ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 550/2025

Ședința publică din data de 04 martie 2025

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și OSIM Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în temeiul art. 55 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, solicitând decăderea din dreptul asupra mărcii verbale C., înregistrată pentru clasa 32 "Bere; ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe și sucuri din fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor", radierea mărcii menționate din Registrul Mărcilor și publicarea de către O.S.I.M. a hotărârii judecătorești definitive de decădere în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială "Secțiunea Mărci", cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 55 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice republicată și Regulamentul de aplicare al acesteia.

Prin sentința civilă nr. 915 din data de 20 septembrie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca neîntemeiată; de asemenea, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 683A din data de 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 915/20.09.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații pârâți B. S.A. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, cu sediul în București, ca nefondat.

II. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 683A din data de 12 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 octombrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea succintă a situației de fapt, recurenta a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 potrivit cărora "Dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia și poate fi făcută prin orice mijloc de probă", dispoziții care doar în aparență impun titularului mărcii, pârâtul din acțiunea în decădere, să probeze utilizarea efectivă a acesteia. Această răsturnare a sarcinii probei este doar aparentă întrucât pe intermediul acțiunii în decădere, reclamantul afirmă un fapt negativ (neutilizarea mărcii în intervalul de referință) care, prin chiar ipoteză, nu poate fi dovedit decât prin probarea faptului pozitiv contrar, iar pe de altă parte, noțiunea de utilizare efectivă, în sine, nu este specifică decăderii din drepturile conferite de marcă, ci a fost reglementată pentru prima dată în procedura opoziției la înregistrare, în cadrul căreia titularul mărcii anterioare este și titular al demersului judiciar, astfel încât sarcina probei îi revine în mod firesc în considerarea adagiului actor incumbit probatio.

Cu privire la dispozițiile citate, recurentul a susținut și faptul că deși proba utilizării poate fi făcută prin orice mijloc de probă, utilizarea efectivă a unei mărci nu poate fi dovedită prin intermediul unor probabilități sau presupuneri, ci trebuie demonstrată prin dovada solidă si obiectivă a utilizării efective si suficiente a mărcii pe piață. De asemenea, pentru a fi concludente - și, implicit, admisibile - probele propuse de titularul mărcii contestate trebuie să conțină indicii suficiente referitoare la locul, durata, amploarea și natura pretinsei utilizări. Aceste cerințe privind dovedirea utilizării sunt cumulative, titularul fiind ținut nu doar să indice, ci să demonstreze efectiv îndeplinirea fiecărei cerințe.

În opinia recurentului, instanța de apel a aplicat eronat aceste principii de interpretare la situația de fapt dedusă judecății, în sensul că deși a cuprins în hotărârea recurată principiile de interpretare statuate în jurisprudența CJUE referitoare la utilizarea efectivă, instanța de apel nu a corelat expunerea teoretică cu o analiză efectivă a probelor în cauza dedusă judecății. Astfel contrar principiilor de interpretare și valorificarea a probelor în materie, instanța de apel a apreciat că intimata a făcut dovada unei utilizări efective a mărcii bazat pe o serie de prezumții și presupuneri luând în considerare probe neconcludente întrucât acesta nu acestea nu îndeplinesc cerințele de conținut referitoare la indicarea locului, durata amplorii și natura pretinsei utilizări.

Prin cererea de recurs, recurentul a criticat modul de aplicare în cauză a principiului de interpretare a probelor statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în 17.02.2011 în cauza T-324/09 Friboi, întrucât conținutul acestui principiu, în concepția CJUE, este fundamental diferit de abordarea propusă de instanța de apel în prezenta cauză.

Potrivit raționamentului dezvoltat de CJUE, într-adevăr, caracterul suficient al indicării și al dovezilor privind locul, amploarea și natura utilizării trebuie apreciat ținând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate, nefiind adecvată o evaluare separată a diferiților factori relevanți, în care fiecare este analizat în mod izolat, însă această interpretare trebuie aplicată nuanțat, prin corelare cu celelalte principii statuate de Curte în jurisprudența sa.

Concret, pentru a contribui la analiza de ansamblu a elementelor de probă furnizate de titularul mărcii contestate, un anumit element de probă trebuie, în primul rând să furnizeze dovada solidă și obiectivă a utilizării efective și, totodată, chiar dacă, per se nu conține indicații cu privire la locul, durata, amploarea și natura utilizării, ar trebui să fie apt a furniza aceste indicații prin corelarea cu alte probe.

Instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă sunt apte a demonstra utilizarea efectivă a mărcii, în sensul determinat prin jurisprudența CJUE, pentru perioada relevantă, pentru ca mai apoi să rețină că "facturile fiscale depuse la dosar (în formă electronică) conțin indicații relevante privind locul folosirii (pe teritoriul României), durata (2018- aprilie 2021, inclusă în perioada de referință de 5 ani), natura folosirii (pentru produsele pentru care aceasta a fost înregistrată) și volumul semnificativ al utilizării mărcii (în total, au fost depuse 2.941 facturi), toate de natură a pune în lumină seriozitatea folosirii", precum și că "în ceea ce privește celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, [...1 pentru determinarea folosirii efective se impune evaluarea globală a elementelor de probă în fiecare caz în parte. Din această perspectivă, folosirea mărcii, atestată de facturile fiscale anterior menționate, este susținută și de alte dovezi care, deși nu au aceeași forță probantă, sunt totuși adecvate în contextul unei aprecieri de ansamblu".

