ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul - condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2008.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, curtea a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, contestatorul - condamnat A. a solicitat, invocând dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen., anularea sentinței penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2008.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că, prin Sentința penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2008, prin care a fost recunoscută sentința penală din data de 17 februarie 2006 a Tribunalului Viena pronunțată în Dosarul nr. x/Hv2/06b și Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena în dosarul nr. x, a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viata, deși legea penală romana nu prevedea o astfel de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969).

Prin urmare, s-a susținut că ar fi trebuit să se adapteze pedeapsa în raport de cuantumul prevăzut de dispozițiile art. 175 C. pen. (1969), respectiv 15 - 25 ani și nu sa-i fie aplicata pedeapsa detențiunii pe viață.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea a constatat că, prezenta contestație în anulare este inadmisibilă.

Astfel, s-a arătat că, prin Sentința penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București - secția I penală, în Dosarul nr. x/2008 a fost recunoscută sentința penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pronunțată în Dosarul nr. x b și Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena, în Dosarul nr. x, prin care contestatorul A. a fost condamnat la detenție pe viată.

În considerentele sentinței penale de recunoaștere s-a reținut că infracțiunea imputată petentului, respectiv uciderea părții vătămate B., prin strangulare în scopul sustragerii de sume de bani, are corespondent în legislația penală română în art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), care reglementează omorul calificat, fiind pedepsită cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi (și nu detențiunea pe viață).

S-a mai reținut că, în hotărârea de condamnare - la individualizarea pedepsei - au fost avute în vedere, în mod atenuant viața corectă a inculpatului (în vârstă de 25 de ani la data faptei), iar în mod agravant modul deosebit de brutal de comitere a unei ucideri în mod intenționat (printr-un act masiv de agresiune în zona gâtului victimei, respectiv prin sugrumarea îndelungată cu un pantalon de pijama, ceea ce a pricinuit fracturi la cormul drept superior tirohioid și la cele două oase hiroide) și de coexistența a două infracțiuni (petentul a luat din posesia victimei o sumă de bani, prin deschiderea forțată a unei truse de machiaj).

Au fost avute în vedere dispozițiile legale ce reglementează conversia condamnării conținute de art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii de recunoaștere, care prevedeau la acel moment că în cazul în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea; aceasta pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.

Sentința penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2008 a rămas definitivă la data de 17 februarie 2009 prin neapelare, fiind emis MEPI nr. 505 din 2 martie 2009, iar contestatorul A. a fost transferat în România la data de 11 mai 2009.

Prin Decizia penală nr. 318 din 9 august 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins, ca tardiv, apelul declarat împotriva acestei sentințe.

Curtea a constatat că motivele invocate de contestatorul-condamnat A. în cuprinsul contestației în anulare formulate nu se încadrează în cazul de contestație în anulare expres prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. i) C. proc. pen., întrucât împotriva acestuia nu s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Sub acest aspect, s-a arătat că Sentința penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel București - secția I penală pronunțată în Dosarul nr. x/2008 a recunoscut Sentința penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pronunțată în Dosarul nr. x b și Hotărârea din 27 martie 2007 emisă de Curtea de Apel din Viena în Dosarul nr. x, prin care contestatorul A. a fost condamnat la detenție pe viată.

Prin urmare, prin Sentința penală nr. 306 din 24 noiembrie 2008 a Curții de Apel București - secția I penală pronunțată în Dosarul nr. x/2008 nu s-a realizat o alta judecata a faptei pentru care A. a fost condamnat prin Sentința penală din 17 februarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, neîncălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii străine.

S-a mai menționat că, au fost efectuate numeroase demersuri de către contestator în vederea modificării situației sale juridice după transferarea în România, chestiunea invocată în cuprinsul acestora fiind, în esență, identică celei invocate pe calea contestației în anulare ce face obiectul prezentei cauze.

În toate aceste cauze penale - care au avut ca obiect fie contestații în anulare sau revizuiri, fie contestații la executare - s-a reținut că nu pot opera modificări în ceea ce privește situația juridică a persoanei condamnate A., aspectele invocate neconstituind împrejurări ivite în cursul executării sau aspecte care să se circumscrie cazurilor în care se pot exercita căi extraordinare de atac potrivit legii române, apreciindu-se că încadrarea juridică a faptei și pedeapsa care se execută au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea penală de recunoaștere.

Curtea a observat că aspectul invocat de contestatorul condamnat, privind modificarea Legii nr. 302/2004, care ar impune conversia condamnării, a fost tranșat definitiv prin Sentința penală nr. 73 din 18 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția Penală, în Dosarul nr. x/2020, definitiva prin Decizia penală nr. 178/CO din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București.

Astfel, s-a arătat că, în cuprinsul Deciziei penale nr. 178/CO din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, s-a reținut faptul ca dispoziția legală care stabilește obligația instanței de judecată de a dispune, în anumite situații, conversia condamnării (nemaifiind lăsată la aprecierea instanței), a fost introdusă în legislație după 10 ani de la transferarea persoanei condamnate, A., în România, astfel încât nu se poate circumscrie noțiunii de lege penală mai favorabilă, raportarea făcându-se strict la dispozițiile legale ale statului român care incriminează fapta reținută în sarcina persoanei condamnate, în speță prevederile C. pen.

Aceleași aspecte au fost dezlegare, în mod definitiv, de către instanța supremă prin Decizia penală nr. 358 din 18 aprilie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2018 având ca obiect contestație (cale de atac) formulată de petentul A. împotriva Sentinței penale nr. 15/F din 2 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, prin care s-a respins contestația la executare formulată de persoana condamnată A., care a solicitat reconversia pedepsei detențiunii pe viață.

Astfel, instanța supremă a reținut, cu titlu definitiv, că hotărârea prin care s-a recunoscut condamnarea la detențiunea pe viață este definitivă, condamnatul aflându-se în executarea acesteia, astfel că cererea de reconversie a pedepsei nu poate fi analizată în calea de atac a contestației la executare.

Față de cele arătate, s-a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile speciale, prevăzute expres și imperativ de legea procesual penală, în care se poate exercita calea de atac extraordinara a contestației în anulare, astfel încât, în baza art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată.

Împotriva Sentinței penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, a declarat apel condamnatul A., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 24 decembrie 2020, formându-se Dosarul nr. x/2020.

Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Sentinței penale nr. 306 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2008.

Potrivit art. 431 C. proc. pen. cu denumirea marginală Admiterea în principiu: (1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părților. (2) Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Din examinarea sistematică și coroborată a dispozițiilor art. 431 C. proc. pen. și art. 432 C. proc. pen.., rezultă că hotărârea prin care se respinge ca inadmisibilă contestația în anulare, în procedura admiterii în principiu, este definitivă.

Prin Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că:

"În concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispozițiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate; b) spre deosebire dispozițiile legale menționate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestației în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispozițiile alin. (4), potrivit cărora «Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu".

Dispozițiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate.

Prin urmare, se observă caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge ca inadmisibilă în principiu contestația în anulare.

Așadar, împotriva sentinței pronunțate în procedura admisibilității în principiu, respinsă ca inadmisibilă, legea nu prevede posibilitatea exercitării niciunei căi de atac (apel sau contestație), calea de atac fiind dată de lege.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 964 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 234/F din 27 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă apelantul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 964 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM