Decizia nr. 810/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 14 mai 2018, pe rolul Tribunalului Specializat Argeș, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata despăgubirilor materiale și morale ca urmare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite investigate în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate, reclamanta a precizat că acestea sunt în cuantum de: 15.386.894 RON, reprezentând daune materiale constituite din paguba produsă prin acțiunile infracționale, sumă compusă din valoarea creditelor obținute în fals pe contul și în numele societății, în cuantum de 8.547.024 RON, plus valoarea dobânzilor și comisioanelor reținute de bancă în cuantum de 886.385 RON, plățile în numerar în cuantum de 183.400 RON, însumând un total de 9.616.809 RON, la care se adaugă o dobândă legală de 6%/an pentru perioada martie 2007 - martie 2018, în valoare de 5.770.085 RON, adică un total de 15.386.894 RON; 22.823.460 RON (6.600.000 euro x 3,4581) reprezentând daune materiale constituite din beneficiul nerealizat ca urmare a blocării activității societății prin executarea silită și apoi intrarea sa în insolvență din cauza acțiunilor infracționale ale pârâtei; daune morale estimate la suma de 1.000 euro (echivalentul în RON)/zi, pentru fiecare zi care a trecut de la data începerii activității infracționale și până la data efectivei plăți. Provizoriu, reclamanta a estimat că suma solicitată este de 365.000 euro/an x 12 luni (01 iunie 2006 - mai 2018), respectiv 4.380.000 euro, în echivalentul RON la data plății, adică suma de 20.148.000 RON.

Reclamanta a menționat că despăgubirile morale reprezintă prejudiciul creat prin defăimarea societății, a asociaților și administratorilor, care a cauzat întreruperea multor contracte economice aflate în lucru, precum și blocarea contractelor și activităților care puteau fi realizate din anul 2008 până în prezent. Cuantumul sumelor solicitate cu titlu de prejudiciu material și moral este de 58.358.354 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 694 din 02.10.2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, s-au admis excepțiile necompetenței materiale și teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La data de 29.10.2018, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 85 din 18.01.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea secției a VI-a din cadrul Tribunalului București.

La data de 04.03.2019, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a din cadrul Tribunalului București, sub nr. x/2018*, care prin încheierea din 13.03.2019 a admis excepția necompetenței funcționale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a III-a civilă din cadrul Tribunalului București și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 37F/24.05.2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a civile din cadrul Tribunalului București.

Prin încheierea din 27.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a soluționat excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, în sensul că a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, având în vedere cauza juridică cu care a fost învestit tribunalul, respectiv răspundere civilă delictuală cu referire la faptele ilicite ca fiind infracțiunile cercetate în dosarul penal x/2014 constând în înșelăciune, delapidare, abuz în serviciu, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și fals privind identitatea, a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, având în vedere cauza juridică a acțiunii din care rezultă în mod evident că reclamanta poate realiza un folos practic din cererea de chemare în judecată, prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru faptele ilicite constând în infracțiunile pretins săvârșite de către prepușii săi, împrejurarea neînscrierii pârâtei la masa credală a reclamantei neavând nicio legătură cu obiectul și cauza juridică a prezentei acțiuni, a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că s-au indicat motivele de fapt și de drept în cererea de chemare în judecată și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, apreciind că o soluție de constatare a prescripției acțiunii civile introduse pe cale separată la instanța civila încalcă dreptul de acces la instanță, garantat de dispozițiile art. 6 din CEDO.

La data de 07.01.2020, reclamanta a depus o cerere precizatoare în ceea ce privește actele care constituie fapte ilicite ale răspunderii civile delictuale, ca fiind acțiunile ilicite care au făcut obiectul cercetării penale potrivit plângerii penale depuse în anul 2009 la Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin încheierea din 08.01.2020, tribunalul a constatat că prin cererea depusă de reclamantă s-au făcut completări în ceea ce privește motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, sens în care s-a extins cauza juridică a acțiunii. În acest sens, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată se referă numai la faptele cercetate în dosarul penal nr. x/2014, iar precizarea formulată se referă și la alte fapte în afara celor cercetate în dosarul penal, astfel cum rezultă din referatul de urmărire penală din 12.01.2016.