În acest context, recurentul a criticat faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit forța probantă a celorlalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, întrucât acestea nu permit, nici chiar în cadrul unei analize de ansamblu, dovedirea unei utilizări efective, întrucât conținutul acestor probe nu îndeplinește cerințele cumulative privind determinarea locului, duratei, amplorii și naturii utilizării.

În susținerea acestui argument, recurentul a procedat la analiza succintă a probelor depuse de intimata pârâtă, astfel:

- înscrisurile depuse la Anexa 1 reprezintă o prezentare a gamei de produse vândute sub "brandul C." și, prin chiar ipoteză, nu reprezintă o veritabilă probă a utilizării mărcii, având un caracter strict explicativ iar acestea nu conțin indicații referitoare la niciuna dintre cerințele cumulative impuse ca standard probator în jurisprudența CJUE;

- înscrisurile depuse la anexa 2 nu pot fi avute în vedere deoarece primul contract de prestări servicii nu privește perioada de referință în prezenta cauză iar cel de al de-al doilea nu conține nici o mențiune referitoare la marca în litigiu, iar sponsorizarea, în sine, nu probează nici măcar o utilizare a mărcii, în general, în absența oricăror mențiuni referitoare la marcă.

- articolul D. publicat în luna mai 2018, cu titlul "Cele mai vizibile branduri de bere în online și pe E. în luna mai 2018" depus la anexa 3 nu atestă, în opinia recurentului, o utilizare directă a mărcii ci, cel mult ar putea fi calificat drept probă indirectă privitoare la utilizarea mărcii ci poate face cel mult dovada unor apariții promoționale sau de publicitate, la nivelul respectivei perioade. Or, utilizarea în publicitate nu reprezintă, per se, o utilizare efectivă a mărcii, ci ar putea sugera indirect o utilizare efectivă în perioada anterioară aparițiilor publicitare sau promoționale în mediul online, care, la nivelul lunii mai 2018, au făcut "brandul C.", vizibil online. Acesta nu conține niciun element cu valoare de certitudine pe baza căruia să fie determinate locul, perioada, amploarea sau natura presupusei utilizări motiv pentru care instanța de apel a fost nevoită să recurgă la presupuneri privind utilizarea, iar nu la probe solide și obiective privind o utilizare reală. Conform practicii constante a CJUE, utilizarea efectivă trebuie demonstrată prin probe solide și obiective, fără a se apela la presupuneri în acest sens.

- înscrisurile incluse în Anexa 4 - conțin referiri la sumele ce ar fi fost investite de B. în promovarea "brandului C." pe E., precum și detalii privind modalitatea de promovare pe E. în anul 2018 constituie o simplă dovadă a promovării care nu poate indica nici dacă utilizarea a fost anterioară sau ulterioară, nici în ce a constat efectiv și nici care este perioada sau amploarea sa. Or, astfel de aspecte ar plasa dovada utilizării efective pe tărâmul presupunerii, ceea ce, potrivit jurisprudenței CJUE, nu este permis.

- Referitor la înscrisul privind promovarea produselor C. prin intermediul broșurilor online ale marilor retaileri din România, în perioada 2018 - 2020 face obiectul anexei 5, nu reprezintă, în opinia recurentului o dovadă efectivă de utilizare ci, cel mult, ar putea fi considerat o probă indirectă în acest sens. Documentul depus poate demonstra organizarea unor campanii promoționale de vânzare fără însă a se putea determina pe baza sa amploarea efectivă a vreuneia dintre campanii și, cu atât mai puțin, amploarea (prin indicarea unei cote procentuale) participării produselor purtând marca în litigiu, în campania promoțională respectivă.

- În ceea ce privește centralizatorul privind facturile și valoarea vânzărilor mărcii C. în perioada martie 2018 - mai 2021 recurentul a arătat că acesta reprezintă un document intern și nu probează în mod direct utilizarea publică a mărcii respective, acesta având un grad redus de credibilitate, în condițiile în care conținutul său poate fi în orice moment alterat prin intervenția pârâtei.

- Prin documentele ce constituie Anexa 8, pârâta intimată a încercat, potrivit susținerilor sale, să demonstreze utilizarea efectivă în prezent a mărcii în litigiu. Or, din cuprinsul documentelor incluse în această anexă rezultă că, în contradicție cu scopul declarat de pârâtă, aceste documente demonstrează tocmai absența produselor C. din circuitul comercial, la acest moment. Cu alte cuvinte, prin raportare la aceste "înscrisuri" ar rezulta că în prezent, niciunul dintre produsele din gama C.. indiferent de marca ce i-ar fi aplicată. nu mai este comercializat si. mai mult, nici chiar produs în cadrul fabricilor operate de către pârâtă - producția berii C. a fost sistată încă din anul 2020. Pe de altă parte, nici aceste materiale nu conțin indicații care ar permite stabilirea locului, duratei, amplorii sau naturii unei presupuse utilizări.

- Declarația de folosire efectivă semnată de F., în calitate de Head of Local Brands la B. (Anexa 9), fiind o declarație provenind din sfera de interese a intimatei pârâte, titular al mărcii anterioare în litigiu, are o valoare probatorie redusă în raport de orice dovezi independente.

Contrar susținerilor instanței de apel recurentul a susținut că niciuna dintre probele propuse nu îndeplinește cerințele privind indicarea cumulativă a locului, duratei, amplorii și naturii utilizării și totodată, motiv pentru care nu poate fi primită teza potrivit căreia, la nivelul unei evaluări de ansamblu, dovezile propuse în cauză ar demonstra o utilizare efectivă, chiar dacă, într-un caz abstract, astfel de evaluare ar putea fi posibilă și relevantă.

De asemenea, instanța de apel a încălcat standardul probator aplicabil în privința dovezilor de utilizare efectivă atunci când a considerat că articolul privind berea C. din anul 2018 precum și studiul depus de pârâtă la anexa 3 reprezintă dovezi directe care la nivelul abstract ar putea demonstra, în cadrul unei aprecieri globale, folosirea mărcii, această interpretare a probelor reprezentând în opinia recurentului o simplă presupunere care potrivit jurisprudenței nu ar putea proba utilizarea efectivă.

În ceea ce privește considerentele hotărârii recurate privind studiul depus de intimata-pârâtă din luna mai 2018, recurentul a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că din proba analizată nu a rezultat cu certitudine că toate utilizările mărcii referite în studiu ar fi fost anterioare și nu validează concluzia potrivit căreia cel puțin un act de utilizare efectivă din cele sugerate de proba analizată ar fi avut loc în perioada de referință.

Instanța de apel nu a avut în vedere, în acest context, faptul că, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, pârâta B. ar fi fost cea care, în prezenta cauză, avea obligația de a demonstra utilizarea efectivă și toate elementele relevante ale acesteia, iar subsemnata nu avea obligația de a dovedi că utilizarea efectivă ar fi avut loc în afara perioadei de referință pentru ca, în acest mod, să fie înlăturată proba propusă de pârâtă.

Recurenta a criticat și modul în care instanța de apel interpretat înscrisurile depuse la anexele 4, 5 și 8 de către intimata pârâtă susținând că pentru a putea fi coroborate cu alte documente și pentru a avea putere probatorie, astfel cum s-a reținut în decizia recurată, înscrisurile în cauză ar trebui să conțină elemente care să justifice corelarea cu alte înscrisuri, respectiv, să conducă la concluzia că înscrisurile astfel corelate se referă la aceleași împrejurări de utilizare, condiție ce nu este îndeplinită în cauză.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susținut greșita delimitare de către instanța de apel a conținutului "utilizării efective" a mărcii precum și aprecierea eronată cu privire la faptul că facturile fiscale depuse de pârâtă demonstrează utilizarea efectivi a mărcii în litigiu

În cadrul hotărârii atacate, instanța de apel a acordat deosebită atenție dovezilor de utilizare cuprinse în Anexa 7, constând în facturi fiscale din care rezultă comercializarea unei cantități considerabile de produse purtând marca în litigiu însă, prin hotărârea atacată, nu a răspuns, la niciuna dintre criticile punctuale prin cererea de apel privind faptul că facturile depuse de pârâta B. în prezenta cauză, au fost depuse de aceeași pârâtă ca dovezi de utilizare și în cadrul Dosarului nr. x/2023, având ca obiect cererea recurentei de decădere a B. din drepturile conferite de mai multe mărci figurative cu denumirea C..

De asemenea, instanța de apel nu a răspuns criticilor privind lipsa semnăturii pe facturile depuse de intimată și nici celor potrivit cărora din perspectiva unui litigiu de proprietate intelectuală precum cel de față, în lipsa semnăturilor - dublată de lipsa oricărei semnături în cadrul rubricii Date privind expediția - acestea nu pot demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil utilizarea efectivă a mărcii, întrucât nu poate fi probat că tranzacțiile la care fac referire au legătură cu produsele desemnate de marca în litigiu.

Făcând trimitere la Hotărârea Minimax (hotărârea din 11.03.2003 în cauza C-40/01 Minimax) și la ordonanța sa din 27.01.2004 pronunțată în cauza C-259/02 Laboratoire de la mer pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, recurentul a susținut că amploarea utilizării, necesară pentru ca utilizarea să fie considerată efectivă, nu impune stabilirea sau observarea unui prag cantitativ, circumstanțe precum frecvența sau regularitatea utilizării fiind în egală măsură relevante pentru a aprecia dacă utilizarea invocată de titularul mărcii în litigiu este o utilizare serioasă și, în consecință, efectivă a respectivei mărci.

Recurenta a criticat faptul că instanța de apel a reținut aceasta nu ar fi probat realitatea ipotezei avansate privind posibilitatea înlocuirii denumirii anumitor articole din cuprinsul facturii, fără modificarea valorii totale a acesteia întrucât în materia acțiunii în decădere sarcina probei este inversată potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998. Prin urmare, pârâta avea posibilitatea să facă dovada realității mențiunilor din cuprinsul facturilor, referitor la denumirea produselor comercializate, prin suplimentarea înscrisurilor depuse, astfel încât să înlăture orice dubiu posibil în mod rezonabil.

Față de volumul semnificativ de facturi fiscale reținut de către instanța de apel, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că în jurisprudența C.JUE, volumul tranzacțiilor cu produse vizate de marca contestată nu reprezintă în toate cazurile o indicație suficientă privind amploarea utilizării, iar toate facturile prezentate vizează tranzacții realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii, prin intermediul facturilor, pentru intervalul subsecvent, de 2 ani (aprilie 2021 - martie 2023). Mai mult, instanța de apel a ignorat în totalitate, similar instanței de fond, declarația reprezentantului convențional al pârâtei, în sensul că pârâta a sistat producția de bere C. încă de la nivelul anului 2020.

