ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 429/2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I-a civilă, la 25.02.2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO. și PPP. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

Prin sentința civilă nr. 742 din 22 iulie 2020, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

A reținut instanța, în esență, că reclamanții nu solicită plata unor drepturi salariale neacordate, ci contestă modul în care le-a fost stabilit salariul. Astfel, nefiind vorba despre un litigiu de muncă, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 13.10.2020.

Curtea, prin sentința civilă nr. 1235 din 26 noiembrie 2020, a admis excepția necompetenței materiale ridicată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă - complet litigii de muncă.

A reținut instanța, în esență, că, prin acțiune, nu se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru a fi atrasă incidența art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010 sau de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci, dimpotrivă, s-a precizat expres că nu se solicită emiterea vreunui nou ordin de salarizare, ci repararea prejudiciului pretins sub forma plății diferenței de drepturi salariale.

Astfel, litigiul neavând natura unui de contencios administrativ, instanța competentă material este instanța specializată în dreptul muncii.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Curtea de Apel București, în baza art. 134 C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

3.1. Înalta Curte reține că obiectul acțiunii îl reprezintă, în esență, obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariale începând cu 14.02.2017 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 deja acordată consilierilor de probațiune din cadrul Direcției Naționale de Probațiune, precum și la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea dispozițiilor legale, actualizat cu indicele de inflație.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiție, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de față nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a diferențelor salariale solicitate pe calea acțiunii în instanță, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. intre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

3.2. Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic (sui generis).

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanți se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, complet specializat în litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E. și alții în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2021.