ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2531/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, desființarea/anularea în tot a Deciziei nr. 2316/16.11.2022 privind soluționarea contestației administrative formulate precum și a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022.

Prin sentința nr. 34 din 24 martie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

A dispus anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 emisE de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc și a Deciziei de soluționare a contestației 2316/16.11.2022 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 5.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 34 din 24 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

Recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc a susținut, în motivarea recursului, că A. a fost invitată la audiere de către organele fiscale din cadrul A.J.F.P. Harghita - S.F.M. Odorheiu - Secuiesc - Serviciul Colectare și Executare Silită, conform notificării nr. 30.1/20.01.2022 în data de 09.02.2022, iar contestatorul s-a prezentat la sediul organului fiscal, depunând prin avocat adresa nr. x/09.02.2022 prin care a solicitat copiile actelor care ar putea justifica angajarea răspunderii solidare a acestuia.

Audierea contestatorului se consideră îndeplinită, întrucât contribuabilul a fost notificat și s-a prezentat și își exercite dreptul conferit de legea fiscală de a fi audiat înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, de a consulta documentația, de a formula obiecțiuni sau de a face precizări.

Prin Decizia nr. 5949/13.07.2022 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc a fost dispusă angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat A., cu debitorul S.C. B., pentru suma de 11.602.844 RON, în temeiul art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Cu privire la invocarea prescripției dreptului organelor fiscale de a angaja răspunderea administratorului societății comerciale, recurenta pârâtă a susținut că în speță sunt relevante dispozițiile art. 215 - 217 și art. 347 din Legea nr. 207/2015.

Prin Decretul nr. 195/16.03.2020 publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, Președintele României a instituit starea de urgență pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 16.03.2020.

Termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale a fost suspendat, prorogat între momentul instituirii acestor reguli, 16.04.2020, data publicării O.U.G. nr. 48/2020 în Monitorul Oficial și până la sfârșitul primei zile lucrătoare după data de 25.12.2020, respectiv 28.12.2020 - 256 zile. Potrivit dispozițiilor art. XIII alin. (1) din O.U.G. nr. 48/2020 privind unele măsuri financiar-fiscale, prevederile art. XII încetează la 30 de zile de la data încetării stării de urgență, termenul de prescripție s-a suspendat, prorogat 256+30 de zile. Au existat o serie de cauze de întrerupere și suspendare a termenului de prescripție a dreptului organului de a angaja răspunderea solidară a contestatorului.

Recurenta pârâtă a arătat că S.C. B. a fost declarat insolvabil pentru obligații fiscale. A fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/05.01.2016, comunicată prin publicitate, conform anunțului colectiv nr. 137379/15.01.2016. În dosarul de executare au fost emise somații și titluri executorii: nr. x din 03.03.2016, nr. x/20.02.2020, adresa de înștiințare privind înființarea popririi nr. x/12.05.2016, comunicată în data de 17.05.2016. Începând cu data de 16.04.2020 termenul de prescripție a fost suspendat.

Obligațiile fiscale în valoare de 11.627.124 au fost stabilite pentru perioada 01.06.2010 - 30.06.2014, anterioară deschiderii procedurii insolvenței și ridicării dreptului de administrare a lui A..

La emiterea deciziei organul fiscal a efectuat o analiză obiectivă a activității persoanei fizice, aplicarea prevederilor legale fiind justificată de comportamentul fiscal al acestuia, comportament care contrazice conceptul de bună - credință, prevăzut de normele legale și care dovedește că sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, întrucât în cauză există un prejudiciu - 11.602.844 RON, există fapte ilicite - implicarea societății în circuite economice frauduloase urmate de înregistrarea în evidențele contabile și declararea unor operațiuni nereale, cu scopul diminuării TVA de plată.

Recurenta pârâtă a subliniat că între prejudiciu și fapte ilicite există o legătură de cauzalitate directă și există o formă de vinovăție.

