ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3772/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 mai 2010, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pașcani - prin Primar, Serviciul Finanțe Publice Locale din cadrul Direcției Economice a Primăriei Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani, a solicitat: anularea Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007, anularea Deciziei nr. x/17.05.2010 de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere, suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei, anularea Notei de constatare nr. x/31.10.2007, anularea ca nelegală a Hotărârii Consiliului Local Pașcani nr. 1/2007 și repararea integrală a prejudiciului material suferit.

Prin Sentința civilă nr. 241/CA/25.10.2010 a fost disjuns capătul de cerere vizând anularea H.C.L. Pașcani nr. 1/2007 și a fost declinată competența de soluționare a acestuia în favoarea Tribunalului Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, iar capetele de cerere vizând anularea și suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 și a Deciziei nr. x/17.05.2010, repararea prejudiciului material de 100.000 euro au fost suspendate până la soluționarea cererii de anulare a H.C.L. Pașcani nr. 1/2007.

Prin Sentința civilă nr. 1337/16.09.2011 a Tribunalului Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, cererea reclamantei de anulare a H.C.L. Pașcani nr. 1/2007 a fost respinsă ca nefondată, sentința rămânând irevocabilă prin Decizia civilă nr. 497/12.03.2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2010.

Prin Sentința nr. 335/2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Finanțe Publice Locale Pașcani și a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Prin Decizia nr. 2428 din 23 mai 2014, Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 335/2012 a Curții de Apel Iași, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Ulterior, cauza a fost strămutată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2010*.

Prin Sentința nr. 110 din 20 mai 2015, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 emisă de Primăria orașului Pașcani, Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 și Nota de constatare nr. x/31.10.2007 a Serviciului Finanțe Publice Locale al Primăriei Pașcani, județul Iași. Totodată, a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere vizând plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune materiale și morale și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 a Primăriei Pașcani, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Municipiul Pașcani, reprezentat prin Primar, și Primarul Municipiului Pașcani.

Prin Decizia nr. 304 din 10 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14.09.2016, sub nr. x/2010**.

Prin Sentința nr. 40 din 14 martie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 17.12.2007, a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 și Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 10.800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Municipiul Pașcani prin Primar, Serviciul Taxe și Impozite Locale din cadrul Primăriei Municipiului Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate sau, în cazul constatării unor motive de casare, retrimiterea cauzei pentru o completă cercetare a fondului cauzei.

Prin Decizia nr. 2475 din 24 iulie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității formulării recursului, invocată prin întâmpinare, a admis recursul declarat de Municipiul Pașcani, prin Primar, Serviciul Taxe și Impozite Locale din cadrul Primăriei Municipiului Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani împotriva Sentinței nr. 40 din 14 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2010***.

Prin încheierea de ședință din 8 mai 2018, s-a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 și a Deciziei nr. x/17.05.2010, motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada plății cauțiunii.

Prin Sentința nr. 140 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pașcani, prin Primar, Primăria Municipiului Pașcani - Serviciul Taxe și Impozite Locale și Primarul Municipiului Pașcani; a anulat Decizia nr. x/17.05.2010 emisă de Primăria orașului Pașcani și Nota de constatare nr. x/31.10.2007 a Serviciului Finanțe Publice Locale al Primăriei Pașcani. De asemenea, a obligat pârâții Municipiul Pașcani, prin Primar, Primăria Municipiului Pașcani - Serviciul Taxe și Impozite Locale și Primarul Municipiului Pașcani la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 20366,70 RON cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut că prin Decizia de impunere nr. x/17.12.2007 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată față de bugetul local al municipiului Pașcani în sumă de 1.225.436,04 RON, din care 986.571 RON debit și 238.865,04 RON accesorii, reprezentând taxa pentru ocuparea fără forme legale a domeniului public în perioada anilor 2003 - 2007, accesoriile pentru diferențele suplimentare fiind calculate până la data de 31.10.2007. Raportul de constatare la care s-a făcut trimitere prin decizia de impunere poartă, în realitate, denumirea de notă de constatare și conține motivele avute în vedere de autoritatea publică locală la stabilirea taxei pentru ocuparea fără forme legale a unei suprafețe de 112 mp aparținând domeniului public.

Prin Decizia nr. x/17.05.2010 contestația a fost respinsă, iar împotriva acesteia reclamanta a formulat acțiune în anulare.

Primul motiv de nulitate invocat de reclamantă se întemeiază pe faptul că autoritatea pârâtă a emis decizia de impunere fără respectarea art. 9 și art. 107 C. proc. fisc. , aspect cu privire la care instanța a reținut că taxa pentru ocuparea fără drept a terenului din domeniul public, fără contract de închiriere sau concesiune, a fost stabilită în baza Hotărârilor Consiliului Local Pașcani nr. 46/2002, nr. 115/2003, nr. 71/2004, nr. 93/2005 și nr. 1/2007; aceste hotărâri sunt acte administrative ce nu au fost revocate sau anulate și, prin urmare, sunt obligatorii și executorii, astfel că pentru punerea lor în aplicare administrația publică locală, prin compartimentul specializat, are posibilitatea de a calcula respectiva taxă.

Referitor la o eventuală inspecție fiscală pentru efectuarea de măsurători ale terenului pretins ocupat în vederea calculării taxei, care se raportează la unitatea de suprafață, prima instanță a reținut că reglementările de la art. 109 și art. 94 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu se referă la constatarea unui fapt juridic, și anume la constatarea ocupării unei suprafețe de teren proprietate publică fără existența unui contract de concesiune și la determinarea în concret a suprafeței ocupate, astfel că acestea nu fac parte dintre activitățile pe care organele de inspecție fiscală le pot întreprinde, motiv pentru care prima instanță a apreciat că în speță nu este aplicabil art. 94 C. proc. fisc. , astfel că nu există obligativitatea întocmirii Raportului de inspecție fiscală, ca act premergător al deciziei de impunere, și nici nu sunt aplicabile dispozițiile privind informarea contribuabilului sau discuția finală cu acesta.

Prima instanță a menționat că starea de fapt privind ocuparea suprafeței de 112 mp reiese din Nota de constatare nr. x încheiată la data de 31.10.2007 și din planul de situație de la dosarul x/2010, întocmite de serviciul de specialitate al autorității pârâte, pentru care nu era necesară participarea unui expert topo-cadastral.

În ce privește calcularea taxei pentru perioada 2003 - 2007, s-a reținut că raportat la dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. , stabilirea taxei pentru anii 2003 - 2007 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în materia prescripției.

Apreciind că stabilirea taxei pentru ocuparea fără contract de concesiune sau de închiriere se face proporțional atât cu suprafața de teren ocupată, cât și cu intervalul de timp în care are loc acțiunea de ocupare, prima instanță a constatat că aspectele procedurale invocate de reclamantă pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. x/17.05.2010 sunt nefondate.

Referitor la suprafața de teren în discuție s-a reținut că reclamanta deținea în strada x nr. 22 - 24, Pașcani, suprafața de 180 mp teren, în baza contractului de concesiune nr. x/16.03.1998, dar că în anul 1995, Consiliul Local al municipiului Pașcani a concesionat numitului B., asociat și administrator al societății reclamante, suprafața de 80 mp teren situat în aceeași locație, fiind încheiat contractul de concesiune nr. x/15.06.1995.

Art. 10 lit. d) din acest contract prevede că pentru renunțarea la concesiune nu este suficientă manifestarea de voință a concesionarului, ci aceasta trebuie verificată de o comisie mixtă, formată cel puțin din reprezentații părților contractante, care hotărăsc asupra continuării sau încetării contractului, astfel că doar cererea concesionarului, adresată autorității pârâte la data de 10.07.1997, de a renunța la contractul de concesiune nr. x/15.06.1995, nefiind urmată de procedura prevăzută la clauza inserată la art. 10 lit. d) din contract, este lipsită de efecte juridice.

De altfel, contractul de concesiune nr. x/15.06.1995 a fost urmat de încheierea a două acte adiționale, unul anterior Notei de constatare nr. x/31.10.2007 și Deciziei de impunere nr. x/17.12.2007 (actul adițional nr. 19457/09.12.2004) și unul ulterior acestor acte, dar anterior emiterii Deciziei de soluționare a contestației nr. x/17.05.2010 (respectiv actul adițional nr. x/29.08.2008). Prin încheierea actelor adiționale, autoritatea publică locală a recunoscut expres dreptul reclamantei de a poseda și folosi suprafața de teren de 80 mp ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/15.06.1995. S-a mai reținut că și concluziile raportului de expertiză converg către cele reținute de instanță pe baza probei cu înscrisuri.

Prima instanță a concluzionat că la data emiterii deciziei de impunere reclamanta deținea suprafața de teren de 80 mp, conform contractului de concesiune nr. x/15.06.1995, și suprafața de 180 mp, conform contractului de concesiune nr. x din 16.03.1998, terenuri care nu se suprapun, ci sunt unul în continuarea celuilalt și, cum valabilitatea contractelor de concesiune nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, pârâta avea obligația, potrivit contractelor și dispozițiilor legale, să nu îl tulbure pe concesionar în exercițiul drepturilor rezultate din contractele de concesiune și să respecte posesia și folosința terenului cu privire la suprafețele contractate.

A apreciat că, ignorând dreptul reclamantei de a deține întreaga suprafață de teren, conform celor două contracte de concesiune, pârâta a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere.

Împotriva Sentinței nr. 140 din 11 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani solicitând admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea recursului, recurenții-pârâți au arătat că instanța a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale în materie, materialului probator administrat în cauză și raportului juridic dedus judecății și a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

Deși în mod corect Serviciul Taxe și Impozite Locale a stabilit obligațiile fiscale datorate bugetului local al Municipiului Pașcani de reclamanta SC A. SRL, calculate pentru perioada 2003 - 2007, pentru ocuparea și folosirea fără bază legală a unei suprafețe de teren ce se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale, în ceea ce privește modul de stabilire a suprafeței de teren, instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale, stabilind că titularii contractelor de concesiune nr. x/1995 (concesionar B. pentru suprafața de 80 mp) și nr. x/1998 (concesionar SC A. SRL pentru suprafața de 180 mp) sunt aceeași persoană, astfel încât să se asigure continuitatea deținerii legale a suprafeței de teren domeniu public.

Consideră recurenții că potrivit reglementărilor legale, și de la acea vreme, respectiv anul 2007 când a fost emisă Nota de constatare, dar nici anterior, persoana fizică semnatară a unui contract de concesiune nu putea fi asimilată unei persoane juridice, chiar și în calitatea sa de administrator al acesteia, fapt ce reiese și din modificarea titularului Contractului de concesiune nr. x/1995, prin Actul adițional nr. x/29.08.2008, la cererea reclamantei înregistrată sub nr. x/14.08.2008.

De asemenea, recurenții se întreabă care este motivul încheierii contractului de concesiune din anul 2009 cu privire la o suprafață de teren de 110 mp, în situația în care se admite motivarea potrivit căreia SC A. SRL deținea suprafața de teren domeniu public încă din anul 1995.

Recurenții-pârâți susțin că din analiza Notei de constatare nr. x/31.10.2007 rezultă că la data întocmirii acesteia au fost făcute măsurători asupra terenului ocupat de SC A. SRL și s-a întocmit și o schiță plan a terenului ocupat efectiv de aceasta, de către Serviciul Urbanism, Disciplina în Construcții și Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei Pașcani, constatându-se la acea dată că reclamanta ocupă fără just titlu suprafața de 292 mp din domeniul public al UAT Pașcani, în condițiile în care avea contract de concesiune valabil încheiat doar pentru suprafața de 180 mp, respectiv contractul de concesiune nr. x din 16.03.1998.

Mai arată că, întrucât măsurătorile specialiștilor topo-cadastrali ai autorității publice locale au caracter oficial și reprezintă temeiul care a stat la baza emiterii de către organul fiscal a titlului de creanță fiscală, schița plan nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal și forță juridică.

Prin urmare, consideră că Nota de constatare nr. x/31.10.2007 reflectă calculul sumelor datorate constituite din debite și accesorii, stabilite pe baza nivelului taxelor stabilite prin hotărârile anuale privind impozitele și taxele locale adoptate de către Consiliul Local Pașcani.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției tardivității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În ce privește excepția tardivității recursului a arătat că sentința a fost comunicată recurenților la data de 13.02.2019, conform mențiunii olografe a factorului poștal, astfel că termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac s-a împlinit la data de 28.02.2019, ora 24, și cum cererea de recurs a fost depusă la poștă la data de 01.03.2019, recursul este tardiv introdus.

Pe fondul cauzei, referitor la motivul de recurs vizând interpretarea greșită a dispozițiilor legale, arată că acesta nu a fost argumentat, nefiind indicate dispozițiile legale greșit interpretate de prima instanță, astfel că este nemotivat.

Al doilea motiv de recurs potrivit căruia prima instanță a considerat în mod greșit că titularul contractului de concesiune din 1995 este același cu titularul contractului de concesiune din 1998 este nefondat, sens în care intimata reclamantă a prezentat situația de fapt susținând că pentru folosirea terenului era semnat un contract de concesiune și municipalitatea încasa în mod regulat taxa de concesiune.

A mai precizat că nota de constatare are la bază schița plan manuscrisă a Serviciului Urbanism, care este informă fiind lovită de nulitate absolută, din moment ce nu au fost făcute măsurători la fața locului.

II. Soluția instanței de recurs

Conform art. 101 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul. Alin. 5 al aceluiași articol prevede că termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Se constată că sentința recurată a fost comunicată pârâților Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani la data de 13.02.2019, iar cererea de recurs a fost înaintată prin poștă la data de 01.03.2019, conform ștampilei aplicate pe plicul de corespondență (verso) depus la dosarul de recurs.

Având în vedere data comunicării hotărârii recurate, rezultă că ultima zi de declarare a recursului, calculată potrivit dispozițiilor art. 101 din vechiul C. proc. civ., era data de 01.03.2019, termenul împlinindu-se într-o zi lucrătoare. Prin urmare, se constată că recursul a fost formulat cu respectarea termenului legal pentru declararea acestei căi de atac.

1

din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că formează obiectul analizei instanței de control judiciar numai criticile formulate prin cererea de recurs, față de disp. art. 303 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. conform cărora recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs și de disp. art. 306 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. potrivit cărora motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților. Întrucât instanța de recurs "poate" să invoce din oficiu motive de ordine publică înseamnă că nu este obligată să procedeze în acest mod. Nu doar că instanța de recurs nu are obligația de a invoca din oficiu motive de ordine publică, dar nu are nici obligația de a-și însuși și, implicit, de a examina motivele de recurs invocate de parte după expirarea termenului de motivare a recursului, care constituie motive de ordine publică, nefiind reglementat un temei juridic în acest sens.

În consecință, criticile invocate pentru prima dată la termenul la care au avut loc dezbaterile pe fondul recursului, menționate în notele de concluzii scrise depuse la dosar pentru termenul respectiv, nu vor fi analizate de instanța de recurs având în vedere că au fost invocate după expirarea termenului impus de art. 303 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. și că instanța de recurs "poate" să invoce din oficiu motive de ordine publică, neavând această obligație. Prin prisma lipsei acestei obligații nu se impune a se analiza dacă respectivele critici aduse sentinței constituie sau nu motive de recurs de ordine publică.

