Decizia nr. 867/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2083/2018 a Tribunalului București

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data 16 mai 2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., anularea înregistrării mărcii C., nr. depozit x, nr. marcă x pe motiv că înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credință în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința nr. 2083 din data de 21 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei S.C. C. S.A., invocată din oficiu, și a respins cererea reclamanților ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 245A din data de 19 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței tribunalului.

Cererea de recurs: Împotriva deciziei sus-menționate, reclamanții au declarat recurs, Prin cererea de recurs, în esență, recurenții-reclamanți au susținut următoarele: - prima instanță, fără a analiza amănunțit neregulile săvârșite de către intimata-pârâtă, a invocat din oficiu excepția lipsei capacității de folosința a societății intimate, în raport de dispozițiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1244 C. civ., iar instanța de apel deși a reținut cele arătate în motivarea apelului, a considerat apelul ca nefondat și a validat sentința tribunalului; - instanțele de fond și de apel nu au observat că ei au depus cererea în condițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998; - în cererea de apel, au arătat că marca există, că faptele există, iar art. 2 C. civ. prevede că aceste dispoziții se aplică acolo unde legea nu dispune altfel, or, în speță, legea dispune; - intimata-pârâtă a făcut tot posibilul ca să radieze societatea pentru a nu mai putea da socoteala de faptele comise în dauna recurenților-reclamanți; - au fost cedate toate drepturile de marcă, contra cost, altor persoane juridice; - instanța de apel a validat sentința tribunalului prin invocarea unor dispoziții fără relevanță în speță, chiar dacă a avut loc și radierea societății;

Procedura derulată în recurs Prin rezoluția din data de 16 septembrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod, iar părțile nu au formult puncte de vedere la raport. Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 12 mai 2019, fără citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursulului Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În cauză, instanța de apel prin decizia recurată a reținut că tribunalul a procedat în mod corect la respingerea cererii pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei, față de dispozițiile imperative ale art. 56 alin. (1) C. proc. civ. A mai reținut că la momentul închiderii procedurii insolvenței și al radierii societății a avut loc și dizolvarea acesteia, iar față de prevederile art. 40 din Decretul nr. 31/1954, la această dată a încetat și capacitatea de folosință a societății pârâte. Susținerile recurenților reclamanți din cererea de recurs nu se referă la raționamentul juridic expus prin considerentele deciziei de apel, ci vizează chestiuni legate de marcă referitoare la nerestectarea ar. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. Or, condiția legală a dezvoltării criticilor din recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. Așa fiind, cum aspectele invocate de recurenții-reclamanți nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect. PENTRU ACESTE MOTIVE,