Administratorul societății, d-l A., conform prevederilor din actul constitutiv al societății avea obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și celelalte sume datorate bugetului general consolidat al statului. Cu toate că avea informații cu privire la situația în care se afla societatea sub aspectul obligațiilor fiscale restante comunicate de organele fiscale, prin neefectuarea plăților s-au acumulat datorii către bugetul de stat.

Recurenta pârâtă a mai arătat că, în urma finalizării controalelor încrucișate s-a constatat că operațiunile economice derulate de societatea contestatoare cu agenții economici sunt operațiuni fictive, respectiv prin înregistrarea în evidențele contabile a unor documente care nu au la bază operațiuni reale, cu scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Creanțele fiscale care fac obiectul Deciziei de angajare nr. 5949/13.07.2022 stabilite de plată prin Deciziile de impunere nr. F_HR 410/11.09.2014 și nr. F_HR nr. 415/17.09.2014 fac obiectul unor dosare penale aflate în curs de soluționare pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.

Ca urmare a faptului că a expirat termenul de plată a obligațiilor fiscale înscrise în documentul prin care s-a stabilit suma de plată, s-a emis conform legii titlul executoriu împreună cu somația, în temeiul art. 230 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu actul normativ menționat mai sus, s-a procedat la indisponibilizarea bunurilor existente, precum și cele viitoare a contestatorului.

În final, recurenta-pârâtă a criticat și dispoziția primei instanțe prin care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, susținând că nu este îndeplinită condiția ca partea care le solicită să fi câștigat definitiv procesul.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș a declarat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

Referitor la afirmația intimatului-reclamantului potrivit căreia procedura de audiere nu ar fi fost respectată fiind încălcate dispozițiile Ordinului Președintelui ANF nr. 127/2014, recurentul-pârât a arătat că organul de soluționare a contestației a reținut dispozițiile art. 9 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A învederat că din documentele existente la dosarul cauzei rezultă că persoana fizică A. a fost invitată la audiere de către organele fiscale din cadrul AJFP Harghita- Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc- Serviciul Colectare și Executare Silită, conform notificării nr. 30.1/20.01.2022, confirmată de primire în data de 25.01.2022.

Recurentul-pârât a învederat că, în urma notificării, prin adresa înregistrată la Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc sub nr. x/27.01.2022, persoana fizică A. a solicitat fixarea unui termen pentru studierea dosarului și pentru emiterea unui punct de vedere în scris raportat la documentația pe care urmează să o pună la dispoziția organului fiscal. Din adresa nr. x/27.01.2022, emisă de Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc, rezultă că organul fiscal a propus reprogramarea audierii persoanei fizice la data de 09.02.2022, în vederea consultării documentației aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare.

Recurentul a arătat că la data de 09.02.2022, intimatul-reclamantul s-a prezentat la sediul organului fiscal depunând o adresă prin care a solicitat copiile actelor care ar putea justifica angajarea răspunderii solidare a acestuia, astfel că la data de 30.03.2022, prin adresa nr. x/25.03.2022, organul fiscal a prezentat documentele ce au dus la angajarea răspunderii solidare a acestuia, în calitate de administrator al B..

Prin urmare, a apreciat că audierea se consideră îndeplinită întrucât contribuabilul a fost notificat și s-a prezentat să își exercite dreptul conferit de legea fiscală de a fi audiat înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii în solidar cu B., de a consulta documentația aflată la dosarul de angajare a răspunderii solidare, de a formula obiecțiuni sau de a face precizări și/sau de a prezenta date și înscrisuri considerate utile în apărare.

În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia actul administrativ fiscal contestat nu ar fi motivat în fapt conform dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 207/2015, recurentul a argumentat că prin Decizia nr. 2316/16.11.2022, emisă de Ministerul Finanțelor- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a reținut că, în drept, în speța sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) și (4) din Legea nr. 207/2015.

Analizând Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 în raport de prevederile legale ante-menționate, s-a reținut că aceasta cuprinde elementele prevăzute de legiuitor la art. 46 Codul de procedură fiscală, deci și motivele de fapt, precum și temeiul legal al angajării răspunderii, care au fundamentat concluzia organului fiscal și au stat la baza emiterii acestei decizii.

În opinia recurentului-pârât, conținutul și modul de completare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 este conform OPANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și art. 28 din O.G. nr. 92/2003 și cuprinde motivele de fapt ale angajării răspunderii solidare, și anume obligațiile fiscale restante, scadența acestora, starea de insolvabilitate a debitoarei, cât și temeiul de drept, respectiv art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015.

Pentru aceste motive, a apreciat că susținerea intimatului-reclamant potrivit căreia decizia contestată nu ar fi motivată în fapt nu putea fi reținută în cauză, deoarece în cuprinsul deciziei și în anexa la decizie sunt prezentate motivele de fapt care au condus la atragerea răspunderii administratorului.

A susținut că împrejurarea că reclamantul este nemulțumit de concluziile organului fiscal nu înseamnă că decizia atacată este nemotivată, întrucât organul fiscal a prezentat în cuprinsul deciziei contestate motivele care au determinat angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice A., în calitatea sa de administrator al debitoarei B., respectiv neîndeplinirea de către aceasta a obligației legale de a achita la scadențe obligațiile fiscale provenind din perioada în care acesta a administrat societatea debitoare.

Recurentul-pârât a arătat că organul de soluționare a contestației administrative a reținut că decizia contestată conține elementele precizate de legiuitor la art. 26 alin. (4) și art. 46 alin. (2) Codul de procedură fiscală și a fost emisă conform formularului aprobat prin OPANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, motiv pentru care s-a respins ca neîntemeiat argumentul reclamantului privind nemotivarea în fapt a actului administrativ fiscal contestat.

Referitor la excepția prescripției dreptului organelor fiscale de a angaja răspunderea persoanei fizice A., în calitate de administrator, în solidar cu debitoarea B., pentru obligațiile fiscale stabilite suplimentar de plata prin decizii de impunere, cu termen de plată 20.10.2014, recurentul a susținut că prin Decizia nr. 2316/16.11.2022, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului finanțelor a analizat dacă acest drept al organelor fiscale era prescris la data emiterii deciziei atacate, respectiv 13 iulie 2022, în condițiile în care există cauze care au condus la întreruperea și suspendarea termenului de prescripție.

Recurentul a arătat că în ceea ce privește dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale, respectiv dreptul organelor fiscale de a angaja răspunderea solidară a persoanei fizice A. în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L. în vedere recuperării obligațiilor datorate de societate, s-au reținut ca fiind aplicabile prevederile art. 215, art. 216, art. 217 și art. 347 din Legea nr. 207/2015.

A învederat că prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020, s-a instituit starea de urgență pe teritoriul României, pe o durată de 30 de zile, începând cu 16.03.2020, în acest sens reglementându-se la Capitolul V cu titlu special regimul juridic al termenelor de prescripție și de decădere.

Referitor la prescrierea dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale, pârâtul a considerat că trebuie avut în vedere impactul legislației adoptate în condițiile impuse de răspândirea COVID 19 în materia prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale. Or, în contextul crizei coronavirusului, Guvernul a aprobat reguli speciale, extraordinare, aplicabile prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale și prescripției dreptului de a cere restituirea creanței fiscale, reguli care au fost stabilite prin O.U.G. nr. 48/2020 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale, publicată în M.O nr. 319/16.04.2020, art. XII alin. (5), termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiind suspendat.

Recurentul a precizat că termenul prevăzut la art. XIII alin. (1) din O.U.G. nr. 48/2020 a fost prorogat succesiv, prin art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2020 până la data de 25.06.2020 inclusiv prin art. VI din O.U.G. nr. 99/2020, până la data de 25.10.2022 inclusiv, și prin art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 181/2020, până la data de 25.12.2020.