Astfel, în aceste concluzii scrise este criticat singurul act adițional la contractul de concesiune din 1995, încheiat până la momentul emiterii actelor de impunere fiscală, care modifică doar modalitatea de plată, act care în opinia recurenților nu are niciun fel de valoare juridică deoarece este încheiat între alte părți decât părțile contractului de concesiune, motiv pentru care consideră că se impune înlăturarea lui.

De asemenea, se invocă nerespectarea deciziei de casare nr. 304/10.02.2016 sub aspectul neanalizării efectelor noului contract de concesiune din 2009 asupra soluționării cauzei, dar și sub aspectul reținerii concluziilor expertizei efectuate în cauză, care nu a valorificat voit documentațiile cadastrale ale terenurilor, așa cum sunt înscrise în Cartea funciară și necontestate, instanța care a dispus casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare impunând atât valorificarea documentațiilor cadastrale la momentul identificării terenurilor - obiect al celor trei contracte de concesiune, cât și avizarea raportului la O.C.P.I., ceea ce nu s-a realizat la fond. Procedând astfel, consideră recurenții că nu au fost respectate nici obligațiile expres impuse de ultima decizie de casare, nr. 2475/2017, care a fost încălcată și din cauza faptului că instanța de fond nu a făcut nicio referire la recunoașterea de către reclamantă a încetării contractului de concesiune încheiat în 1995, așa cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție și nu a făcut nicio analiză a acestui fapt.

Mai susțin recurenții în notele scrise că Decizia de casare nr. 304/10.02.2016 a fost încălcată și prin prisma faptului că, deși instanța de fond a constatat că reclamanta stăpânea în 2007 suprafața de teren de 290 mp, cu 30 mp mai mult decât suprafața la care avea dreptul, alege totuși să anuleze integral decizia de impunere, deși putea fi anulată cel mult în parte. Situația este identică și în privința sentinței care formează obiectul prezentului recurs.

Așa cum s-a precizat deja în considerentele mai sus expuse, toate aceste critici nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar.

În ceea ce privește criticile formulate prin cererea de recurs, se reține că acestea vizează două aspecte și anume:

- în mod greșit s-a stabilit că titularii contractelor de concesiune nr. x/1995 (concesionar B. pentru suprafața de 80 mp) și nr. x/1998 (concesionar SC A. SRL pentru suprafața de 180 mp) sunt aceeași persoană, astfel încât să se asigure continuitatea deținerii legale a suprafeței de teren domeniu public;

- măsurătorile specialiștilor din domeniul topo-cadastral ai autorității publice locale au caracter oficial și reprezintă temeiul care a stat la baza emiterii de către organul fiscal a titlului de creanță fiscală, astfel că schița plan nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal și forță juridică. Prin urmare, consideră recurenții că Nota de constatare nr. x/31.10.2007 reflectă calculul sumelor datorate constituite din debite și accesorii, stabilite pe baza nivelului taxelor stabilite prin hotărârile anuale privind impozitele și taxele locale adoptate de către Consiliul Local Pașcani.

Referitor la primul aspect se reține, pe de o parte, că recurenții nu precizează care sunt dispozițiile legale despre care susțin că au fost aplicate greșit de instanța de fond, limitându-se la formulări generice de tipul: "dispozițiile legale aplicabile" "potrivit reglementărilor legale, și de la acea vreme, respectiv anul 2007 când a fost emisă Nota de constatare, dar nici anterior (...)".

Pe de altă parte, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că prin cererea nr. x/10.11.1994, Societatea A. SRL a solicitat Consiliului local al orașului Pașcani concesionarea unui teren în suprafață de 80 mp, în vederea construirii unei stații de salvare, conform documentelor anexate. Totodată, a solicitat și eliberarea autorizației de construcție pentru acest obiectiv. Cererea a fost semnată de B., în calitate de director general al societății.

În Referatul nr. x/30.11.1994 al Compartimentului de urbanism și amenajarea teritoriului din cadrul primăriei Pașcani se menționează că cererea de concesionare a fost depusă de Societatea A. SRL.