În sinteză, chiar dacă anterior lunii aprilie 2021, pârâta ar fi demonstrat un volum semnificativ de vânzări al produselor purtând marca în litigiu, această exploatare a mărcii nu este suficientă pentru a se constata utilizarea efectivă, în condițiile în care ulterior acestui moment nu a mai existat niciun act de comercializare a produselor sub marcă, iar producția de bere C. a fost sistată chiar anterior acestui moment. Prin urmare, în absența frecvenței și regularității exploatării comerciale a mărcii, este evident că pârâta nu a urmărit menținerea unei cote de piață, ceea ce face ca utilizarea să nu fie efectivă.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a susținut nerespectarea de către instanța de apel a nivelului probatoriu impus în materia decăderii din drepturile conferite de marcă, aspect ce are semnificația unei încălcări a normei de drept material conținută de art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

În contextul în care utilizarea efectivă a unei mărci nu poate fi dovedită prin intermediul unor probabilități sau presupuneri, ci trebuie demonstrată prin dovada solidă și obiectivă a utilizării efective și suficiente a mărcii pe piața în cauză din analiza hotărârii recurate, rezultă că totalitatea probelor valorificate de către instanța de apel în analiza sa - cu excepția facturilor fiscale, ce fac obiectul Anexei 7 - reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanțial cu privire la utilizarea mărcii - practic, niciuna dintre "dovezile de utilizare" nu demonstrează, propriu-zis utilizarea mărcii, ci doar anumite fapte care, la rândul lor fac probabilă o utilizare a mărcii.

Întrucât soluția pronunțată de instanța de apel a fost fundamentată exclusiv pe probe care nu întrunesc nivelul probatoriu impus în materia utilizării efective, instanța fiind nevoită să apeleze exclusiv la probabilități și presupuneri pentru a justifica "utilizarea efectivă" a mărcii în litigiu, recurenta a solicitat să să se constate că hotărârea pronunțată în apel este nelegală, fiind susceptibilă de a fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 22 noiembrie 2024, prin poșta electronică, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin intermediul a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de casare ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 referitoare la obligația titularului de a face dovada utilizării efective a mărcii sale, intimata-pârâtă a susținut că deși recurenta creează o relație de interdependență respectiv de cauzalitate între principiile stabilite prin cele două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate în memoriul de recurs, cele două nu pot fi corelate.

Intimata-pârâtă a susținut că în cauza Vogue, CJUE a reținut că decizia atacată a fost una greșită deoarece s-a bazat exclusiv pe probabilități și supoziții, însă în cauza de față, dovezile depuse de intimată nu lasă nicio urmă de tăgadă cu privire la faptul că produsele C. au ajuns la consumatorul final, cu atât mai mult cu cât cele peste 1500 de facturi depuse sunt emise de către B. către cele mai mari lanțuri de hypermarket-uri și supermarket-uri din România, precum G., H., I. sau J..

În ceea ce privește principiul stabilit prin cauza Strategi, intimata-pârâtă a susținut că paragraful 43 citat de recurentă pentru această decizie nu corespunde argumentului pe care acesta încearcă să îl susțină cu privire la caracterul cumulativ al cerințelor privind dovedirea folosirii efective (pagina 9 din motivele de recurs și notele de subsol aferente) ci ar fi fost indicat paragraful 41 din aceeași decizie.

Potrivit hotărârii din Cauza Strategi dar și a jurisprudenței citate în cadrul acestei hotărâri (Cauza La Mer T-418/03, paragraful 52), în conformitate cu prevederile Regulii 22(2) din Regulamentul 2868/95, dovezile de folosire trebuie să vizeze locul, timpul, întinderea și natura folosirii mărcii.

Recurenta-reclamantă, deși la nivel declarativ acceptă faptul că aceste criterii trebuie apreciate în ceea ce privește întregul material probator, aceasta susține că în afară de facturi, toate celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă nu permit dovedirea unei utilizări efective, întrucât conținutul acestor probe nu îndeplinește cerințele cumulative privind determinarea locului, duratei, amplorii și naturii utilizării, procedând la o analiză detaliată însă fără a puncta legătura ce se conturează prin cumularea acestor dovezi.

Intimata-pârâtă a subliniat faptul că în practica la nivel european s-a reținut că dovezile de folosire pot avea o natură indirectă sau circumstanțială, cum ar fi cele privind cota de piață, importul produselor relevante, aprovizionarea cu materialele brute sau ambalajele necesare, sau data de expirare a produselor relevante. Astfel, în Cauza T-30/09 Peerstorm tribunalul a decis că inclusiv doar cataloagele -în anumite circumstanțe - pot fi considerate dovezi concludente și suficiente de folosire efectivă.

În raport de aceste considerente, intimata a susținut că în mod corect instanța de apel, făcând referire la practica CJUE (decizia din 17.02.2011, T-324/09, Friboi, paragraful 31), a apreciat că suficiența indicațiilor și dovezilor în ceea ce privește locul, timpul, întinderea și natura folosirii trebuie privită în ansamblul dovezilor depuse, iar o analiză separată a diverșilor factori relevanți, fiecare considerat în mod izolat, nu este potrivită.

Referitor la susținerile recurentei potrivit cărora intimata a declarat că a încetat fabricarea produselor C. încă din anul 2020, iar dovezile depuse arată în mod clar că acestea nu au mai fost folosite efectiv după această dată, prin întâmpinare aceasta a susținut că utilizarea efectivă nu trebuie să acopere întreaga perioadă relevantă, ci poate să acopere doar o parte a acesteia (iar perioada acoperită de facturile depuse în acest caz, 2018-2021, ar trebui să fie una suficientă în acest sens), din materialul probator administrat de B. reiese că produsele C. încă se mai aflau pe piață chiar și în cursul anului 2023, intimata făcând trimitere la anexa 8 a întâmpinării depuse în primă instanță, în care produsul este menționat în campania "Cuponiada de weekend" realizată de G..