În consecință, a considerat că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, a fost suspendat/prorogat între momentul instituirii acestor reguli, 16.04.2020, data publicării O.U.G. nr. 48/2020 în M.O. și până la sfârșitul primei zile lucrătoare după data de 25.12.2020, respectiv până la data de 28.12. 2020.

A susținut că din prevederile legale citate rezultă că: dreptul organului de executare silită de a angaja răspunderea solidară persoanei fizice A., în calitate de administrator, în solidar cu debitoarea B. se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. Aceste termen se întrerupe în cazurile și condițiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripție a dreptului la acțiune; pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în orice alt mod a datoriei; pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită.

Totodată a considerat că începând cu 01.01.2016 au devenit incidente dispozițiile Noului Codul de procedură fiscală, prin care a fost introdusă o nouă cauză de întrerupere a dreptului organului de executare silită de a angaja răspunderea solidară a persoanei fizice A., respectiv data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate/procesului-verbal adițional de insolvabilitate, precum și că începând cu 16.04.2020, termenul de prescripție a fost suspendat/prorogat 286 zile.

Recurentul a arătat că pentru realizarea creanțelor fiscale au fost întocmite pe numele societății B. și a persoanei A., în calitate de administrator mai multe documente precum: proces-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/04.11.2015; decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/05.01.2016 a persoanei fizice A. în solidar cu debitoarea B., comunicată prin publicitate, conform Anunțului colectiv nr. 137379/15.01.2016, somația nr. x/03.03.2016 emisă pe numele persoanei fizice A., comunicată acestuia în data de 11.03.2016, titlu executoriu nr. x/03.03.2016, titlul executoriu nr. x/20.02.2020 și adresa de înștiințare privind înființarea popririi nr. x/12.05.2016.

A arătat că începând cu data de 16.04.2020, termenul de prescripție a fost suspendat conform prevederilor legale. În data de 20.01.2022 a fost emisă notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 30.1/20.01.2022, iar în data de 13.07.2022 a fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022.

Față de afirmația reclamantului de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, a apreciat că nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a contestației întrucât deciziei de atragere a răspunderii solidare nu îi sunt aplicabile prevederile legale referitoare la termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, neputând fi asimilată cu o decizie de impunere. De asemenea, a precizat că în acest context, prescripția, ca o chestiune de nelegalitate evidentă a actului atacat, ar putea fi analizată doar în raport de dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară pentru datoriile debitoarei declarate insolvabilă, respectiv de la data declarării insolvabilității.

Recurentul a considerat că sunt neconcludente apărările prin care se face referire la data nașterii obligațiilor fiscale pentru care s-a atras răspunderea persoanei fizice A., întrucât în această procedură nu pot fi analizate titlurile de creanță ale debitorului declarat insolvabil, iar în al doilea rând, fiind vorba despre o răspundere subsecventă, dreptul organelor fiscale de a emite o decizie în temeiul art. 25 din Legea nr. 207/2015 se naște în momentul declarării insolvabilității debitorului principal și nu în momentul la care se naște creanța fiscală față de acesta.

Recurentul-pârât a susținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 20, art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015, art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea societăților nr. 31/1990, art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, pct. 3.5 din Ordinul nr. 127/2014, dispozițiile art. 27 și art. 28 din O.G. nr. 92/2003 fiind menținute la art. 25, art. 26 din Legea nr. 207/2015.

A arătat că pentru a putea atrage răspunderea solidară a administratorilor, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de organul fiscal competent, în condițiile art. 265 cod procedură fiscală și să fie reținută reaua-credință a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Astfel, pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței răspund solidar cu acestea persoanele care au determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata acestor obligații, iar răspunderea persoanelor se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte; decizia devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată a obligațiilor fiscale, prevăzut la art. 156 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

A precizat că din actul administrativ fiscal contestat rezultă că obligațiile fiscale în valoare de 11.602.844 RON pentru care s-a angajat răspunderea persoanei fizice A., în calitate de administrator al societății B., se compun din TVA în valoare de 8.730.849 RON și accesorii aferente în valoare de 2.871.995 RON și au fost stabilite de plată prin deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 și y/17.09.2014, emise de organele fiscale din cadrul AJFP Harghita.

Recurentul a învederat că obligațiile fiscale din documentele existente la dosarul cauzei au rezultat din faptul că la data de 16.01.2014, Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a inițiat un control curent, operativ și inopinat la B. pentru verificarea realității tranzacțiilor efectuate cu furnizorul C. S.R.L. Baraolt, pe perioada 01.01.2013-31.12.2013, în data de 22.01.2014 inspectorii deplasându-se la punctul de lucru din Odorheiu Secuiesc pentru continuarea verificărilor. Din analiza documentelor puse la dispoziție a rezultat efectuarea activității comerciale, în cazul activităților comerciale desfășurate cu C. S.R.L. Baraolt rezultând că, în fapt a fost creat un circuit scriptic de tranzacționare succesivă incluzând aceste societăți și D. pentru crearea aparenței existenței unor operațiuni care au existat în scopul de a crea artificial TVA deductibilă pentru B. în vederea sustragerii de la plata TVA la bugetul statului, datorată comercializării pe teritoriul național a mărfurilor achiziționate intracomunitar.

Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/18.02.2014 prin care s-au dispus măsuri asigurătorii pentru obligații de plată estimate în sumă totală de 3.156.516 RON reprezentând TVA, iar prin adresa nr. x/20.02.2014 au fost înființate popriri asigurătorii asupra disponibilităților bănești ale societății la mai multe bănci, și ulterior au fost indisponibilizate bunuri mobile ale B..

La data deschiderii procedurii insolvenței, societatea nu avea obligații neachitate, motiv pentru care nu s-au emis somații și titluri executorii, în tabloul de creanță înscriindu-se doar creanțe garantate în sumă totală de 3.156.516 RON, reprezentând TVA de plată estimat de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

În urma deschiderii procedurii insolvenței, în perioada 19.07.2012-11.09.2014, organele fiscale au efectuat inspecție fiscală pentru activitatea desfășurată de B.. în perioada 01.02.2020-31.12.2011. În urma verificărilor efectuate, a fost emisă Decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. x/11.09.2014, organele fiscale stabilind TVA de plată în sumă de 2.149.561 RON, majorări de întârziere în sumă de 728.545 RON și penalități de întârziere în sumă de 322.104 RON, aferente TVA stabilită suplimentar de plată.

Recurentul a arătat că Decizia de impunere a fost contestată de B..- în insolvență, aceasta fiind soluționată de DGRFP Brașov- Serviciul Soluționare Contestații, prin Decizia nr. 1962/31.07.2015.

A învederat că prin Decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/17.09.2014, organele de inspecție fiscală au stabilit TVA de plată în sumă de 6.605.568 RON precum și accesorii în sumă totală de 1.821.346 RON până la data de 30.06.2014. Și această decizie de impunere a fost contestată de B.., în insolvență, iar Direcția Generală de Soluționare a Contestației prin Decizia nr. 374.21.11.2014 a dispus suspendarea soluționării contestației.

Recurentul a precizat că, referitor la constatările efectuate urmare inspecțiilor fiscale finalizate prin Deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 și nr. y/17.09.2014, organele de inspecție fiscală au formulat sesizare penală împotriva societății B.., reprezentată de persoana fizică A. în calitate de administrator, care se afla în curs de soluționare pe rolul Parchetului de pe Lângă Tribunalul Harghita.

A arătat că în vederea recuperării creanțelor fiscale stabilite de plată prin Deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 și nr. y/17.09.2014, organele de executare silită din cadrul AJFP Harghita au pornit procedura de executare silita a societalii B. prin emiterea de titluri executorii și somații, popriri bancare.