La data de 03.03.2020, la dosarul cauzei a fost înregistrată cererea formulată de reclamantă, prin care a înțeles să micșoreze cuantumul daunelor morale solicitate, la suma provizorie de 400.000 euro, calculate la cursul în RON din ziua plății, cu obligația de plată a dobânzii legale din ziua rămânerii definitive a hotărârii, până la plata integrală a debitului. La aceeași dată, numita D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 01.07.2020.

Prin încheierea din 04.03.2020, instanța a admis excepția tardivității formulării cererii adiționale în ceea ce privește faptele care exced cauza juridică cu care a fost învestită instanța prin cererea introductivă, cercetarea judecătorească urmând a se limita numai la cauza cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptele cercetate în dosarul nr. x/2014, sub aspectul tuturor actelor materiale de natură a intra în conținutul infracțiunii cercetate în respectivul dosar penal.

Prin sentința civilă nr. 2894 din 25.11.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de chemare în judecată precizată, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta accesorie D., ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 20.000 RON, cu titlu de onorariu avocațial redus, și suma de 3.000 RON, reprezentând onorariul expertului. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a declarat apel solicitând schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 4.584.637 RON sustrase din contul societății prin ordinele de plată false precizate la pozițiile 1-18, 22, 27, 28, 32 și 33 și 1-6 din raportul de expertiză contabilă, a sumei de 1.750.000 RON care se regăsește în ordinele de plată false de la pozițiile 19, 20, 21, 23, 24, 25, 26, 29, 30, 32 și 34 din raportul de expertiză contabilă, la care se adaugă suma de 45.000 RON sustrasă de E. în data de 22.08.2006 și suma de 72.000 RON sustrasă din contul societar la 14.08.2006 de aceeași persoană, precum și a sumei de 259.938 RON cu titlu de dobânzi bancare încasate de bancă și a sumei de 38.197 RON comisioane stabilite prin raportul de expertiză contabilă, la care se adaugă dobânda legală de la data de 01.01.2007 până la rămânerea definitivă a sentinței.

Împotriva aceleași sentințe, la 04.05.2023, intervenienta D. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 15.11.2023, instanța de apel a admis excepția netimbrării apelului formulat de intervenienta D., pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 404 din 06 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost anulat apelul declarat de intervenienta D., ca netimbrat. De asemenea, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 4.702.187 RON, cu titlu de prejudiciu material, precum și a dobânzii legale aferente, ce se va calcula începând cu 01.01.2007 și până la 31.08.2011, conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 și începând cu 01.09.2011 și până la rămânerea definitivă a sentinței, conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței. A fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond. Totodată, a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâta a sumei de 22.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și a sumei de 11.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 302 C. proc. civ., art. 22 din același cod privind rolul activ al judecătorului, art. 335 alin. (3) C. proc. civ. și principiile contradictorialității și dreptului la apărare.

În acest sens, a arătat că prin decizia recurată, fără a pune în discuția contradictorie a părților necesitatea parcurgerii procedurii verificării înscrisurilor, astfel cum este reglementată de art. 302 și urm. C. proc. civ., instanța de apel a procedat la verificarea din oficiu a semnăturilor de pe setul de înscrisuri care o împuterniceau cu drept de semnătură pe numita E. pe contul bancar al reclamantei deschis la C., dar și de pe ordinele de plată contestate de către reclamantă în prezenta cauză.

Practic, deși fusese epuizată etapa cercetării judecătorești, în etapa deliberării și a motivării hotărârii judecătorești, instanța a procedat la verificarea semnăturilor de pe înscrisurile menționate, comparându-le cu scriptele de comparație luate cu prilejul administrării probei cu expertiza grafoscopică, în dosarul penal nr. x/2014

Or, în contextul în care, cu prilejul deliberării și motivării hotărârii judecătorești, instanța a făcut o veritabilă verificare de scripte, recurenta a apreciat că au fost încălcate atât prevederile art. 302 și urm. C. proc. civ., dar și principiul contradictorialității prevăzut la art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. și dreptul la apărare conform art. 13 alin. (3) din același cod, partea fiind în imposibilitatea obiectivă de a face apărări și de a emite un punct de vedere față de cele reținute de instanța de apel.

