ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 949/2021

Ședința publică din data de 08 aprilie 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. x/29.07.2020, reclamanții: A., B., C. și D., au chemat în judecată intimații: Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea intimaților la:

În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanța nr. 57/2015, Legea nr. 293/2015, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, Legea nr. 153/2017, art. 1531, 1535 din C. civ., art. 166 Codul Muncii, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nr. 36 din 4 iunie 2018 și nr. 56 din 17 septembrie 2018, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, art. 253 alin. (1) și (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 208, art. 210 și art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 6 alin. (4), art. 2517, 2526 și art. 1535 din C. civ., precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele statuate prin decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, decizia nr. 23 din 26 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar și raționamentul dezvoltat prin decizia nr. 11/2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, cu referire la chestiunea prejudicială a conceptului de "salariu avut", aplicabil mutatis mutandis., art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, art. 1.531, 1535 din C. civ. și art. 166 Codul muncii.

Analizând acțiunea în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Tribunalul s-a pronunțat asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Caraș-Severin, invocată din oficiu, excepție admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (r) - Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Reclamanții A., B., C. și D., în calitate de specialiști IT - personal auxiliar de specialitate și conex, în cadrul intimatului Tribunalul Bihor, au domiciliul în Județul Bihor și raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii (r), instanța a apreciat că Tribunalul Caraș-Severin nu este competent teritorial, în cauza de față, Tribunalul Bihor fiind instanța competentă în soluționarea cauzei, întrucât toți reclamanții domiciliază în circumscripția sa de activitate, iar dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. privind competența facultativă, nu se aplică în cazul reclamanților în calitate de specialiști IT.

Față de considerentele expuse și având în vedere dispozițiile legale mai sus menționate, Tribunalul Caraș Severin, secția I Civilă prin sentința civilă nr. 1219 din 24.11.2020 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Caraș-Severin, invocată din oficiu și în consecință:

A declinat competenta de soluționare a cererii formulate de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bihor.

Pe rolul Tribunalului Bihor cauza a fost înregistrată la data de 23.12.2020 sub nr. x/2020.

Verificând din oficiu conform art. 131 C. proc. civ. competența de soluționare a cauzei cu care a fost învestită instanța, Tribunalul Bihor a reținut următoarele:

Conform art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 Rep.-Codul Muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 Rep.-Legea dialogului social "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal."

Art. 210 din același act normativ stabilește că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Potrivit art. 127 C. proc. civ. " (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2^1) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Față de prevederile legale menționate, în raport de domiciliul și locul de muncă al reclamanților, competența teritorială ar aparține Tribunalului Bihor, dar având în vedere că această instanță are calitatea de pârât în dosar, în cauză devin incidențe dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

1

C. proc. civ.

Reclamanții au înțeles să se prevaleze de aceste dispoziții legale și s-au adresat Tribunalului Caraș-Severin, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Timișoara, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Oradea, iar competența teritorială fiind facultativă în acest caz, instanța învestită de către reclamanți cu soluționarea litigiului nu putea să invoce din oficiu necompetența sa teritorială.

Față de considerentele expuse în precedent, Tribunalul Bihor, secția I Civilă prin sentința nr. 179/M/2021 din 04.03.2021 a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Bihor invocată din oficiu și în consecință:

A declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

A constatat ivit conflictul negativ de competență în soluționarea cererii, și a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că în cauză există un conflict negativ de competență între cele două instanțe care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind în favoarea Tribunalului Caraș-Severin, secția I Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alți angajați din cadrul Ministerului Justiției (consilierii de probatiune din Direcția Națională de Probatiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlaltor drepturi aferente prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 până la zi, și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), la calcularea și plata de despăgubiri reprezentând diferențe de drepturi salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, raportată la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu 01.08.2016 până la zi și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, obligarea intimaților la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare, începând cu 01.08.2016 și până la data plății efective.

În speță, reclamanții au își desfășoară activitatea în calitate de specialiști IT, personal auxiliar de specialitate în cadrul pârâtului Tribunalul Bihor, fiind încadrați în familia ocupațională Justiție, în baza prevederilor cadru de salarizare aplicabile.

În raport de calitatea de pârât a Tribunalului Bihor, în speță devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

1

C. proc. civ., care reglementează cazul de competență facultativă.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., modificat prin art. (1) pct. 13 din Legea nr. 310/2018: (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(2

1

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Cu alte cuvinte, aceste dispoziții permiteau reclamanților să sesizeze fie această instanță, fie o instanță de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

După cum se observă, norma reglementează un drept de opțiune al părții reclamante care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanțe de judecată, fie chiar la instanța respectivă (aplicând regula generală în materie de competență), fie la o altă instanță din raza unei curți de apel învecinate.

Așadar, dreptul de opțiune aparține, în mod exclusiv, părții reclamante, iar nu și părții pârâte care, prin urmare, nu poate reclama pe calea excepției de necompetență opțiunea procesuală manifestată de partea reclamantă (eventuala schimbare a competenței s-ar putea obține pe calea unui alt mecanism, și anume, cererea de strămutare).

Odată ce partea reclamantă și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea chiar la instanța care are și calitatea de pârât în cauză, instanță care este competentă teritorial conform regulii generale de competență, rezultă că această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina, partea pârâtă neavând dreptul de a cenzura opțiunea procesuală manifestată de reclamant în această chestiune, neexistând nicio prevedere legală în acest sens.

Prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În acest sens, se arată în considerentele deciziei, la punctul 47: "În continuare, Curtea reține că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate.

Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia.

Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia."

Curtea reține că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție (pct. 50), iar "art. .127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate, permițând, în mod rezonabil, calificarea noțiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu".

Calitatea de parte în proces a Tribunalului Bihor, determină incidența textului de lege care reglementează competența facultativă, respectiv art. 127 alin. (2) și (2)

1

C. proc. civ.

În aceste condiții, competența de soluționare a cauzei revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii.

Reclamanții s-au adresat Tribunalului Caraș-Severin, aceasta fiind opțiunea cu privire la instanța de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Oradea, în arondarea căreia se află Tribunalul Caraș-Severin, determinând astfel competența teritorială exclusivă în soluționarea acțiunii.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (2) și alin. (2)

1

raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin, secția I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în Tribunalului Caraș Severin, secția I Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2021.