ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3438/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală emise de Direcție și a deciziei de soluționare a contestației emise de Agenție, în legătură cu mai multe creanțe fiscale impuse la plată în sarcina reclamantei.

În cauză, a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie terțul intervenient B., în temeiul prevederilor art. 61 din C. proc. civ.

Prin Încheierea din data de 11 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de terțul intervenient B. și a acordat termen pentru continuarea judecății fondului cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că lipsește interesul părții în formularea cererii de intervenție, caz în care aceasta nu este admisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs terțul intervenient B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurentul a reluat situația de fapt și a susținut, în esență, că nicio prevedere a Legii contenciosului nu îngrădește dreptul terților de a interveni în proces și nu induce ideea unei incompatibilități între normele din C. proc. civ. ce guvernează aceasta instituție și specificul raporturilor de drept administrative fiscal, între autoritățile publice și contribuabili și interesele lor legitime, făcând trimitere la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 32, art. 33 și art. 61 din C. proc. civ.

Totodată, a învederat că interesul său propriu în a deveni intervenient accesoriu în favoarea autorităților pârâte derivă din dubla calitate deținută, aceea de fost reprezentant legal al asociatului unic al reclamantei în perioada 23 iunie 2004 - 5 decembrie 2017, care include și perioada analizată de instanță în privința litigiului principal (2005 - 2008), iar din această calitate are un interes personal, moral ca prezentul dosar să se judece în mod echitabil și cu utilizarea unor înscrisuri/probe legale, și, respectiv, aceea de avertizor de integritate, derivată din calitatea de expert contabil în perioada 2002 - prezent, protejată atât de legislația națională (Legea nr. 571/2004) cât și de cea a Uniunii Europene.

Potrivit recurentului, exercitarea dreptului la apărare în favoarea pârâților și stabilirea adevărului judiciar nu se poate face decât cu respectarea principiului contradictorialității și doar din calitatea de intervenient ar fi în măsură să-și aducă o contribuție la un proces echitabil conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, a susținut că intervenirea acestuia în proces, prin explicațiile care le-ar oferi, ar ajuta pârâții să aibă câștig de cauză, împrejurare care i-ar crea o circumstanță atenuantă în cazul în care aceștia s-ar îndrepta împotriva persoanelor fizice responsabile cu gestionarea obligațiilor fiscale și a deciziilor și faptelor care au condus la situația fiscală analizată, invocând și principiul relevanței previzibile a informațiilor pe care le-ar putea furniza instanței în înfăptuirea justiției.

În concluzie, a susținut că are un interes personal, moral și public de a avea calitatea de intervenient accesoriu în cauză, care este și legitim, derivat atât din legislația specială cu privire la avertizorul de integritate, dar și din art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Constituția României și legislația națională: Codul fiscal, legislația de drept administrativ și fiscal, C. proc. civ., C. civ. și legislația cu privire la societățile comerciale, în special cu privire la răspunderea reprezentanților acestor societăți pentru eventuale prejudicii aduse bugetului statului, solicitând admiterea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de intervenție voluntară accesorie formulată în temeiul prevederilor art. 61 din C. proc. civ., în cadrul demersului judiciar inițiat de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect anularea unor acte administrative privind mai multe creanțe fiscale impuse la plată în sarcina reclamantei.

Curtea de Apel București a respins cererea de intervenție accesorie, formulată de terțul intervenient în interesul pârâtelor, ca inadmisibilă.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți."

În sensul dispozițiilor citate, cererea de intervenție voluntară accesorie are natura juridică de apărare, însă chiar dacă terțul intervenient voluntar accesoriu nu reclamă un drept propriu în cadrul procesual în care intervine trebuie să justifice un interes propriu și să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu doar pentru partea a cărei poziție o susține.

Pornind de la această teorie, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că interesul terțului este exterior raportului juridic de drept fiscal în care se află părțile.

Susținerile recurentului, potrivit cărora interesul său propriu derivă din dubla calitate deținută, respectiv aceea de fost reprezentant legal al asociatului unic al reclamantei și cea de avertizor de integritate, derivată din calitatea de expert contabil, nu pot fi primite.

Astfel, recurentul a formulat cererea de intervenție voluntară accesorie în scopul susținerii poziției procesuale a pârâtelor invocând, pe de o parte, intenția de a se apăra de răspundere față de societatea reclamantă și organele fiscale iar, pe de altă parte, intenția de apărare a interesului public vizând aplicarea corectă a legii.

Or, raportul juridic fiscal se stabilește între contribuabilul vizat (societatea reclamantă) și organul fiscal competent, așadar interesul pretins de terțul intervenient în promovarea cererii de intervenție nu este justificat, ci în realitate își are originea în ansamblul proceselor purtate cu societatea reclamantă, cum corect a sesizat prima instanță, și nu are fundament legal în raport cu procesul în care dorește să intervină.

Referitor la interesul public invocat de recurent, vizând aplicarea corectă a legii, instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 8 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, cu completările și modificările ulterioare, potrivit cărora:

"Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care se invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge în mod logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim".

Aceste prevederi au menirea de a clarifica și de a stabili în ce condiții și cine poate invoca apărarea interesului legitim public, interes care poate fi invocat doar în subsidiar.

În fine, cât privește susținerea recurentului în sensul că informațiile pe care le-ar putea furniza, în calitate de intervenient, ar conduce la aflarea adevărului în cauză, se reține că acestea pot fi valorificate de instanță prin recurgerea la alte instrumente procesuale, în măsura în care se considerară că sunt îndeplinite cerințele legale în acest scop, iar nu prin conferirea în favoarea terțului intervenient a unei calități de parte.

În consecință, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, prin urmare hotărârea atacată respectă și cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de altfel, acest din urmă motiv de casare fiind invocat în mod formal.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de intervenientul B. împotriva Încheierii din 11 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.

GGC - CL