Prin Hotărârea nr. 29/2.12.1994, Consiliul local al municipiului Pașcani, având în vedere acest referat a aprobat concesionarea unei suprafețe de teren intravilan situate în Pașcani, județul Iași, contractul de concesiune nr. x/15.06.1995 fiind încheiat cu B., având statutul juridic de persoană fizică. Ulterior au fost semnate două acte adiționale la contract - nr. x/9.12.2004 și nr. y/29.08.2008.

Actul adițional nr. x/9.12.2004 a fost încheiat de Primăria municipiului Pașcani cu SC A. SRL, în calitate de concedent, reprezentată prin dl. B. - director general.

În anul 1998 a fost încheiat contractul de concesiune nr. x/16.03.1998 cu SC A. SRL având ca obiect un teren în suprafață de 180 mp situat în Pașcani, județul Iași, la acest contract fiind încheiate două acte adiționale, nr. x/13.12.2002 și nr. y/4.08.2008.

În consecință, nu poate fi reținută critica potrivit căreia instanța de fond a asimilat persoana fizică semnatară a unui contract de concesiune cu persoana juridică, din moment ce chiar persoana juridică SC A. SRL este menționată în calitate de concedent în actul adițional nr. x/9.12.2004 la contractul de concesiune încheiat în anul 1995, această persoană juridică fiind cea care a formulat cererea de concesionare, fapt reținut în referatul sus menționat.

Critica adusă sentinței, referitoare la actul adițional nr. x/9.12.2004 la contractul de concesiune din anul 1995, act care în opinia recurenților nu are niciun fel de valoare juridică fiind încheiat între alte părți decât părțile contractului, nu poate fi examinată de instanța de recurs, astfel cum rezultă din considerentele care au fost expuse cu privire la motivele de recurs de ordine publică.

Recurenții apreciază că o dovadă a imposibilității acestei asimilări o reprezintă și modificarea titularului contractului de concesiune nr. x/15.06.1995, prin actul adițional nr. x/29.08.2008, la cererea reclamantei înregistrate sub nr. x/14.08.2008.

Înalta Curte constată că cererea invocată de recurenți nu este depusă de reclamanta SC A. SRL, ci de A. Pașcani, actul adițional nr. x/29.08.2008 fiind încheiat de Consiliul local al municipiului Pașcani cu A.

În cererea de recurs se face referire și la contractul de concesiune încheiat în anul 2009 cu privire la o suprafață de teren de 110 mp situată la aceeași adresă, recurenții întrebându-se care este motivul încheierii acestui contract în situația în care se admite motivarea potrivit căreia SC A. SRL deținea suprafața de teren domeniu public încă din anul 1995.

Se reține că recurenții au în vedere Contractul de concesiune nr. x/23.11.2009 care a fost încheiat cu A. și nu cu reclamanta SC A. SRL, ulterior emiterii deciziei de impunere și a notei de constatare în anul 2007. Simpla întrebare cu privire la motivul încheierii acestui contract nu este de natură să constituie un argument în sprijinul soluționării favorabile a recursului.

În privința celui de-al doilea aspect invocat în cererea de recurs, care vizează măsurătorile efectuate de specialiștii topo-cadastrali ai autorității publice locale, concretizate în schița plan depusă la dosar care, în opinia recurenților, nu poate fi considerată un act lipsit de temei legal și forță juridică, instanța de recurs constată că ceea ce critică recurenții este faptul că instanța de fond nu a avut în vedere schița întocmită de Serviciul urbanism al primăriei, ce a stat la baza emiterii notei de constatare nr. x/31.10.2007, susținând în cererea de recurs că, având în vedere că stabilirea sumelor are ca temei legal măsurătorile oficiale executate de funcționarii de specialitate în domeniul urbanismului și amenajării teritoriului, decizia de impunere are caracter legal și temeinic.

În această privință, Înalta Curte reține că respectiva schiță este un înscris folosit în probațiune de pârâți, care poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

În acest sens, în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 2428/23.05.2014, prin care a fost casată Sentința nr. 335/2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, se arată că schițele întocmite de autoritatea pârâtă nu au forță probantă absolută, cum greșit a reținut instanța de fond. Acestea sunt acte ale pârâtei și, ca urmare, ele pot fi contestate, motiv pentru care instanța este datoare să dispună efectuarea de probatorii.

La rejudecarea cauzei s-a procedat la administrarea probei cu expertiza topografică, iar concluziile acesteia au fost avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate, împrejurarea că datele cuprinse în schița respectivă nu concordă cu concluziile raportului de expertiză nefiind de natură să afectele legalitatea și temeinicia sentinței recurate, din moment ce pârâții nu au înțeles să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză.

Astfel, prin adresa nr. x/6.11.2018, pârâții au transmis instanței, urmare a primirii adresei prin care li s-a comunicat raportul de expertiză punându-li-se în vedere că au posibilitatea de a formula obiecțiuni, că țin să contrazică susținerile expertului de la pct. 6 al raportului de expertiză întrucât, prin cererea nr. x/10.07.1997, B. solicita preluarea în concesiune a suprafeței de 180 mp teren situat în municipiul Pașcani, str. x, cu precizarea expresă a faptului că "(...) prin prezenta renunț la contractul de concesiune nr. x/15.06.1995, conform cap. VI art. 10, pct. 10D, urmând ca suprafața de 80 mp din acest contract să fie inclusă în suprafața de 180 mp menționați în cererea de mai sus", astfel contractul nr. x/15.06.1995 a încetat, iar suprafața de 80 mp a fost inclusă în cei 180 mp concesionați prin contractul nr. x/1998. Mai arată pârâții, în respectiva adresă, că mergând pe aceeași idee, expertul, în tot cuprinsul raportului de expertiză susține că înscrierea în Cartea funciară a primăriei municipiului Pașcani s-a făcut în mod greșit, chiar și în ceea ce privește suprafața de 110 mp din contractul de concesiune nr. x/2009, ceea ce este greșit.

Având în vedere încetarea contractului nr. x/15.06.1995, schițele terenurilor ce fac obiectul contractelor de concesiune către SC A. SRL sunt corect întocmite.

Se constată așadar, că pârâții s-au limitat la exprimarea dezacordului față de concluziile pct. 6 al raportului de expertiză, prin prisma corectitudinii întocmirii schiței care a stat la baza emiterii notei de constatare nr. x/31.10.2007, dar nu au înțeles să formuleze obiecțiuni la concluziile expertului, motivate în raport atât cu înscrisurile depuse la dosar, cât și cu îndrumările instanțelor de recurs din deciziile de casare, criticile aduse concluziilor raportului de expertiză fiind prezentate abia în notele scrise depuse în dosarul de recurs pentru termenul de judecată din 27.06.2019, sub forma unui motiv de recurs de ordine publică.

De altfel, în încheierea de ședință de la termenul din 13.11.2018 se consemnează că "instanța a constatat că prin adresa depusă la dosar, pârâta a prezentat opinia sa proprie cu privire la anumite constatări ale expertului cu privire la legalitatea unor înscrieri în cartea funciară și, prin urmare, acestea nu pot calificate ca obiecțiuni la raportul de expertiză".

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de fond a valorificat concluziile raportului de expertiză la pronunțarea soluției nu constituie un argument în sensul soluționării favorabile a prezentei căi de atac, simplul fapt că schița terenurilor în discuție este întocmită de specialiști ai autorității pârâte neputând fundamenta legalitatea actelor administrative contestate, câtă vreme nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală și temeinică, în temeiul art. 312 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Municipiul Pașcani prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Pașcani și Primarul Municipiului Pașcani împotriva Sentinței nr. 140 din 11 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iulie 2019.

GGC - GV