ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1374/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamantele A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate și conex, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv valoarea de referință sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%.

Totodată, au solicitat repararea prejudiciului creat, prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 1 decembrie 2015 și după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

2.1. Prin Sentința nr. 673 din 16 mai 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă (complet specializat în conflicte de muncă) a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta Curtea de Apel Timișoara, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

În esență, Tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 Capitolul VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010. respectiv art. 7 alin. (1) Capitolul VIII din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât reclamantele urmăresc în fapt modificarea deciziei administrative emise de pârâta Curtea de Apel Timișoara, astfel încât litigiul dedus judecății impune o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, pentru stabilirea drepturilor salariale.

2.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 467 din 19 septembrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă (complet specializat în conflicte de muncă), a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență, suspendând judecata cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale, iar nu actele administrative prin care s-au stabilit respectivele drepturi salariale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, în referire la art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. și art. 210 din Legea nr. 62/2011, și faptul că se solicită emiterea unor acte de o autoritate publică locală.

În consecință, a reținut că, în cauză, nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, Legea nr. 62/2011 și pe C. civ., iar nu pe art. 7 din Capitolul VIII al Anexei 6 la Legea nr. 284/2010 sau pe art. 7 din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea-cadru nr. 153/2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează obligarea autorităților pârâte la reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate și conex, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv valoarea de referință sectorială de 405 RON + 4% + 4,5% + 10%.

Totodată, au solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat, prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 1 decembrie 2015 și după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Înalta Curte reține, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiție, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de față nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantele nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a diferențelor salariale solicitate pe calea acțiunii în instanță, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 stabilește natura de dreptul muncii a raporturilor de serviciu privind personalul auxiliar.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. muncii.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din C. muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamante se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță Tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă (complet specializat în conflicte de muncă), învestit inițial de către reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș în favoarea Tribunalului Bihor, secția I civilă (complet specializat în conflicte de muncă).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.

GGC - CL