S-a mai susținut că, fără a pune în discuția contradictorie a părților noul temei juridic al cererii, instanța de apel a reținut că fapta ilicită a prepușilor băncii a constat în încălcarea prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și a Normelor BNR nr. 3/2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei, respectiv a obligației de verificare a clientelei.

S-a arătat că acest temei juridic nu a fost niciodată invocat de intimata-reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici în cuprinsul cererii de apel, partea aflându-se în imposibilitatea obiectivă de a formula apărări complexe față de acest temei juridic.

Sub acest aspect s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece a schimbat cauza juridică a cererii de chemare în judecată în apel, fiind încălcate limitele efectului devolutiv al apelului.

S-a învederat că în cursul judecății în primă instanță, nici măcar aceasta nu a reținut aplicabilitatea Legii nr. 656/200 și a Normelor BNR nr. 3/2022, astfel că instanța de apel nu putea, sub nicio formă, să schimbe temeiul juridic direct în apel.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților noul temei juridic, această împrejurare fiind de natură să încalce normele privind rolul activ al judecătorului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., principiul contradictorialității conform art. 14 alin. (4)-(6) din același cod și dreptul la apărare, potrivit art. 13 alin. (3) din același cod.

S-a mai susținut că, prin considerentul categoric al instanței de apel, în sensul că nu există nicio probă care să susțină poziția constantă a societății pârâte, s-a ajuns la încălcarea dispozițiilor art. 335 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect s-a arătat că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit, la obiectivul nr. 2 teza finală, expertul desemnat nu a răspuns complet, întrucât "în lipsa registrului jurnal și a fișelor conturilor contabile, balanța nu poate oferi informații precise cu privire la operațiuni punctuale, așa cum este cerut în acest obiectiv".

Astfel, expertul desemnat nu a putut oferi un răspuns cert, din cauza conduitei intimatei-reclamante, care a refuzat în mod nejustificat să prezinte înscrisurile ce țin de contabilitatea societății, ceea ce putea și trebuia a fi apreciat de instanța de apel în sensul că, în realitate, sumele care au fost rulate în contul societății s-ar regăsi în contabilitatea societății și intimata-reclamantă a știut și le-a acceptat în consecință, contrar celor susținute de instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că în situația în care instanța de apel ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., care instituie o prezumție judiciară (mijloc de probă) și ar fi luat în considerare inclusiv balanța contabilă aferentă lunii decembrie 2006 și bilanțul prescurtat al societății de la data de 31.12.2006, ambele înscrisuri fiind asumate prin semnătură de asociatul unic, D., și de contabil, F., persoanele împuternicite pe conturile deschise de societate la C., ar fi putut trage concluzia că, în realitate, societatea a cunoscut de operațiunile ce se desfășurau pe conturile sale deschise la C..

În subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că încălcarea acestui text de lege nu conduce la anularea hotărârii judecătorești, recurenta a solicitat să se constate că omiterea analizei acestui text de lege reprezintă un caz de nemotivare a hotărârii judecătorești, fiind incident motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu este motivată, întrucât instanța a omis să analizeze incidența art. 335 alin. (3) C. proc. civ., invocat de recurentă prin întâmpinarea depusă la instanța de apel, precum și probele și apărările pârâtei, formulate tot în fața acestei instanțe, privind relația strânsă de afaceri dintre conducerea reclamantei și d-na E..

Sub acest aspect, s-a precizat că instanța de apel a omis să analizeze împrejurările de fapt rezultate din rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2012, dispozițiile art. 3-4 coroborate cu art. 1 pct. 14 din Regulamentul BNR nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer credit, culpa in eligendo a reprezentanților reclamantei în desfășurarea operațiunilor pe conturile societății și apărările privind dobânda legală.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia recurată au fost încălcate și aplicate greșit prevederile din Legea nr. 5/2002 și Norma BNR nr. 3/2002, deoarece instanța de apel a reținut eronat că prepușii recurentei nu ar fi îndeplinit în mod corespunzător activitatea de identificare a celui care a dat împuternicirea.

În principal, recurenta a apreciat că legislația în materia spălării banilor nu era incidentă în prezenta cauză, deoarece în absența unei suspiciuni dovedite de spălare a banilor, instanța de apel nu putea reține incidența prevederilor speciale ale Legii nr. 656/2002, nefiind învestită cu un asemenea temei juridic și acesta nici nu decurgea din faptele deduse judecății de către reclamantă.

În subsidiar, recurenta a arătat că și-a îndeplinit obligația de verificare a clientului și a împuterniciților acestuia, la momentul inițierii relației de afaceri, iar din probele administrate a rezultat existența unui mandat expres acordat doamnei E., bazat pe legătura strânsă de afaceri.

În opinia recurentei, în condițiile în care s-ar admite că societatea reclamantă nu a avut cunoștință de actele juridice inițiale, sunt îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri potrivit art. 987 C. civ. de la 1864.

S-a mai arătat că atitudinea subiectivă a reclamantei demonstrează că actele juridice, pe care le pretinde a fi fapte ilicite, i-au profitat, le-a cunoscut sau cel puțin le-a recunoscut și ratificat, devenind actele societății, pe care le-a executat în integralitate față de bancă, fiind exclus orice caracter ilicit sau vinovăție.

Deasemenea, a susținut faptul că banca a depus diligența necesară în momentul în care a procesat ordinele de plată. Din prevederile legale antecitate rezultă că prepușii băncii puteau refuza procesarea ordinelor de plată dacă operațiunea era una suspectă, era contrară legii sau nu putea fi justificată în mod corespunzător, niciuna dintre aceste situații neregăsindu-se în prezenta cauză, contrar celor reținute de instanța de apel.

Potrivit art. 3 11 -4 12 din Regulamentul BNR nr. 2/2005 privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer-credit coroborat cu art. 1 pct. 14 13 din același regulament, rezultă că un ordin de plată va fi valabil dacă include o serie de elemente obligatorii, acesta putând să fie completat fie de către emitent, fie de către o persoană mandatată de către acesta.

În ceea ce privește obligațiile pe care le au de îndeplinit operatorii bancari în momentul în care le este prezentat un ordin de plată ce trebuie executat, din interpretarea art. 4 alin. (3) din regulament, rezultă că, în principiu, aceștia trebuie să procedeze la compararea semnăturilor de pe ordinul de plată și de pe fișa de specimene de semnături, iar numai în mod excepțional, să aplice o procedură suplimentară de securitate, dacă emitentul și instituția receptoare au încheiat o convenție în acest sens.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. - 1864, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În acest sens, s-a arătat că există o cauză exoneratoare care înlătură caracterul ilicit al faptei, respectiv contribuția reclamantei la producerea pretinselor fapte ilicite. Sub acest aspect, recurenta a susținut că reprezentanții reclamantei au știut de existența operațiunilor desfășurate pe cont.

De asemenea, recurenta a menționat că nici condiția cauzării unui prejudiciu nu este îndeplinită, întrucât societatea a cunoscut operațiunile desfășurate, iar unele din transferuri i-au profitat.

Deasemenea, recurenta a arătat că, în absența faptei ilicite a prepușilor recurentei, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între o pretinsă faptă ilicită și un prejudiciu care nu este cert.

Totodată, a susținut că nu poate fi reținută vinovăția prepușilor băncii pentru pretinsele fapte ilicite și, în subsidiar, faptul că existența culpei grave a reprezentanților reclamantei în gestionarea afacerilor este de natură să anihileze orice minimă culpă a prepușilor băncii. Mai mult, recurenta a făcut referire la faptul că din hotărârea pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș din dosarul de insolvență al reclamantei, ar rezulta că fapta administratorului reclamantei ar fi condus la intrarea în insolvență a societății, iar instanța de apel nu a ținut cont de acest aspect.

S-a mai precizat că intimata-reclamantă nu are dreptul la dobânda legală pentru pretinsul prejudiciu adus de la data producerii acestuia, ci eventual de la data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ. - 1864 și art. 1 din O.G. nr. 9/2000 și art. 2 din O.G. nr. 13/2011, iar acordarea unor daune moratorii legale suplimentare daunelor compensatorii, conduce la o dublă reparație, ceea ce nu poate fi admis. F. Apărările formulate de intimata-reclamantă.