Totodată, debitoarea B. a fost declarată insolvabilă cu bunuri pentru obligații fiscale în suma de 11.627.124 RON, din care debite în sumă de 8.755.129 RON și accesorii în sumă de 2.871.995 RON, prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 04.11.2015 emis de AJFP Harghita-Colectare Contribuabili Mijlocii; Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/04.11.2015 a fost comunicat contribuabilului prin publicitate, în baza Anunțului colectiv.

A menționat că obligațiile fiscale în valoare totala de 11.627.124 RON au fost stabilite pentru perioada 01.06.2010-30.06.2014, anterioară deschiderii procedurii insolvenței și ridicării dreptului de administrare al persoanei fizice A. în calitate de administrator al societății B.. Prin sentința civilă nr. 115/26.06.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Harghita a dispus intrarea în faliment a debitoarei B., în forma generală și a confirmat în calitate de lichidator judiciar E..

În opinia recurentului, în vederea emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, organul fiscal a efectuat o analiză obiectivă a activității persoanei fizice A., în calitate de administrator și asociat unic al debitoarei B., aplicarea prevederilor legale fiind justificată de comportamentul fiscal al acestuia, comportament care contrazice conceptul de bună-credință, prevăzut de normele legale și care dovedește că sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unei forme de vinovăție și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Recurentul a arătat că, întrucât esența răspunderii civile o reprezintă fapta ilicită care constă în încălcarea unor obligații legale imperative, rezultă că, răspunderea civită trebuie să intervină în mod egal pentru toți cei pe care legea îi obligă la o acțiune sau cărora legea le interzice o acțiune și, în toate situațiile în care dispozițiile legale sunt încălcate, context în care a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) și alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015.

În ceea ce privește reaua-credință, recurentul a susținut că în acest concept poate fi inclus și comportamentul neloial adoptat de debitoarea B. S.R.L. în raport cu creditorul fiscal, care are nu numai o componentă morală, ci și o componentă juridică, din perspectiva obligațiilor reglementate de Legea nr. 207/2015.

A invocat Decizia Curții Constituționale nr. 439 din 21.06.2016, publicată în M.O., partea I, nr. 877 din 2.11.2016.

A considerat că argumentul contestatarului potrivit căruia reaua-credință trebuie dovedită și este condiție intrinsecă, obligatorie pentru angajarea răspunderii solidare nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a contestației deoarece în lumina celor prezentate în întâmpinare, persoana fizică A. nu a dat dovadă de bună-credință în raporturile dintre societatea pe care o controla în totalitate, o conducea în activitatea curentă și o reprezenta în calitate de administrator și autoritățile fiscale competente. Faptele pentru care s-a angajat răspunderea solidară constau în aceea că administratorul societății nu și-a îndeplinit obligațiile legale care îi reveneau în această calitate, respectiv nu a declarat corect obligațiile fiscale la bugetul statului, a înregistrat în evidențele contabile facturi care s-au dovedit a fi fictive, nu a achitat la scadență obligațiile fiscale ale societății în conformitate cu legea, iar vinovăția, cel puțin sub forma culpei, rezultă din modalitatea de săvârșire a faptelor.

Împrejurările menționate în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 referitoare la obligațiile fiscale restante acumulate, neplata sumelor la bugetul general consolidat și nedepunerea diligențelor necesare pentru stingerea obligațiilor restante demonstrează un vădit dezinteres din partea contestatarului A. în raport de îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei B., ceea ce contrazice buna-credință prezumată în componenta sa de îndeplinire a obligațiilor și de exercitare a drepturilor "potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege" stipulată expres la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, cum reaua-credință este privită în antiteză cu buna-credință, iar aceasta din urmă a fost contrazisă prin conduita contestatarului, se reține și îndeplinirea condiției referitoare la reaua-credință pentru atragerea răspunderii solidare.

Pârâta a învederat că la contestația formulată, contestatarul nu a depus niciun fel de dovezi care să contrazică organul fiscal și care să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea stabilită de organele fiscale din cadrul AJFP Harghita.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursurilor, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc, excepție invocată prin întâmpinare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Dispozițiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs". De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiași text prevede că "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Așadar, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

În concret, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În plus, este de observat că în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformității hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere de legiuitor și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În motivarea recursului, recurenta a expus situația de fapt și circumstanțele care au condus la emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare contestată, fără a indica ce motiv de casare dintre cele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. consideră că este incident în cauză.

Așa cum s-a arătat și în precedent, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de prima instanță prin sentința de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres și limitativ prevăzute de lege, ținând cont că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, respectiv conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, părțile având deja la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

Din această perspectivă se mai impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a unor norme pe care le apreciază a fi încălcate și la reiterarea situației de fapt reținute, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

Prin urmare, reținând caracterul nemotivat al cererii de recurs formulate cu privire la sentința de fond, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a invocat veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv nulitatea căii de atac promovate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) și art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va constata nul recursul declarat Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, preliminar, Înalta Curte constată că recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar criticile expuse pot fi subsumate acestui caz de casare, motiv pentru care excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 5949/13.07.2022, DGRFP Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita, în temeiul art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015 a stabilit răspunderea solidară, în limita sumei de 11.602.844 RON, în sarcina reclamantului A., având calitatea de administrator al debitoarei S.C. B..

Pentru atragerea răspunderii solidare, autoritatea fiscală a reținut că reclamantul, în perioada 14.10.2014-31.12.2021, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale restante aferente acestei perioade (art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală) și faptul că reclamantul a determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata creanțelor fiscale, în perioada 20.10.2014-31.12.2021, în cazul debitorilor pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței (art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală).

Organul fiscal a argumentat că obligațiile fiscale în valoare de 11.602.844 RON, cu data scadentă la 20.10.2014, sunt compuse din Taxa pe valoare adăugată, obligații fiscale accesorii aferente TVA., în continuare indicând faptul că a fost pornită executarea silită asupra societății prin emiterea titlurilor executorii și a somațiilor, fiind continuată procedura prin emiterea popririlor bancare.

Prin Decizia nr. 2316/16.11.2022 emisă de Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor, ca urmare a contestației formulată împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Învestită cu soluționarea cererii privind anularea Deciziei nr. 2316/16.11.2022 și nr. 5949/13.07.2022, curtea de apel a admis acțiunea reclamantului și a anulat actele contestate reținând, pe de o parte, că organul fiscal a emis două decizii de atragere a răspunderii solidare bazate pe aceeași situație de fapt și parțial pe aceleași temeiuri de drept, în condițiile în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită a primei decizii prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 11.627.124 RON datorată de B..

Pe de altă parte, prima instanță a reținut, cu privire la incidența art. 25 alin. (2) și alin. (21) din Legea nr. 207/2015, că în perioada 20.10.2014-31.12.2021 pentru care îi sunt imputate faptele reclamantului, a fost deja deschisă procedura insolvenței și ulterior a falimentului, fiind numit și un administrator judiciar provizoriu și respectiv lichidator în acest sens, care a supravegheat gestionarea și lichidarea patrimoniului debitorului, astfel încât reclamantul nu putea săvârși faptele imputate prin decizia de angajare a răspunderii solidare.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, anterior deciziei contestate în prezenta cauză, prin decizia nr. 137033/05.01.2016 s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului pentru aceeași sumă în cuantum de 11.627.124 RON, cu motivarea că A. a deținut funcția de administrator și asociat unui al debitoarei B. și, deși avea obligația de a plăti la termenele legale obligațiile fiscale datorate bugetului de stat, prin neefectuarea plăților a dus la acumularea de datorii în sumă de 11.627.124 RON, fapt care atrage răspunderea solidară prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Prin sentința civilă nr. 809/05.04.2022, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în dosarul nr. x/2021 și rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657/02.11.2022 pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită a Deciziei nr. 137033/05.01.2016 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 11.627.124 RON datorată de B..

Totodată, prin sentința civilă nr. 1432/08.06.2022, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția prescripției dreptului de a executa silit creanța fiscală și a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de a executa silit creanța fiscală aferentă actului administrativ fiscal Decizia nr. 137033/2016 de stabilire a răspunderii solidare.

Înalta Curte reține că hotărârile civile mai sus menționate se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, astfel că dezlegarea dată, prin aceste sentințe problemei de drept referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanței se impune, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel că autoritatea fiscală pârâtă nu mai putea emite o altă decizie de angajare a răspunderii solidare bazată pe aceeași situație de fapt, în același interval de timp, pentru care instanța de pronunțase deja, chiar dacă în noua decizie a mai fost adăugat un alt temei al răspunderii și anume cel prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, cu privire la aceeași creanță s-au pronunțat și alte instanțe judecătorești, admițând excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și a dreptului de a executa silit creanța fiscală, fiind astfel incidentă instituția puterii de lucru judecat.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului pârât potrivit cărora reclamantul A., în calitate de administrator, în perioada exercitării mandatului, respectiv 20.10.2014-31.12.2021, cu rea-credință nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale restante aferente acestei perioade și a determinat cu rea-credință acumularea și sustragerea de la plata creanțelor fiscale, în perioada 20.10.2014-31.12.2021, în cazul debitorilor pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…)

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Din interpretarea prevederilor anterior citate, rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara și/sau de a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății;

- existența relei-credințe în neîndeplinirea obligației anterior arătate.

Contrar celor reținute de pârâți în deciziile contestate în cauză, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile mai sus enunțate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimatului pentru obligațiile de plată restante ale debitoarei insolvabile S.C. B..

Răspunderea administratorilor/împuterniciților ai administratorilor statutari nu operează în mod automat atunci când pasivul societății nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situația în care organul fiscal face dovada că administratorii/împuterniciții au provocat starea de insolvabilitate prin săvârșirea în mod culpabil a faptelor expres și limitativ prevăzute în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârșite.

Instanța de recurs constată că din actele dosarului nu rezultă faptul că intimatul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea societății S.C. B..

De altfel, în decizia contestată emitentul nu îi impută, în concret, intimatului nicio faptă ilicită, ci se rezumă să prezinte situația fiscală a societății debitoare și să afirme faptul că partea a acționat cu rea-credință prin neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății. Or, reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelui rezultat prin acțiunile sau inacțiunile ei.

În acest context, afirmațiile recurentului pârât privind atitudinea pasivă a intimatului reclamant în derularea procedurilor de executare silită nu sunt de natură să configureze existența relei-credințe în neîndeplinirea a achita la scadență obligațiile fiscale ale societății.

Totodată, Înalta Curte observă că prin încheierea civilă nr. 2107/30.06.2014, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2014, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. și a fost desemnat în calitate de administrator judiciar provizoriu, F., iar prin sentința de la data de 26.06.2015 din același dosar, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei, dizolvarea și ridicarea dreptului de administrare al acesteia.

Așadar, având în vedere că în perioada 20.10.2014-31.12.2021 a fost deja deschisă procedura insolvenței și ulterior a falimentului, fiind numit și un administrator judiciar provizoriu și respectiv lichidator în acest sens, care în temeiul art. 58 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014 a supravegheat gestionarea și lichidarea patrimoniului debitorului, este evident că reclamantul nu putea săvârși faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) și alin. (2

1

) din Legea nr. 207/2015 în perioada de referință.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să anuleze recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc și să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenții-pârâți la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc, invocată prin întâmpinare.

Constată nul recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc împotriva sentinței nr. 34 din 24 martie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș împotriva sentinței nr. 34 din 24 martie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 15 mai 2024.