În acest sens, recurentul a subliniat că o întrerupere temporară în producție nu conduce la o dispariție instantanee de pe piață, fiind nevoie de foarte mult timp pentru ca stocurile deja existente să se epuizeze efectiv.

De asemenea, intimata-pârâtă a considerat ca fiind netemeinice susținerile recurentei-reclamante conform cărora deși nu există nicio obligație legală pentru ca facturile să fie semnate pentru a fi considerate valabile din punct de vedere fiscal, lipsa semnăturii le lipsește de orice valoare probativă într-o acțiune în decădere precum cea de față.

Varianta propusă de către recurentă presupune ca un comerciant să fie în imposibilitatea de a dovedi folosirea propriei mărci prin documentele comerciale care conțin cele mai multe elemente cu privire la această utilizare, respectiv facturile de vânzare a produselor.

În acest context, intimata a subliniat că din întreagă jurisprudență în domeniu rezultă că trebuie evitată cu orice preț situația în care sarcina probei într-o astfel de cauză sau orice cauza similară în care necesitatea dovezii folosirii este impusă (opoziție, acțiune în anulare, acțiune în contrafacere) devine o adevărată limitare a exercitării de către titular a drepturilor sale asupra mărcii.

Concluzionând, intimata-pârâtă, a conchis că, în cauză, dovezile depuse îndeplinesc toate standardele de probă impuse de legislația și jurisprudența europeană în materie pentru demonstrarea utilizării efective, iar instanța de apel a aplicat întocmai prevederile legale da și jurisprudența aferentă în acest sens, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit situației de fapt reținute în cauză, recurenta-reclamantă este solicitanta cererii de marcă verbală K., depusă la OSIM din 03 aprilie 2018 în vederea obținerii dreptului de marcă pentru clasele Nisa 32, 35, 40 si 43. Intimata-pârâta a formulat opoziție, bazându-se pe dreptul anterior conferit de marca națională C., înregistrată sub nr. x. Opoziția a fost respinsă de către OSIM, iar cererea de marcă K., a fost admisă la înregistrare. Împotriva deciziei Comisiei de Opoziție din cadrul OSIM de respingere a opoziției, pârâta B. S.A. a formulat contestație.

În acest context, recurenta-reclamantă, apreciind că intimata-pârâtă că și-a fundamentat opoziția pe o marcă pe care nu o mai utilizează, în scopul contrar dispozițiilor legale care guvernează materia proprietății intelectuale, de a împiedica înregistrarea mărcii K., a solicitat, prin prezenta acțiune decăderea intimatei-pârâte din dreptul asupra mărcii verbale naționale C..

Prin decizia recurată, confirmându-se hotărârea primei instanțe, s-a constatat, raportat la situația de fapt, că nu poate fi dispusă decăderea intimatei-pârâte din drepturile conferite de marca verbală națională C. înregistrată sub nr. x.

Prin motivele de recurs, s-au criticat, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, referitoare la obligația titularului mărcii contestate de a face dovada utilizării efective a mărcii anterioare precum și a interpretărilor obligatorii oferite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. A susținut recurenta că instanța de apel a ignorat principiul potrivit căruia dovada trebuie să conțină elemente de probă concrete si obiective care să demonstreze utilizarea efectivă și eficientă a mărcii, precum și principiul în conformitate cu care indicațiile si elementele de probă ce trebuie prezentate pentru a demonstra utilizarea efectivă, trebuie să prezinte indicații ale locului, duratei, amplorii si naturii utilizării mărcii pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare iar aceste cerințe sunt la nivel probatoriu cumulative. Recurenta-reclamantă a susținut greșita aplicare de către instanța de apel a interpretării date de CJUE noțiunii de "orice mijloc de probă" menționată în dispozițiile art. 55 alin. (1) alin. (4) din Legea nr. 84/1998 precum și a noțiunii de "utilizare efectivă" a mărcii, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a considerat în mod greșit că dovada utilizării efective a mărcii contestate ar putea fi realizată prin raportare exclusiv la probe indirecte de utilizare.

Criticile recurentei, subsumabile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sunt nefondate.

Raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond și la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, într-adevăr, este necesară dovada utilizării efective a mărcii anterioare. Dovada trebuie să conțină elemente de probă concrete și obiective care să demonstreze utilizarea efectivă și eficientă a mărcii (Hotărârea din 18 ianuarie 2011, T-382/08 "Vogue", punctul 22). Nu este însă necesară o anumită amploare a utilizării semnului ca marcă, regula generală fiind că, atunci când servește unui scop comercial real, chiar și utilizarea minimă a mărcii poate fi suficientă pentru stabilirea existenței utilizării efective, în funcție de produsele și serviciile în cauză, precum și a pieței relevante (Hotărârea din 23 septembrie 2009, T-409/07, "Acopat", punctul 35; Hotărârea din 2 februarie 2012, T-387/10, "Arantax", punctul 42).

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la valorificarea de către instanța de apel a unora dintre înscrisurile depuse la dosar pentru dovedirea utilizării efective, Înalta Curte apreciază că pot reprezenta o critică de nelegalitate a deciziei doar în măsura în care vizează criteriile de apreciere a utilizării efective a unei mărci, rezultate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fără ca situația de fapt stabilită în aplicarea corespunzătoare a acestor criterii să poată fi, însă, reevaluată de către instanța de recurs.

Potrivit CJUE, noțiunea de "utilizare serioasă" din art. 10 și 12 din directiva de armonizare a legislațiilor naționale referitoare la mărci trebuie interpretată uniform în toate statele membre, fiind vorba despre o noțiune autonomă de drept al Uniunii Europene, al cărei obiectiv este acela ca nivelul de protecție garantată unei mărci să nu varieze în funcție de legea aplicabilă (hotărârea din 20 noiembrie 2001, cauzele C-414/99-C-416/99 Zino Davidoff și Levi Strauss, pct. 41 și 42).

Din această perspectivă trebuie interpretat art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în forma republicată (care coincide în esență cu art. 46 alin. (1) lit. a) din forma legii anterioară republicării), privind utilizarea efectivă a mărcii pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, noțiunea de "utilizare efectivă" fiind echivalentă celei de "utilizare serioasă" din directivă, dat fiind că aceasta din urmă a fost transpusă prin Legea nr. 84/1998.

După cum s-a arătat prin motivele de recurs, aprecierea caracterului efectiv al utilizării mărcii trebuie să se raporteze la toate faptele și circumstanțele relevante necesare pentru a stabili realitatea exploatării comerciale a mărcii, printre care caracteristicile pieței, domeniul și frecvența utilizării unei mărci.

Relevanța împrejurărilor de fapt presupune ca marca să fi fost utilizată corespunzător funcției sale esențiale de a garanta proveniența produselor/serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea sau menține o cotă de piață pentru aceste produse sau servicii, iar nu cu scopul exclusiv de a menține artificial dreptul la marcă, atunci când utilizarea are, în realitate, un caracter simbolic (hotărârea din 11 martie 2003, cauza C-40/01 Ansul). Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, deoarece calificarea ca efectivă depinde de ansamblul factorilor relevanți (hotărârea Ansul, pct. 39).

Așadar, aprecierea utilizării efective este una globală, de la caz la caz, și presupune examinarea coroborată a probelor administrate de titularul mărcii, iar nu a fiecărei probe, independent de celelalte. Chiar dacă forța probatorie a unui mijloc de probă este limitată, în sensul că, privit izolat, nu demonstrează cu certitudine dacă și cum produsele vizate au fost puse pe piață, astfel încât nu este prin el însuși decisiv, el poate, totuși, să fie luat în considerare în aprecierea globală a caracterului serios al utilizării, atunci când poate fi coroborat cu alte elemente de probă (hotărârea din 14 decembrie 2022, cauza T 358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, pct. 51).

Înalta Curte reține, din considerentele deciziei recurate, că instanța de apel, în acord cu prima instanță, a constata că înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă sunt apte a demonstra utilizarea efectivă a mărcii.

Analizând, la rândul său, înscrisurile depuse în dovedirea utilizării, instanța de apel a reținut că pârâta a dovedit folosirea reală și efectivă a mărcii sale pentru o parte din perioada relevantă (5 ani înaintea formulării cererii de decădere, la 31.03.2023), după cum reiese din probele anterior analizate de către curte, respectiv: facturi fiscale pentru perioada 2018- aprilie 2021, articol din 17.05.2018, studiu referitor la luna mai 2018", postări promoționale ale mărcii C. pe o rețea de socializare în perioada ianuarie- decembrie 2018, înscrisuri atestând promovarea prin intermediul broșurilor online ale unor comercianți în perioada 2018-2020, precum și includerea în lista produselor participante la o campanie a unui hipermarket desfășurată în perioada 17-19.03.2023.

Față de analiza efectuată, astfel cum reiese din motivarea deciziei recurate, se constată că, cu luarea în considerare a principiului specialității mărcii și a funcției esențiale a acesteia de a garanta originea comercială a produselor și serviciilor, instanța de apel a analizat probele administrate în toate fazele procesuale, în ansamblul lor, din perspectiva criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu referire la folosirea efectivă, anume că dovezile privind actele de exploatare a mărcii, administrate de către titularul mărcii, trebuie să se circumscrie noțiunii de folosire efectivă, adică să probeze o utilizare reală, neechivocă, publică și serioasă (Cauza C-40/01 Ansul BV v. Ajax Bradbeveiligind BV)

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a reținut utilizarea efectivă a mărcii de către intimata-pârâtă prin intermediul unor probabilități sau presupuneri, în contextul în care a avut în vedere facturile de comercializare a produsului, înscrisuri ce se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și analizate, din nou, de către instanța de apel.

În același timp, susținerile privind lipsa de relevanță a unor probe administrate nu pot fi reținute, revenind instanței de apel sarcina suverană de a aprecia asupra faptelor rezultate din probațiune și de a corobora mijloacele de dovadă administrate.

Nu pot fi primite astfel criticile recurentei potrivit cărora probele administrate de către intimata-pârâtă nu conțin indicații referitoare la locul, durata sau amploarea unei anumite utilizări în contextul în care, jurisprudența CJUE în materie a reținut că caracterul suficient al dovezilor privind locul, durata, amploarea și natura utilizării trebuie apreciat ținând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate. Astfel cum a susținut și intimata-pârâtă prin întâmpinare, nu se impune efectuarea unei evaluări separate a diferiților factori relevanți, luând în considerare fiecare factor în mod izolat (hotărârea din 17 februarie 2011, T-324/09, "Friboi", punctul 31). Astfel, probele prezentate trebuie avute în vedere în cadrul unei evaluări globale și în mod coroborat. De asemenea, trebuie avute în vedere uzanțele specifice comerțului, care presupune celeritate și flexibilitate, incompatibile cu preconstituirea unor înscrisuri numeroase și detaliate, de natura celor pretinse nejustificat de recurentă. A fixa standardul probatoriu atât de sus cum pretinde recurenta ar însemna ca sancțiunea decăderii să privească și mărci cu privire la care titularul a întreprins demersuri rezonabile pentru a le utiliza efectiv, ceea ce nu este scopul dispozițiilor legale în materie, nici nu rezultă din jurisprudența relevantă.

În aceste condiții, prin motivele de recurs se urmărește, de fapt, reaprecierea probelor administrate, pentru ca instanța de recurs să ajungă la concluzia contrară celei regăsite în decizia de apel, anume că înscrisurile administrate în cauză nu sunt apte a demonstra utilizarea serioasă a mărcii intimatei. Recurenta-reclamantă prin criticile punctuale aduse înscrisurilor depuse de intimata-pârâtă reiterează, practic, susținerile din apel, cu privire la înscrisurile depuse (facturi, contracte de promovare/sponsorizare, broșuri online, declarația reprezentantului pârâtei), cărora instanța le-a răspuns concret prin decizia recurată.

Or, instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel încât susținerile recurentei nu pot fi primite, atât timp cât nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Raportat la categoria înscrisurilor depuse de intimata-pârâtă și a criticilor recurentei, Înalta Curte reține că în Hotărârea Peerstorm (T-30/09, par. 42 și urm.), Instanța Europeană a statuat că "în anumite circumstanțe, chiar cataloagele pot constitui elemente de probă concludente privind caracterul suficient al amplorii utilizării".

Totodată, în contextul unei aprecieri globale, elementele prezentate care nu conțin nicio indicație privind data utilizării pot fi, totuși, relevante și pot fi luate în considerare împreună cu alte elemente de probă care sunt datate (T-324/09, Friboi, par. 33). Această regulă se aplică în special dacă, pe un anumit sector de piață, se obișnuiește ca pe eșantioanele de produse și de servicii să nu se înscrie data (Palazzo vs. Heladeria Palazzo, par. 16).

Pe cale de consecință sunt neîntemeiate criticile privind valoarea probatorie redusă și catalogarea lor ca probe indirecte a înscrisurilor de la anexele 1, 3-5 ale întâmpinării depuse de intimata-pârâtă în fața primei instanțe în contextul în care cataloagele, broșurile online, articolele precum și alte dovezi de promovare a mărcii sunt apte să facă dovada folosirii efective a mărcii în discuție și se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv contractele de promovare/sponsorizare (anexa 2), facturile fiscale (anexa 7) și centralizatorul facturilor fiscale (anexa 6).

Totodată, mărcile își îndeplinesc funcția de a indica originea comercială a produselor sau serviciilor nu numai atunci când sunt folosite efectiv pe sau pentru bunuri sau servicii, dar și atunci când sunt utilizate în publicitate, motiv pentru care pot fi luate în considerate articolele sau contractele de promovare a mărcii în cauză.

Referitor la susținerea din cadrul aceluiași motiv de recurs potrivit căreia ar fi nelegală soluția instanței de apel de a reține că dovada folosirii se poate face prin intermediul unei declarații date de o persoană din sfera de interese a intimatei-pârâte întrucât nu poate proba, în sine, utilizarea efectivă este de observat că instanța de apel nu s-a bazat doar pe această declarație când a reținut dovada folosirii mărcii în cauză în România în cantitatea menționată în cadrul acesteia, ci a arătat că această declarație este susținută de facturile fiscale depuse la dosar, analiză care ține de aprecierea coroborată a probelor administrate în cauză și care nu poate face obiectul analizei în recurs, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta a criticat și faptul că instanța de apel a reținut că facturile fiscale depuse de intimata-pârâtă demonstrează utilizarea efective a mărcii în litigiu. Astfel a susținut că nu neagă realitatea operațiunilor de vânzare derulate de pârâta și nici realitatea sumelor facturate însă, lipsa semnăturilor, dublată de lipsa oricărei semnături în cadrul rubricii "date privind expediția" nu pot demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil utilizarea efectivă a mărcii.

Criticile nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, raportat la situația de fapt stabilită în cauză, că nu se poate aplica facturii fiscale un regim juridic mai restrictiv decât cel determinat de natura sa fiscală și de scopul pentru care a fost instituită. În condițiile în care, prin actul normativ care o reglementează, se specifică expres că semnarea și ștampilarea nu este obligatorie (prevederile art. 319 alin. (29) din Legea nr. 227/2015) nu i se poate impune părții completarea cu alte elemente decât cele legale și nu i se pot aplica sancțiuni pentru lipsa acestora.

De altfel, susținerile părții sunt contradictorii și insinuante, căci se afirmă, pe de-o parte, că nu se contestă realitatea operațiunilor, dar pe de altă parte, se contestă exact aceasta, prin raportare la lipsurile învederate. Oricum, toate aceste chestiuni sunt elemente de fapt, lăsate la suverana apreciere a instanțelor de fond, care și-au motivat corespunzător hotărârile.

