări deficitare a societății. În plus, societatea se afla într-un impas economic încă înainte de controlul efectuat de inspectorii fiscali, câtă vreme în perioada anterioară efectuase o serie de concedieri.

În aceleași coordonate, legate de activitatea defectuoasă a societății, fără legătură cu procesul-verbal de contravenție a cărui legalitate a fost contestată (și constatată judecătorește), instanța de apel a valorificat și considerentele deciziei nr. 551/17.06.2016 a Tribunalului Harghita, potrivit cărora chiar societatea A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței "arătând că în urma activității pe care a desfășurat-o a acumulat o serie de datorii față de bugetul statului".

Or, față de toate aceste elemente factuale, în mod corect s-a concluzionat că procesul-verbal de contravenție întocmit nelegal nu a putut fi considerat nici cauză principală și nici condiție cauzală, aptă să permită existența unei asemenea legături între faptă și prejudiciu, angajatoare a răspunderii civile delictuale.

- Subsumat aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au invocat nerespectarea deciziei de casare și pentru că instanța de apel nu ar fi analizat "celelalte operațiuni juridice", subsecvente emiterii actului administrativ anulat, limitându-se la prima și a doua operațiune – respectiv, procesul-verbal de contravenție și decizia de instituire a măsurilor asigurătorii – deși în acțiune fuseseră indicate mai multe astfel de operațiuni.

Critica este, de asemenea, nefondată întrucât potrivit deciziei de casare, dându-se îndrumări instanței de trimitere, s-a stabilit că aceasta să verifice "raportul între prima operațiune juridică (procesul-verbal de contravenție nr. x încheiat la 18.07.2014, de Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu) și măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influențează, din perspectiva determinării și întinderii prejudiciului, celelalte operațiuni juridice subsecvente emiterii actului administrativ anulat".

În mod evident, instanța de casare nu a avut în vedere, contrar susținerii recurenților-reclamanți, toate operațiunile indicate de aceștia în acțiune (de exemplu, marcarea perimetrului stației de carburanți cu bandă semnalizatoare, comunicatul de presă publicat pe site-ul ANAF, etc.), ci numai pe cele care se subsumează unor măsuri asigurătorii și care s-au putut repercuta în mod negativ asupra activității societății, localizându-se la nivelul unui prejudiciu, ceea ce a făcut obiect de analiză pentru instanța de apel.

- Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin existența unor considerente contradictorii ale deciziei din apel, formulând argumente care au caracter nefondat.

Astfel, în mod incorect se arată că instanța și-ar fi fundamentat analiza în drept deopotrivă pe dispozițiile art. 1.353 C. civ. și pe cele ale art. 1.373 C. civ., contrazicându-se în raționament.

În realitate, așa cum s-a arătat și în cadrul motivului de recurs anterior, decizia din apel verifică și face aplicarea dispozițiilor art. 1.373 C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nefiind efectuată nicio analiză pe aspectul abuzului de drept, circumscris dispozițiilor art. 1.353 C. civ., simpla menționare a acestui text fiind evident rezultatul unei erori materiale.

La fel, lipsit de fundament, susțin recurenții existența unei contradicții între considerentele deciziei care rețin că, în aplicarea art. 501 C. proc. civ., va porni de la chestiunile de drept dezlegate de instanța de recurs, care stabilise că trebuie să se țină seama de prejudiciile directe și indirecte ale procesului-verbal de contravenție și ale măsurilor asigurătorii, pentru ca apoi, în privința prejudiciului pretins în legătură cu falimentul societății să considere că au contribuit mai mulți factori și că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate "directă și singulară", de natură a îndreptăți solicitarea de reparare și a unui asemenea prejudiciu.

Astfel cum s-a arătat deja în analiza criticilor referitoare la stabilirea în cauză a raportului de cauzalitate numai în privința unora din prejudiciile pretinse, intrarea în faliment a societății nu a putut fi pusă într-o relație cauzală directă sau mediată cu întocmirea procesului-verbal de contravenție, atât timp cât s-a stabilit existența unei conduite neconforme în administrarea societății, anterioară întocmirii respectivului proces-verbal și, deopotrivă, în procedura insolvenței, ca urmare a nerespectării planului de reorganizare propus de administratorul judiciar.

În acest sens, ca faptă aflată în afara câmpului cauzal "câtă vreme situația financiară a societății era precară", din împrejurări anterioare controlului efectuat și respectiv, datorate nerespectării planului de reorganizare, aceasta nu putea fi pusă oricum într-un raport de cauzalitate cu prejudiciul pretins, fiind indiferent ca atare, că nu ar exista o "legătură de cauzalitate directă și singulară".

- Este, de asemenea, nefondată critica existenței unei nemotivări în privința sumei de 3.663 RON stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, în contextul în care considerentele deciziei rețin aplicabilitatea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la acordarea acestora corespunzător admiterii în parte a pretențiilor, sub forma taxei de timbru de la fond și apel, precum și a onorariului parțial de expert.

- În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat formal nesocotirea dispozițiilor art. 1.373 C. civ., întrucât, în realitate, au adus în discuție, reiterând, argumentele prezentate în cadrul celorlalte motive de casare, referitoare la greșita stabilire a lipsei raportului de cauzalitate și, pe de altă parte, aspecte de probațiune vizând o serie de elemente de fapt.

Astfel, recurenții au făcut trimitere, de o manieră nepermisă procedural fazei judecății în care se află pricina, la probele dosarului și la premisele reluării activității de comercializare a combustibililor, la ignorarea documentelor depuse cu privire la utilajele lipsă, la concluziile rapoartelor de expertiză și interpretarea eronată a acestora, precum și la necesitatea ca instanța să fi dispus "completarea expertizei, audierea expertului, o nouă expertiză", etc.

În mod asemănător, pretinzând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.373 C. civ., în ce privește neacordarea prejudiciului în legătură cu pretinsa depreciere a fondului de comerț, recurenții susțin, în realitate, că instanța de apel ar fi trebuit să realizeze în altă modalitate evaluarea mijloacelor de probă, cu trimitere la concluziile unei anumite expertize, din care s-ar fi reținut existența unui prejudiciu cert.

Or, asemenea alegații care pun în discuție administrarea probelor și aprecierea acestora de către instanța devolutivă de apel – apreciere pe baza căreia s-a stabilit inexistența unui prejudiciu cert cu privire la pretenția legată de deprecierea fondului de comerț – nu sunt unele apte să declanșeze controlul instanței de recurs, limitat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără posibilitatea de cenzură, așadar, asupra elementelor de fapt și de probațiune.

În același sens, fără să poată fi circumscrise unor critici de nelegalitate, sunt susținerile recurenților cu privire la caracterul derizoriu al daunelor morale acordate. Aceasta întrucât stabilirea lor a fost rezultatul unor evaluări realizate de instanță cu luarea în considerare a întregului context factual, ținând seama, pe lângă aspectele punctuale ale pricinii (împrejurările în care a fost încheiat procesul-verbal, faptul că societatea avusese o activitate cunoscută în cadrul comunității locale, imaginea publică afectată de articolele de presă) și avându-se în vedere totodată, în absența unor criterii legale determinate ca atare, principiile dezvoltate în jurisprudență, pe aspectul rezonabilității unor astfel de despăgubiri care, rămânând într-un echilibru just și echitabil, nu pot fi temei al îmbogățirii fără justă cauză.

Cum recurenții nu pot invoca pe de o parte, încălcarea unor criterii de legalitate și pe de altă parte, nici nesocotirea principiilor menționate care trebuie să stea la baza unor astfel de despăgubiri, în evaluarea dată de instanță, rezultă că nu pot susține cu temei caracterul nelegal al soluției nici sub acest aspect.

Pentru toate considerentele expuse anterior, criticile formulate de recurenții-reclamanți au fost găsite nefondate, recursul acestora urmând să fie respins în consecință.

2) Recursul pârâtei deduce judecății critici care au, de asemenea, caracter nefondat. Astfel:

- Pretinzând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1.373 C. civ. și respectiv, art. 1.357 C. civ., atunci când a considerat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în general și, în particular, ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, plecându-se în analiza realizată de la constatarea eronată a existenței faptei ilicite întrucât această condiție ar fi fost tranșată prin decizia de casare. La fel de eronat s-a arătat că a fost omisă din analiză condiția vinovăției, așa încât examinarea elementelor răspunderii civile delictuale s-a limitat doar la prejudiciu și raportul de cauzalitate, deși potrivit art. 1.357 C. civ., angajarea răspunderii delictuale presupune îndeplinirea cumulativă a patru condiții, respectiv alături de cele două menționate anterior, existența faptei ilicite și a vinovăției.

Contrar susținerii recurentei-pârâte, instanța de apel a procedat corect atunci când, pentru a verifica dacă sunt întrunite în persoana pârâtei cerințele angajării răspunderii delictuale afirmate de reclamanți, a verificat doar legătura de cauzalitate și prejudiciul, în contextul în care asupra existenței faptei ilicite se statuase deja prin decizia de casare, după cum se tranșase și asupra naturii juridice a răspunderii comitentului (calitate în care a fost chemată pârâta în proces) pentru fapta prepusului, ca fiind una obiectivă în raport cu victima care pretinde dezdăunarea, fiind așadar indiferentă condiția vinovăției prepusului pentru fapta căruia este chemat să răspundă.

Astfel, prin decizia de casare a instanței de recurs s-a reținut că instanța de apel anterioară a plecat "de la premisa greșită conform căreia întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenții, prin încălcarea normelor de drept fiscal și contravențional nu reprezintă o faptă ilicită" și, de asemenea, că este greșit "raționamentul instanței de apel, în sensul că demersul agenților pârâtului, în legătură cu efectuarea controlului și aplicarea sancțiunilor nu constituie o faptă ilicită, întrucât acțiunea agenților constatatori nu îmbracă forma abuzului de drept". În același sens, decizia de casare a statuat că în speță nu s-a pus problema abuzului de drept, prin depășirea limitelor legale și competenței agenților pârâtei și astfel, aplicarea unor sancțiuni în mod abuziv, ci existența faptei ilicite a funcționarilor emitenți ai actului administrativ, prin încălcarea legalității și devierea atribuțiilor ce intră în conținutul funcției acestora. Or, întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenție, prin încălcarea normelor dreptului fiscal, a fost circumscrisă, prin decizia de casare, faptei ilicite, reținându-se că în mod greșit instanța de apel nu i-a verificat consecințele sub aspectul existenței și întinderii prejudiciului.

De asemenea, procedând la calificarea naturii juridice a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în considerarea dispozițiilor art. 1.373 alin. (1) C. civ., aceeași decizie de casare a statuat că este vorba despre o răspundere principală și autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului și totodată, o răspundere obiectivă față de victimă, independentă așadar de orice vinovăție a prepusului.

Acestea fiind coordonatele dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, în mod corect, în conformitate cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a verificat în continuare doar existența raportului de cauzalitate și a prejudiciului reclamat.

- Critica recurentei referitoare la prejudiciul stabilit de instanță în legătură cu beneficiul nerealizat de societatea reclamantă face referire la mijloacele de probă administrate (raportul de expertiză, căruia