Prin întâmpinare, intimata A. S.R.L., prin lichidator B., a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, pentru următoarele considerente:

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 302, a dispozițiilor art. 14 alin. (4) și (6) precum și ale art. 13 alin. (3) C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a procedat în mod legal, întrucât elementele falsului au fost menționate în cererea de apel, făcând obiectul întrebărilor nr. 1-6 din interogatoriul admis și administrat în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, scrisul, semnătura și întocmirea celor două înscrisuri constatate false, întocmite în numele asociatului dar semnate de altă persoană, al cărei nume și calitate nu au fost menționate, rezultă din scriptele de comparație ale expertizei grafoscopice administrate în dosarul penal.

Prin borderoul cu acte anexat cererii de apel, la pct. 2 și 3 s-au comunicat recurentei-pârâte înscrisurile de comparație, respectiv atât înscrisurile cu semnăturile corecte cât și înscrisurile false.

În ședința din 10 ianuarie 2024, instanța de apel a pus în discuția părților faptul că decizia de împuternicire a doamnei E. și cea de-a doua fișă de deschidere de cont din 23 mai 2006, susținute de reclamantă ca fiind false, nu au făcut obiectul rapoartelor tehnico științifice, reclamanta răspunzând că la dosar sunt dovezi din care rezultă falsificarea semnăturilor, astfel cum rezultă din actele comunicate de organul de urmărire penală, susținere confirmată tacit de intimata-recurentă.

În ce privește susținerile privind încălcarea art. 13, art. 14, art. 22 și art. 478 C. proc. civ., raportat la nepunerea în discuție a aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 656/2002 și a Normei BNR nr. 3/2002, care ar constitui un nou temei juridic al cererii, s-a arătat că acestea sunt nefondate, deoarece temeiul juridic al dreptului la despăgubirile solicitate îl constituie răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. - 1864, raportat la art. 998 - 999 din același cod.

În motivarea deciziei instanței de apel, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 656/2002 și la Norma BNR nr. 3/2002, s-a făcut doar pentru arătarea normelor privind obligațiile de serviciu ale prepușilor pârâtei, aceste dispoziții făcând obiectul regulamentului bancar și a dispozițiilor generale ale contractelor care se încheie cu o bancă, reclamanta-intimată indicând aceste dispoziții în cererea de apel.

Referitor la critica privind încălcarea art. 335 alin. (3) C. proc. civ., relativ la faptul că instanța de apel nu ar fi reținut ca fiind dovedită susținerea pârâtei că sumele din ordinele de plată false sunt evidențiate în balanțele contabile, întrucât expertul a fost în imposibilitate să răspundă la ultima întrebare din obiectivul nr. 2 al expertizei contabile, motivat de faptul că nu a avut la dispoziție registrul jurnal, intimata-reclamantă a arătat că această critică nu are legătură cu obiectul cauzei, deoarece respectivul obiectiv al raportului de expertiză contabilă a avut în vedere contractul de credit nr. x/2006, care nu face obiectul recursului.

Pe de altă parte, s-a arătat că cele două acte contabile nu au putut fi prezentate la expertiză, deoarece a expirat termenul lor de păstrare, de 10 ani, termen prevăzut de art. 25 din Legea contabilității nr. 82/1991.

În ce privește susținerea privind încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel ar fi omis să analizeze incidența art. 335 alin. (3) C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că aceasta este nefondată, în cadrul paragrafului 188 al deciziei recurate, instanța de apel făcând analiza acestei critici.

Referitor la susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel a omis să analizeze relația de afaceri strânsă între conducerea reclamantei și doamna E., motiv pentru care instanța de apel nu a ținut cont de calitatea de mandatar aparent pe cont, intimata-reclamantă a arătat că instanța de apel a analizat aceste susțineri în paragrafele nr. 165 și respectiv nr. 172 - 174 din decizia recurată, reținând în mod corect că în speță erau incidente dispozițiile art. 1535 din C. civ. - 1864, care impuneau existența unui mandat special, iar nu a unui mandat general.

De asemenea, cu privire la susținerile recurentei-pârâte legat de faptul că instanța de apel nu a ținut cont de informațiile din dosarul penal nr. x/2012, referitoare la administrarea societății reclamante, precum și la incidența dispozițiilor art. 1 pct. 14 și art. 3 - 4 din Regulamentul BNR nr. 2/2025, privind condițiile de validitate ale ordinului de plată, intimata-reclamantă a arătat că instanța de apel a analizat aceste aspecte în cadrul paragrafelor nr. 171, 174, 181, 183 și 187 din decizia recurată.

S-a mai susținut de către intimata-reclamantă că instanța de apel a analizat și înscrisurile din dosarul de insolvență cu privire la culpa reprezentanților reclamantei în desfășurarea operațiunilor societății, precum și criticile recurentei-pârâte cu privire la nașterea dreptului la dobânda legală.

În ce privește aplicarea greșită a unor dispoziții legale de drept material, intimata-reclamantă a arătat următoarele:

Dispozițiile Legii nr. 656/2002 și ale Normei BNR nr. 3/2002, au fost invocate de instanța de apel, legat de respectarea standardelor de cunoaștere a clientelei, obligație ce revenea recurentei-pârâte, din motivarea instanței de apel rezultând că aceasta nu a evocat aceste dispoziții legale pentru fapta de spălare a banilor, ci numai legat de procedura de cunoaștere a clientelei care este comună pentru toate operațiunile bancare în relația cu beneficiarii de servicii bancare.

În ce privește existența condițiilor răspunderii delictuale civile, relativ la criticile formulate de recurenta-pârâtă, intimata-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privitoare la această răspundere, în raport de starea de fapt stabilită.

Prin răspunsul la întâmpinare, înregistrat la 16 septembrie 2024, recurenta a solicitat respingerea excepției netimbrării, iar pe fond admiterea recursului.

De asemenea, la 3 octombrie 2024 intimata a depus note scrise, însoțite de înscrisuri. G. Hotărârea instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile privind motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Astfel, susținerea recurentei-pârâte că instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea parcurgerii procedurii verificării înscrisurilor, încălcând astfel principiul contradictorialității și pe cel al dreptului la apărare, nu poate fi reținută, deoarece, chiar prin cererea de apel reclamanta-apelantă a menționat elementele falsului, iar din cuprinsul întrebărilor din interogatoriul administrat în cauză, rezultă că s-a făcut referire și la acest aspect.

Mai mult, elementele falsului au fost avute în vedere și în expertiza grafoscopică administrată în cadrul dosarului penal care a stat la baza declanșării procesului civil de față.

Prin urmare, instanța de apel a procedat la verificarea înscrisurilor cu respectarea procedurii reglementate de art. 302 C. proc. civ., precum și cu respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.

Nici critica cu privire la nediscutarea în contradictoriu a schimbării temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, nu poate fi reținută.

În realitate, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost cel al răspunderii delictuale civile, reglementat de dispozițiile art. 100 alin. (3) C. civ. - 1864, raportat la dispozițiile art. 998 - 999 din același cod.

Instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 656/2002 și la Norma BNR nr. 3/2002, doar pentru a arăta care sunt normele ce reglementează obligațiile de serviciu ale prepușilor pârâtei, legat de existența unei fapte ilicite privind îndeplinirea acestor obligații de serviciu.

Mai mult, chiar reclamanta-intimată a făcut trimitere la aceste dispoziții legale în cuprinsul cererii de apel.

Prin urmare, nu se poate reține faptul că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin schimbarea cauzei juridice, dar nici dispozițiile privind principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

În ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 355 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu ar fi ținut cont de concluzia expertului contabil, desemnat în cauză, cu privire la faptul că nu ar fi putut răspunde la obiectivul nr. 2 teza finală din raportul de expertiză, din cauza faptului că reclamanta nu a pus la dispoziție Registrul jurnal și fișele conturilor contabile, nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, pe de-o parte, aceasta vizează starea de fapt, iar starea de fapt nu poate face obiectul analizei în etapa procesuală a recursului, iar pe de altă parte, instanța de apel a analizat această situație și a constatat că reclamanta nu a putut pune la dispoziție aceste documente din cauza faptului că a expirat termenul lor de păstrare, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 82/1991.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva faptului că aceasta nu ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., care instituie o prezumție judiciară, situație în care ar fi trebuit să tragă concluzia că societatea reclamantă a cunoscut operațiunile ce se desfășurau pe conturile sale deschise la C., situație pe care a încadrat-o ca atrăgând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nici această critică nu poate fi reținută, din simpla lecturare a hotărârii instanței de apel rezultând că aceasta a analizat relația de afaceri strânsă între conducerea societății-reclamante și doamna E., concluzionând însă, în mod legal, că în speță erau incidente dispozițiile art. 1535 C. civ. - 1864, care impuneau existența unui mandat special, iar nu a unui mandat general.

Tot legat de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanța de apel ar fi omis să analizeze împrejurările de fapt, rezultate din rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2012, precum și incidența dispozițiilor art. 1 pct. 14, art. 3 și art. 4 din Regulamentul BNR nr. 2/2005, privind ordinul de plată utilizat în operațiunile de transfer credit, cu referire la culpa reprezentanților reclamantei în desfășurarea operațiunilor pe conturile societății, nici această critică nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a analizat aceste aspecte, acest lucru rezultând din parcurgerea considerentelor instanței de apel, paragrafele 171 - 187, iar pe de altă parte, cerința prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este aceea ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei, însă, din considerentele deciziei recurate nu rezultă niciuna din aceste situații.

De asemenea, legat de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi reținută nici critica privind neanalizarea înscrisurilor din dosarul de insolvență cu privire la culpa reprezentanților reclamantei în desfășurarea operațiunilor societății reclamante, precum și nașterea dreptului la dobânda legală, din lecturarea considerentelor hotărârii recurate, rezultând că instanța de apel a analizat și aceste aspecte, însă nu le-a găsit întemeiate.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ce privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 656/2002 și a Normei BNR nr. 3/2002, nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte cu privire la greșita aplicare a acestor acte normative, pe motiv că instanța nu a fost învestită cu un asemenea temei juridic, apreciind că respectiva legislație se aplică în materia spălării banilor, deoarece, prin referirea la aceste acte normative instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic (cauza acțiunii civile) aceasta făcând referire la respectivele acte normative, cu aplicabilitate generală în materia raporturilor dintre bănci și clienții acestora, doar pentru a demonstra existența faptei ilicite săvârșite de prepușii băncii în relațiile cu reprezentanții societății reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor de serviciu reglementate tocmai de respectivele acte normative.

În realitate temeiul juridic al acțiunii civile îl constituie răspunderea delictuală civilă, așa după cum s-a arătat mai sus, în cauză neputând fi vorba despre gestiunea de afaceri, temei juridic care nu a făcut obiectul judecății, iar existența unui mandat expres acordat doamnei E. de societatea reclamantă, nu a fost dovedit.

Afirmațiile recurentei-reclamante cu privire la atitudinea subiectivă a reprezentanților reclamantei, care ar fi cunoscut acte juridice încheiate de persoanele fără calitate sau cel puțin le-ar fi ratificat, precum și cele referitoare la faptul că banca ar fi depus diligențele necesare în procedura de procesare a ordinelor de plată, cu respectarea prevederilor legale cuprinse în Regulamentul BNR nr. 2/2005, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci doar afirmații privind starea de fapt, astfel încât ele nu pot fi luate în considerare în calea de atac a recursului.

Totodată, nu pot fi reținute criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la neîndeplinirea condițiilor cumulative ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementate de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. - 1864, în realitate aceste critici privesc starea de fapt reținută de instanța de apel cu privire la fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția pârâtei și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurenta neindicând în ce ar consta nelegalitatea considerentelor deciziei recurate sub acest aspect, criticând doar netemeinicia acestora, astfel încât nici aceste critici nu pot fi avute în vedere.

Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1088 C. civ. - 1864 și a art. 1 din O.G. nr. 9/2000 și art. 2 din O.G. nr. 13/2011, cu referire la faptul că intimata-reclamantă nu ar avea dreptul la dobândă legală pentru prejudiciul suferit de la data producerii acestuia, ci, eventual de la data rămânerii definitive a hotărârii, nu poate fi reținută. Astfel, obligația pentru care se solicită dobânda legală are ca obiect o sumă de bani ce trebuia restituită încă din anul 2006, recurenta fiind lipsită de folosința banilor încă de la data săvârșirii faptelor ilicite, astfel încât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1088 C. civ. și dispozițiilor speciale care reglementează dobânda legală.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.