În acord cu instanța de apel, se reține că pentru a evita sancțiunea decăderii folosirea mărcii trebuie să fie efectivă, adică titularul mărcii trebuie să facă dovada comercializării produselor sau a faptului că acestea urmau a fi comercializate, or facturile fiscale dovedesc efectuarea operațiunilor comerciale la care se referă, mai precis comercializarea produselor sub marca C., operațiuni care de altfel, în speță, nu au fost contestate de către recurentă-reclamantă.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei potrivit cărora exista posibilitatea alterării cuprinsului facturilor depuse de intimată motiv pentru care ar fi fost necesară suplimentarea probatoriului de către intimata-pârâtă în vederea dovedirii cuprinsului facturilor fiscale depuse la dosarul cauzei, în contextul în care recurenta nu a contestat conținutul sau validitatea lor. Totodată, susținerile în cauză reprezintă chestiuni ce țin de modul de apreciere a probelor de către instanța de apel, care de altfel a motivat în mod corespunzător respingerea acestor critici, asupra cărora instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar, nefiind chestiuni ce țin de legalitatea hotărârii.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că toate facturile vizează tranzacții realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii pentru intervalul subsecvent, de 2 ani, respectiv aprilie 2021- martie 2023. Totodată, recurenta a arătat că nu au fost avute în vedere de către instanța de apel susținerile potrivit cărora pârâta a sistat producția de bere C. încă de la nivelul anului 2020.

Criticile sunt nefondate.

În jurisprudența CJUE evaluarea dovezilor prezentate privind utilizarea efectivă a unei mărci să fie realizată prin prisma principiului interdependenței, în considerarea tuturor circumstanțelor cauzei, care vor trebui analizate coroborat pentru a se stabili dacă marca în cauză a făcut obiectul unei utilizări efective, principiul aplicat, de altfel, în speță de instanța de apel, în motivarea sentinței pronunțată.

Pe cale de consecință, intimata-pârâtă nu avea obligația de a proba utilizarea mărcii prin depunerea de facturi fiscale emise în toată perioada relevantă în contextul în care art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 permite dovedirea utilizării mărcii prin orice mijloc de probă, nu doar prin intermediul facturilor fiscale, motiv pentru care în mod corect instanța de apel avut în vedere și alte tipuri de dovezi de utilizare din perioada 2018-2023 administrate de către intimata-pârâtă.

În același mod nu pot fi primite nici criticile referitoare la sistarea producției de către intimata-pârâtă în contextul în care din probele administrate în cauză a rezultat că marca C. a continuat să fie utilizată și ulterior sistării producției, fiind îndeplinite astfel condițiile referitoare la utilizarea efectivă a acesteia.

Pe cale de consecință, în mod corect s-a stabilit că marca C. vizată de cererea de decădere, a făcut obiectul unor acte de utilizare efective, în sensul definit de legislația în materie, iar actele de utilizare ale mărcii sunt serioase, în sensul Legii nr. 84/1998, respectiv că acestea vizează un scop comercial real, pe piața relevantă a produselor protejate prin marcă; înscrisurile care atestă întinderea și natura utilizării mărcii sunt variate, contracte de promovare/sponsorizare, facturi, broșuri online coroborate cu declarația reprezentantului titularul mărcii în vederea derulării actelor de utilizare.

Inexistența unor dovezi de utilizare pentru întreaga perioadă de 5 ani nu produce efecte juridice, câtă vreme termenul prevăzut de lege pentru lipsa unei utilizări efective nu s-a împlinit.

Pentru aceleași motive sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a standardului probatoriu impus în materia decăderii din drepturile conferite de marcă.

Recurenta sintetizează motivele de recurs precedente, susținând că totalitatea probelor administrate în cauză, cu excepția facturilor fiscale, reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanțial cu privire la utilizarea mărcii, motiv pentru care instanța de apel a fost nevoită să apeleze exclusiv la probabilități și presupuneri pentru a justifica utilizarea efectivă.

Înalta Curte reține că, întrunirea unui prag semnificativ nu este întotdeauna necesară pentru a se dovedi folosirea, urmând a se aprecia în concret în funcție de caracteristicile bunurilor și serviciilor vizate (C-40/01, Minimax), pragul necesar stabilirii existenței unei folosiri efective a mărcii fiind diferit în ipoteza în care produsele vizate sunt produse de o valoare ridicată sau care sunt folosite pe o perioadă îndelungată față de ipoteza în care produsele vizate sunt bunuri de larg consum, disponibile la un preț scăzut și necesare în mod zilnic.

Or, instanța de apel a reținut că facturile fiscale depuse la dosar (în formă electronică), conțin indicații relevante privind locul folosirii (pe teritoriul României), durata (2018- aprilie 2021, inclusă în perioada de referință de 5 ani), natura folosirii (pentru produsele pentru care aceasta a fost înregistrată) și volumul semnificativ al utilizării mărcii (în total, au fost depuse 2.941 de facturi), toate de natură a pune în lumină seriozitatea folosirii.

În ceea ce privește celelalte înscrisuri depuse de către intimata-pârâtă, instanța de apel a reținut că pentru determinarea folosirii efective se impune evaluarea globală a elementelor de probă în fiecare caz în parte. Din această perspectivă, folosirea mărcii, atestată de facturile fiscale anterior menționate, este susținută și de alte dovezi care, deși nu au aceeași forță probantă, sunt totuși adecvate în contextul unei aprecieri de ansamblu, dovezi ce au fost reanalizate de instanța de apel prin hotărârea recurată.

Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii recurate doar probe indirecte și nici nu și-a întemeiat soluția pe prezumții și supoziții în contextul în care, în acord cu jurisprudența CJUE precitată, a analizat dovezile de utilizare în ansamblul lor, pornind de la facturile fiscale pe care chiar recurenta le-a inclus în categoria probelor directe, probe ce sunt susținute de celelalte categorii de dovezi administrate în cauză astfel cum a reținut și instanța de apel.

Reținând că motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei civile nr. 683A din 12 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte constată că partea care a pierdut procesul este recurenta-reclamantă și, ca atare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.880 RON conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta