ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., clasarea cauzei pentru săvârșirea a două infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. referitoare la modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală și la modalitatea concretă de motivare a sentinței penale nr. 267/F din 28.12.2018 pronunțată în același dosar, precum și pentru comiterea infracțiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. cu privire la soluția de condamnare dispusă față de petentul A., în dosarul nr. x/2012 al aceleiași instanțe, prin sentința penală nr. 115/23.06.2016, întrucât faptele sesizate nu există.

În cuprinsul ordonanței s-a reținut, în esență, că, prin plângerea formulată la data de 26.02.2019, care a fost completată la data de 01.07 2020, petentul A. a solicitat tragerea la răspundere penală a judecătorului B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de represiune nedreaptă și de abuz în serviciu (2 fapte), întrucât magistratul, deși știa că este nevinovat, l-a condamnat, prin sentința penală nr. 115/23.06.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția I Penală, la o pedeapsă privativă de libertate și a lăsat nesoluționată latura civilă, dispunând, totodată, disjungerea cauzei sub acest aspect și formarea unui nou dosar (ds. nr. x/2016), în care, la termenul din 13.12.2017, fără a-i da posibilitatea avocatului său ales să formuleze concluzii, apreciind că se impune instituirea popririi asupra sumelor ce se cuveneau inculpaților și părților responsabile civilmente a stabilit ca aceste sume să fie consemnate la dispoziția instanței în termen de cinci zile de la scadența lor, iar recipisele să fie predate in termen de 24 de ore de la consemnare, fapt ce i-a determinat pe avocați să invoce încălcarea dreptului la apărare, context în care judecătorul a arătat că nu a dispus luarea măsurii asiguratorie, ci doar a pus-o în discuție, ulterior, amânând succesiv, în perioada 08.01.2018 - 16.03.2018, prin exercitarea funcției cu rea-credință, pronunțarea asupra instituirii popririi pentru a împiedica părțile să-și exercite drepturile prevăzute de art. 250

1

C. proc. pen., dispunând, abia prin sentința penală nr. 267/28.12.2018, poprirea asupra conturilor sale.

După ce a prezentat istoricul măsurilor procesuale dispuse în cauză, procurorul a constatat că aspectele sesizate de petent cu privire la presupusele infracțiuni comise de magistrat reprezentau în realitate nemulțumirile sale în legătură cu actele de dispoziție emise în cele două dosare menționate, sens în care a reținut că eventualele erori apărute în procesul de interpretare și aplicare a legii cu ocazia soluționării acestora nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în înțelesul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege și nu prin intermediul plângerilor penale, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul independenței judecătorului și s-ar ajunge ca magistratul să fie tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat hotărârile adoptate.

Ca atare, făcându-se trimitere la jurisprudența constantă a instanței supreme în materie, precum și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că faptele pentru care s-a început urmărirea penală nu există, fiind incident temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., chiar dacă, așa cum de altfel s-a reținut și în doctrină, există o anumită conduită, care însă nu este prevăzută ca element material al infracțiunilor de abuz în serviciu și de represiune nedreaptă reclamate, cu atât mai mult cu cât soluția pronunțată asupra acțiunii civile, inclusiv cu privire la instituirea măsurii asiguratorie, a fost anulată de către instanța de control judiciar, ca urmare a admiterii căilor de atac exercitate de părțile interesate, printre acestea aflându-se și petentul însuși.

În acest context, s-a reținut că orice altă încercare de a reforma hotărârile pronunțate de magistrați, prin declanșarea unei anchete penale pe considerentul că soluțiile sunt abuzive, întrucât nu sunt conforme cu opinia celui care le reclamă, în lipsa oricăror elemente care să contureze existenta unui raport juridic de drept penal, nu reprezentă altceva decât o imixtiune în actului de justiție, care este interzisă de lege.

Deopotrivă, s-a mai constatat că, în raport cu modul de soluționare a acțiunii penale și cu dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., măsura de disjungere a cauzei cu consecința formării unui nou dosar pentru judecarea laturii civile este conformă cu legea, care permite ca acțiunea civilă alăturată procesului penal să facă obiectul unei cauze distincte în cazul în care s-ar ajunge la depășirea unei durate rezonabile a acestuia, urmând să fie judecată tot de instanța penală [art. 19 alin. (4) C. proc. pen. art. 26 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen..], context în care mențiunea privind lăsarea nesoluționată a acțiunii civile din hotărârea de condamnare nu reprezintă decât o eroare materială care nu poate angaja răspunderea penală a magistratului pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în timp ce rămânerea definitivă a soluție de condamnare, ca urmare a respingerii căilor de atac exercitate, dovedește că nu există nici infracțiunea de represiune nedreaptă imputată judecătorului.

Împotriva acestei ordonanțe de clasare a formulat plângere, la data de 25.09.2023, petentul A., manifestându-și, în esență, nemulțumirea față de modalitatea în care procurorul de caz a cercetat faptele reclamate.

Prin ordonanța nr. 298/II/2/2020 din 02 octombrie 2023, procurorul șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 339 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent, întrucât probatoriul administrat nu confirmă faptele sesizate, în contextul în care răspunderea penală a magistraților poate fi angajată în legătură cu modul de instrumentare al cauzelor cu care au fost învestiți numai dacă și-au îndeplinit funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, având în vedere că legalitatea și temeinicia soluțiilor pronunțate de aceștia pot fi cenzurate de instanța de control judiciar numai în limitele căilor de atac promovate, prin intermediul cărora sunt înlăturate eventualele erori apărute în procesul de interpretare și aplicare a legii, erori care însă nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, procurorul șef, constatând că nu există niciun indiciu de natură a întrezări necesitatea unei suplimentări a probațiunii, a subliniat că persoana împotriva căreia s-a formulat plângerea nu au făcut altceva decât să-­și exercite atribuțiile cu care legea a învestit-o, dispunând efectuarea actelor potrivit convingerii obiective și nepărtinitoare, în acord cu principiile care guvernează desfășurarea procesului penal, neexistând nicio premisă care să conducă la presupunerea rezonabilă a comiterii vreunei fapte de natură penală, cu atât mai mult cu cât specificul activității judiciare care presupune stabilirea situației de fapt, identificarea, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale pentru fiecare dosar în parte, implică și riscul anumitor erori de interpretare și de aplicare a legii, motiv pentru care s-a instituit un sistem de control ierarhizat, ca o garanție pentru justițiabili față de asemenea erori, în afara căruia nu este permisă punerea în discuție a hotărârilor judecătorești, nici măcar ca urmare a formulării unei plângerii penale, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la a se crea o cale suplimentară de atac, în paralel cu cele prevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva ordonanței nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a formulat plângere petentul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, secția Penală la 27 octombrie 2023, sub nr. x/2023, solicitând admiterea acesteia, întrucât procurorul a încălcat principiului anchetei efective prin faptul că nu a administrat mijloace de probă relevante care să clarifice existența sau nu a faptelor, soluția de clasare fiind motivată pe considerente de ordin teoretic referitoare la dispozițiile legale care reglementează activitatea judiciară, fără însă a fi argumentată prin raportare la aspectele reclamate și circumstanțele cauzei.

În susținerea plângerii petentul a arătat că judecătorul B., contrar jurisprudenței instanței supreme, l-a condamnat fără să stabilească dacă există pagubă ca element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât a disjuns acțiunea civilă și a dispus formarea unui nou dosar pe care l-a soluționat, deși era obligat să formuleze cerere de abținere, iar, în final, a transmis motivarea hotărârii pe un stick la sediul Curții de Apel București, fără să o semneze, aspect constatat de Înalta Curte, secția Penală, prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020, prin care s-a dispus desființarea sentinței penale și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În acest context, s-a arătat că procurorul nu a făcut o minimă investigație, în sensul audierii grefierului de ședință și a persoanelor care au adus, respectiv, au primit stikul la instanță. De altfel, în legătură cu soluționarea acțiunii civile a fost invocată și modalitatea defectuoasă în care s-au instituit măsurile asigurătorii în cauză prin încălcarea principiului contradictorialității judecății și antepronunțare, prin tergiversarea emiterii actului de dispoziție de instituire a popririi timp de un an și dispunerea acestei măsuri doar prin sentința penală, în scopul de a-l împiedica să o conteste separat, prin motivarea cu întârziere a hotărârii, atitudini ale judecătorului care au condus în final la imposibilitatea petentului de a dispune de sumele indisponibilizate.

În ceea ce privește infracțiunea de represiune nedreaptă s-a reclamat pasivitatea procurorului de caz care nu a verificat constatările făcute în procedura de predare de instanțele din Marea Britanie în legătură cu o posibilă relație între magistratul care a judecat acțiunea penală și denunțătorul din respectiva cauză, împrejurare care ridică suficiente suspiciuni rezonabile de natură a impune audierea persoanelor menționate în decizia statului englez, declarațiile acestora fiind relevate pentru dovedirea faptului că a fost condamnat de judecător, deși era nevinovat.

Concluzionând, petentul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) C. proc. pen., admiterea plângeri, desființarea soluției de clasare și trimiterea cauzei la procuror pentru a completa urmărirea penală în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Premergător analizării pe fond a plângerii formulate de petentul A., judecătorul de cameră preliminară apreciază că este necesară efectuarea unei prezentări a parcursului cauzei.

În acest sens, se constată că prin sentința penală nr. 115/23.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția I penală, l-a fost condamnat pe petentul A. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare [7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 248 C. pen. cu referire la art. 248

1

C. pen. (1968), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) și art. 5 C. pen. și 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) cu referire la art. 6 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen..], la care a fost adăugat un spor de 2 ani, acesta având, în final, de executat pedeapsa de 9 ani închisoare, dispunând, totodată, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, cu consecința disjungerii cauzei sub acest aspect. Ulterior, prin decizia penală nr. 266/02.08.2017, Înalta Curte, secția penală a admis apelul formulat de petent, a menținut pedepsele ce i-au fost aplicate de judecătorul fondului și l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, reținând ca lege penală mai favorabilă vechea codificare.

Urmare a dispoziției de disjungere a laturii civile, s-a format dosarul nr. x/2016, în care judecătorul B., care a judecat și acțiunea penală, a apreciat din oficiu, la termenul de judecată din 13.12.2017, că "este necesară și utilă luarea măsurii asiguratorie a popririi, în temeiul art. 256 C. proc. pen. raportat la art. 254 C. proc. pen. și art. 251 C. proc. pen., modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, pe toate sumele de bani care se cuvin inculpaților și părților responsabile civilmente din respectiva cauză, dispunând ca aceste sume "să fie consemnate de debitori la dispoziția instanței, în termen de cinci zile de la scadența lor, iar recipisele să fie predate instanței în termen de 24 de ore de la consemnare", motiv pentru care avocatul ales al petentului a invocat încălcarea dreptului la apărare, întrucât a fost nesocotit principiul contradictorialității, sens în care a solicitat comunicarea încheierii în vederea exercitării căi de atac prevăzute de art. 250

1

C. proc. pen., împrejurare în care magistratul a arătat că nu a dispus instituirea popririi, ci doar a pus în discuție luarea acestei măsuri. Împotriva acestei încheieri, cu privire la măsura asiguratorie a popririi s-a formulat contestație, cale de atac respinsă ca inadmisibilă de instanța de control judiciar, așa cum rezultă din susținerile parchetului consemnate în încheierea de ședință din data de 08.01.2018 (pagina 7) .

La termenul din 08.01.2018, instanța de judecată a pus, din oficiu, în discuție necesitatea și utilitatea înființării popririi, prorogând succesiv pronunțarea asupra instituirii măsurii asiguratorie pentru datele din 12.01.2018, 26.01.2018, 23.02.2018, 05.03.2018, 09.03.2018, 16,03.2018, 23.03.2018, întru-un final judecătorul dispunând, prin sentința penală nr. 267/F/28.12.2018, înființarea popririi asupra conturilor aparținând mai multor persoane, printre care și ale petentului A., până la restituirea integrală a terenului în suprafață de 224,6 hectare, evaluat prin raportul de constatare tehnico-științifică la suma de 6.194.722.180.586,5 RON (echivalent a 180.821.091 dolari USA, la nivelul anului 2006), precum și a sumei de 1.418.646,6 RON (contravaloarea construcțiilor demolate), precum și poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu de către terții cu care petentul a încheiat acte juridice, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii acestei hotărâri, urmând ca aceste sume să fie consemnate de către debitori, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate instanței de judecată, în termen de 24 de ore de la consemnare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, printre alții, petentul, cale de atac admisă de Înalta Curte, secția Penală, care, prin decizia nr. 145/A/12.06.2020, a desființat sentința penală nr. 267/F/28.12.2018 și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București, desființând, totodată, formele de executare asigurătorii luate prin această sentință.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că "judecătorul fondului a fost eliberat din funcție, ca urmare a demisiei, prin decretul Președintelui României nr. 704, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764, din 20 septembrie 2019, dată la care motivarea hotărârii nu era redactată, împrejurare constatată prin hotărârea nr. 318/30.10.2019 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București. Or, atâta timp cât hotărârea judecătorească nu a fost redactată de judecătorul fondului până la încetarea calității de magistrat, în evaluarea temeiniciei criticilor formulate, orice altă statuare asupra persoanei care a motivat sau a predat documentul cuprinzând motivarea este lipsită de relevanță. Lipsa semnăturilor de pe încheierile de dezbateri, de amânare succesivă a pronunțării, cât și de pe hotărârea judecătorească aflată la dosar nu poate fi complinită în contextul în care judecătorul fondului s-a pensionat mai înainte de redactarea acestora, împrejurare care echivalează cu lipsa acestora. Astfel că lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, garantat de art. 2 Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale."

La data de 26.02.2019, petentul A. a depus plângere la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția pentru investigarea infracțiunilor în justiție (SIIJ), înregistrată sub nr. x/2019, solicitând tragerea la răspundere penală a judecătorului B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât l-a condamnat, prin sentința penală nr. 115/23.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția I Penală, la o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare, iar pe latură civilă, deși a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (5) C. proc. pen., a dispus disjungerii cauzei și formarea unui nou dosar. Urmare a dispoziției de disjungere, s-a format dosarul nr. x/2016, în care același judecător a pus în discuție, din oficiu, la termenul de judecată din 13.12.2017, necesitatea luării măsurii asiguratorie a popririi asupra sumelor ce se cuveneau inculpaților și părților responsabile civilmente din cauză, impunând ca aceste sume "să fie consemnate de debitori la dispoziția instanței, în termen de cinci zile de la scadența lor, iar recipisele să fie predate instanței in termen de 24 de ore de la consemnare", fără a le da posibilitatea să formuleze concluzii sub acest aspect, context în care a fost invocată încălcarea dreptului la apărare, împrejurare în care magistratul a arătat că nu a dispus instituirea popririi, ci doar a pus în discuție luarea acestei măsuri, iar, când apărătorii i-au adus la cunoștință că intenționează să formuleze contestație în condițiile art. 250

1

C. proc. pen., acesta, prin exercitarea funcției cu rea-credință, a împiedicat părțile interesate să-și exercite drepturile procesuale, amânând succesiv, la termenele din perioada 08.01.2018 - 16.03.2018, pronunțarea asupra instituirii popririi.

S-a mai arătat că asupra luării măsurii asiguratorie judecătorul s-a pronunțat abia prin sentința penală nr. 267/28.12.2018, prin care a soluționat latura civilă, după ce în prealabil a amânat succesiv pronunțarea pentru datele din 12.11.2018, 26.11.2018. 03.12.2018. 11.12.2018 și 18.12.2018, dispunând "poprirea asupra conturilor ce aparțin inculpaților A., C.. D. și E. și a părților responsabile civilmente S.C. F. S.C. G. S.A. și S.C. H. S.R.L. până la restituirea integrală a terenului în suprafață de 224,6 ha evaluat prin raportul de constatare tehnico - științifică efectuat în cauză cu suma de 6.194.722.180.586.5 ROI. (echivalentul a 180.821.091 dolari USA la nivelul anului 2006), precum și a sumei de 1.418.646.6 RON (contravaloarea construcțiilor demolate)."

Prin ordonanța nr. 521/P/2019 din data de 9.06.2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, SIIJ, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz in serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

La data de 01.07.2020, petentul a depus o completare la plângerea penală solicitând efectuarea de cercetări și sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de represiune nedreaptă și abuz în serviciu prevăzute de art. 283 alin. (2) C. pen. și art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât judecătorul B., cu știință, l-a condamnat, prin sentința penală nr. 115/23.062016 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția I Penală, deși știa că este nevinovat, fiind, totodată, invocate și nereguli în legătură cu motivarea sentinței penale nr. 267/28.12.2018, pronunțată de același judecător.

Drept urmare, la data de 16.07.2020, s-a extins urmărirea penală sub aspectul comiterii infracțiunilor de represiune nedreaptă prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. și de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. în legătură cu condamnarea petentului în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția I Penală și cu modalitatea în care a fost motivată sentința penală nr. 267/28.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al aceleași instanțe.

Ulterior, la data de 18.12.2020, prin ordonanța nr. 521/P/2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul B., sub aspectul acestor infracțiuni, măsură care a fost infirmată de procurorul șef adjunct al SIIJ, prin ordonanța nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021, ca fiind neîntemeiată și nelegală, întrucât sentința penală nr. 267/28.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală, a fost apelată de petentul A. și desființată prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, motiv pentru care nu i-au fost îngrădite drepturile și nici nu i-a fost cauzată o vătămare prin neexercitarea căilor de atac, așa cum a reținut procurorul semnatar al ordonanței de continuare a urmăririi penale in personam, iar raționamentul logico-juridic folosit de judecător atât în motivarea soluției ce i-a fost desființată cât și a celei de condamnare nu poate face obiectul cercetărilor penale.

La data de 02.02.2021, petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanței nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021 a procurorului-șef adjunct al SIIJ, invocând aspecte de nelegalitate în legătură cu vădita stare de incompatibilitate a semnatarului ordonanței atacate care în opinia sa ar fi interesat să stopeze cercetările, întrucât a efectuat urmărirea penală în dosarul în care a fost condamnat, ba mai mult a demarat cercetări pentru o posibilă influențare a unor părți sau subiecți procesuali din acest dosar și a făcut demersuri pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele său, precum și chestiuni de netemeinicie a ordonanței.

Prin ordonanța nr. 304/C/2021 din data de 17.02.2021, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, reținând, în esență, că raporturile juridice investigate în dosarul în care a fost condamnat petentul și cele din cauza ce are ca obiect plângerea penală formulată de acesta sunt diferite, iar pentru acuzațiile ce i-au fost aduse prin rechizitorul întocmit de procurorul șef adjunct al SIIJ nu sunt necesare "demersuri retroactive de consolidare", în condițiile în care vinovăția sa a fost confirmată în mod definitiv de soluția de condamnare pronunțată de instanțe în fond și în apel.

De asemenea, s-a mai arătat că efectuarea de cercetării in rem de către același procuror, sub aspectul unor infracțiuni de șantaj, abuz în serviciu, trafic de influență cu privire la fapte săvârșite de către sau în legătură cu părțile și participanții procesuali din dosarele în care au fost judecate infracțiunile imputate petiționarului, nu vădesc lipsa de imparțialitate a procurorului, cu atât mai mult cu cât soluțiile dispuse cu privire la aceste fapte au fost unele de clasare, iar corespondența purtată de Ministerul Justiției cu secția pentru investigarea infracțiunilor din justiție, în cadrul procedurii de predare în baza mandatului european de arestare a lui A., a fost generată de demersurile efectuate de autoritățile de executare ale Regatului Unit în vederea obținerii unor informații în legătură cu cercetările efectuate în dosarul ce are ca obiect plângerea penală formulată de persoana solicitată și despre care au aflat de la avocatul acesteia, motiv pentru care nu se poate reține existența unui interes direct și personal al procurorul-șef adjunct al SIIJ, în calitatea sa de procuror care a efectuat ancheta și a dispus trimiterea în judecată a petentului în cadrul dosarului Direcției Naționale Anticorupție.

Cu privire la cele două infracțiuni de abuz în serviciu pentru care se dispusese prin ordonanța infirmată efectuarea în continuare a urmăririi penale s-a reținut că vizează raționamentul logico-juridic folosit de judecător în contextul soluționării cauzei deduse judecății, aspect ce nu poate face obiectul cercetărilor în cadrul unui dosar penal, așa cum a apreciat în unanimitate Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia eventualele erori strecurate în procesul de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac, așa cum de altfel s-a întâmplat prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a secției Penale din cadrul instanței supreme, prin care s-au admis apelurile formulate, inclusiv de petentul A., dispunându-se ca urmare a constatării motivării defectuoase a hotărârii atacate desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la instituirea măsurilor asigurătorii s-a constatat că nu a fost încălcat niciunul dintre textele legale care reglementează materia, în condițiile în care aceste măsuri pot fi luate în cursul judecății [art. 249 alin. (1) C. proc. pen..] sau la finalizarea cercetării judecătorești, prin sentință, odată cu soluționarea acțiunii civile [art. 397 alin. (2) C. proc. pen..], necesitatea luării lor fiind lăsată la aprecierea judecătorului și subsumată doar condiției de a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune și ca atare, punerea în discuție a popririi sumelor de bani ce aparțin persoanelor trimise în judecată, fără ca judecătorul să instituie această măsură la termenele de judecată ce au urmat, nu a fost contrară legii și nici de natură să-i creeze o vătămare, nefiindu-i încălcate drepturile patrimoniale și nici cel de a formula contestație împotriva unei măsuri nedispuse.

În final, s-a mai reținut că modul în care a fost soluționată acțiunea civilă de către judecător nu se subsumează conținutului constitutiv al infracțiunii de represiune nedreaptă, întrucât prin hotărârea de condamnare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/2.08.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu autoritate de lucru judecată asupra existenței faptei, inclusiv din perspectiva urmării imediate produsă, adică a pagubei produse prin acțiunea sau inacțiunea funcționarului public, precum și asupra persoanei care a săvârșit-o.

Împotriva ordonanței nr. 6/II-2/2021 din data de 18.01.2021 a procurorului șef adjunct al SIIJ, menținută prin ordonanța nr. 304/C/2021 din 17.02.2021 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul A. a formulat plângere la Curtea de Apel București, care, prin încheierea F/CP din data de 20.04.2021, a respins-o ca inadmisibilă.

La data de 08.04.2022, ca urmare a desființării secției pentru investigarea infracțiunilor în justiție, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2022 la secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin ordonanța nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., clasarea cauzei pentru săvârșirea a două infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. referitoare la modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală și la modalitatea concretă de motivare a sentinței penale nr. 267/F din 28.12.2018 pronunțată în acest dosar, precum și pentru comiterea infracțiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 alin. (2) C. pen. cu privire la soluția de condamnare dispusă față de petentul A., în dosarul nr. x/2012 al aceleiași instanțe, prin sentința penală nr. 115/23.06.2016, întrucât faptele sesizate nu există.

Plângerea formulată de petent împotriva soluției de clasare a fost respinsă, în temeiul art. 339 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, de procurorul șef adjunct al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, prin ordonanța nr. 298/II/2/2020 din 02 octombrie 2023, întrucât s-a constatat că probatoriul administrat nu confirmă faptele sesizate.

Analizând ordonanța de clasare emisă de procurorul de caz pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 341 alin. (5

1

) C. proc. pen., precum și prin prisma criticilor concrete aduse acesteia, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că plângerea formulată de petentul A. este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 340 alin. (1) C. proc. pen., persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Cu alte cuvinte, judecătorul de cameră preliminară învestit în conformitate cu prevederile art. 340 alin. (1) C. proc. pen., poate verifica sub aspectul legalității și temeiniciei doar soluția de clasare, neputând examina pe această cale nici ordonanța conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic superior prin care s-a respins, în condițiile art. 339 C. proc. pen., plângerea formulată împotriva respectivului act procesual de către persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate, jurisprudența instanței supreme fiind constantă sub acest aspect, dar nici măsurile luate sau actele de urmărire efectuate în cauză de către procurorul de caz.

Ca atare, constată că plângerea formulată de petent îndeplinește condițiile de admisibilitatea reglementate de art. 340 C. proc. pen., fiind exercitată în termenul de 20 zile de la comunicarea actului prin care s-a respins plângerea adresată procurorului ierarhic superior de către o persoană care justifică un interes legitim prin prisma calității procesuale avută în cauzele în care reclamă comiterea presupuselor infracțiuni de către intimat și, nu în ultimul rând, vizează soluția de clasare dispusă prin ordonanța nr. 681/P/2022 din 06 septembrie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a cărei legalitate și temeinicie se examinează prin prisma actelor de urmărire penală efectuate și a probelor administrate în cauza

Pe fondul plângerii formulate se constată că fundamentul acuzațiilor aduse intimatului B. de către petentul A. este reprezentat, în esență, de modul de instituire a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală și de modalitatea concretă în care a fost motivată hotărârea pronunțată în acest dosar, precum și de faptul că a fost condamnat în dosarul nr. x/2012 al aceleiași instanțe, deși judecătorul cunoștea prin prisma relațiilor pe care le avea cu denunțătorul său că este nevinovat.

În concret, petentul reclamă faptul că prin luarea măsurii asiguratorie de către intimat, cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, prin sentință penală, după ce în prealabil a prorogat pentru mai mult termene de judecată pronunțarea asupra instituirii acestei măsuri, împiedicându-l, astfel, să o conteste în condițiile art. 250

1

C. proc. pen., precum și prin predarea motivării hotărârii pe stick, fără să și-o însușească prin semnătură, în contextul în care anterior îl condamnase pentru infracțiunea de abuz în serviciu de esența căreia este existența unei pagube care nu fusese dovedită la acel moment, întrucât acțiunea civilă a fost disjunsă, magistratul i-ar fi creat un prejudiciu, fiind în imposibilitate să dispună de sumele de bani indisponibilizate până la data desființării soluției și trimiterea spre rejudecare a acțiunii civile, cu atât mai mult cu cât acesta l-a condamnat știind că este nevinovat.

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară, contrar susținerilor petentului care a invocat încălcarea principiului anchetei efective de către procurorul de caz, constată caracterul complet al urmăririi penale efectuate în cauză, în condițiile în care au fost administrate mijloacele de probă necesare clarificării faptelor și conduitelor sesizate.

Având în vedere obiectul plângeri penale, respectiv contextul formării dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală și conduita magistratului cauzei în legătură cu modul de instituire a măsurii asiguratorie a popririi și de realizare a motivării hotărârii prin care a fost dezlegată latura civilă, precum și cel al pronunțării unei condamnări în ciuda faptului că intimatul ar fi știut că petentul este nevinovat, la dosarul de urmărire penală au fost atașate: sentința penală nr. 115/23.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția I Penală; decizia penală nr. 266/02.08.2017 a Înaltei Curți, secția Penală, încheierile de ședință din datele de 13.12.2017, 08.10.2018, 12.01.2018, 26.01.2018, 23.02.2018, 05.03.2018, 09.03.2018, 16,03.2018, 23.03.2018, încheierile de amânare pronunțării asupra acțiunii civile din datele de 12.11.2018, 26.11.2018, 03.12.2018, 11.12.2018, 18.12.2018 și sentința penală nr. 267/F din 28.12.2018 emise în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I Penală, fișa dosarului din aplicația Ecris care reprezintă oglinda măsurilor dispuse pe parcursul judecării cauzei, decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 a secției Penale din cadrul Înaltei Curți, declarațiile martorelor I. (grefier șef, secția I Penală, Curtea de Apel București) și J. (grefier de ședință al completului care a pronunțat sentința penală nr. 267/F din 28.12.2018), ambele fiind audiate în legătură cu modalitatea în care motivarea sentinței penale a fost transmisă de judecător după încheierea, prin demisie, a raporturilor de serviciu; ale martorilor K. (audiată în calitate de martor, în fața instanței, în dosarul în care a fost judecat petentul), L., M., N. și O., ascultați cu privire la eventuala relație dintre intimat și denunțătorul petentului.

Ca atare, se constată că pe parcursul urmăririi penale s-a administrat atât proba cu înscrisuri cât și proba testimonială, fiind verificate prin prisma acestor mijloace de probă susținerile petentului în legătură cu activitatea de judecată desfășurată de magistrat în cele două cauze penale care l-au vizat, soluția de clasare având ca fundament constatările rezultate din coroborarea acestora, așa cum rezultă din cele reținute de procuror, chiar dacă în cuprinsul ordonanței adoptate magistratul a făcut referire de o manieră generică la ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale efectuate in rem, fără a fi indicat în concret fiecare mijloc de probă pe care și-a întemeiat măsura procesuală dispusă în cauză. Pentru aceste motive, nu poate fi primită critica petentului cu privire la lipsa unei anchete efective și complete în cauză în ceea ce privește faptele reclamate împotriva intimatului, proba cu înscrisuri și declarațiile testimoniale administrate în cauză fiind suficiente pentru lămurirea tuturor împrejurărilor relevante pentru speță, așa încât nu este necesară administrarea unor mijloace de probă suplimentare.

În ceea ce privește criticile care vizează modalitatea de soluționare a acțiunii civile, prin raportare la jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a stabilit că activitatea magistraților poate fi analizată din perspectiva infracțiunilor de serviciu, judecătorul de cameră preliminară constată că, deși motivarea procurorului sub acest aspect nu este una completă, această împrejurare nu este aptă, prin ea însăși, să atragă desființarea actului procesual emis.

Chiar dacă activitatea judiciară, realizată de judecători în scopul înfăptuirii justiției, este guvernată de principiul independenței, care își găsește consacrare atât în dispozițiile constituționale [art. 124 alin. (3)], cât și în cele ale legii organice ce reglementează statutul magistraților [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022], reprezentând o condiție indispensabilă a statului de drept și, deopotrivă, o garanție fundamentală a corectitudinii desfășurării procedurilor judiciare și a respectării drepturilor și libertăților cetățenilor; independența, astfel cum este consacrată ca principiu constituțional, nu constituie, însă, doar o garanție a statului pentru înfăptuirea justiției, ci este un drept și, deopotrivă, o obligație a magistratului, în sensul că nimeni nu poate interveni în activitatea de judecată sau în modul de gestionare/de instrumentare a unei cauze cu a cărei soluționare acesta este învestit, iar judecătorul, la rândul său, are îndatorirea de a adopta decizii liber de orice influență, presiune sau amestec, directe sau indirecte, din partea oricărei persoane fizice ori persoane juridice sau a vreunei autorități, astfel încât măsurile procesuale dispuse și hotărârile pronunțate să fie expresia propriei lui convingeri, formată în urma evaluării, cu bună-credință și cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului și a dispozițiilor normative incidente.

Așadar, independența judecătorului nu poate fi absolutizată, căci aceasta nu privește raporturile cu dreptul pozitiv, limita incidenței principiului consacrat la nivel constituțional de dispozițiile art. 124 alin. (3) fiind dată, astfel cum rezultă din cuprinsul acestui articol ["Justiția se înfăptuiește în numele legii" (alin. (1); "judecătorii … se supun numai legii" (alin. (3)], dar și din cel al art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 ("judecătorii … se supun numai legii"), chiar de normele legale, ce trebuie interpretate și aplicate de magistrat cu bună-credință, la baza factuală dedusă judecății, stabilită în conformitate cu adevărul judiciar ce rezultă din probele dosarului. Judecătorul nu poate refuza aplicarea legii nici direct și nici indirect, prin maniera de interpretare, în mod voit, a dispozițiilor normative contrar voinței legiuitorului, după cum nu îi este permis să constate deliberat incidența acesteia la situații factuale străine cauzei sau vădit contrare adevărului judiciar pentru a facilita adoptarea unei anumite soluții, căci, într-o atare situație, s-ar îndepărta de la scopul pronunțării dreptului în condiții de independență și imparțialitate.

Altfel spus, independența judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcției pe care o deține, ambele stând, alături de alte elemente, la baza calității actului de justiție, prin asigurarea transparenței, imparțialității și corectitudinii înfăptuirii lui. În legătură cu acest aspect, instanța de contencios constituțional a arătat, în jurisprudența sa, că "(…) principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspunderea penală, civilă sau disciplinară" (deciziile nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, pct. IV; nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 din 06 august 2018, paragr. 23).

Sintetizând, judecătorul de cameră preliminară reține că magistrații nu se bucură de o imunitate absolută, în sensul imposibilității tragerii lor la răspundere penală pentru fapte comise în exercitarea funcției specifice, căci, în caz contrar, s-ar nesocoti dispozițiile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, prin excluderea de la aplicarea legii penale tocmai a categoriei profesionale căreia îi revine obligația de a o interpreta și aplica în cazurile concrete deduse judecății, aducându-se, astfel, atingere însuși principiului independenței justiției și înfăptuirii ei în numele legii. Ca atare, judecătorii care, în mod intenționat, respectiv cu rea-credință, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îndeplinesc, cu încălcarea legii, un act ce se circumscrie funcției pe care o dețin și prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau persoane juridice pot răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în forma simplă [art. 297 alin. (1) C. pen..] sau în varianta specială prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 (când au obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit), dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii lor penale.

Așa fiind și având în vedere dispozițiile legilor speciale ce reglementează statutul magistraților și organizarea judiciară, din a căror economie rezultă că atribuția inerentă și principală a judecătorilor o reprezintă desfășurarea activității de judecată, judecătorul de cameră preliminară consideră că pronunțarea unei soluții, a unei hotărâri judecătorești, ce reprezintă actul de dispoziție final și cel mai important al judecății, prin care instanța pune capăt litigiului sau raportului juridic penal de conflict supus dezlegării, nu poate fi exclusă, de plano, de la incidența răspunderii penale a magistratului, putând fi circumscrisă, în anumite situații (este adevărat, de excepție), elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu.

Așa cum s-a arătat, pronunțarea hotărârii judecătorești constituie actul (operațiunea) cu cea mai mare relevanță îndeplinit de judecător în desfășurarea activității de judecată, în vederea realizării căruia se derulează întreaga procedură judiciară și care produce cele mai importante efecte nu doar pentru participanții la procesul respectiv, ci, în general, pentru societate, ca mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept, de menținere a prestigiului justiției, dar și a încrederii justițiabililor în autoritatea acesteia. Ca atare, soluția finală a procesului trebuie să reprezinte o reflexie a legii și a aplicării ei la situația factuală concretă, stabilită, cu bună-credință, în baza probatoriului administrat, fiind excluse interpretările ce relevă o atitudine subiectivă față de cauză sau părțile sale, precum și orice alte elemente străine de un act de judecată imparțial și obiectiv sau contrare adevărului judiciar. Cu alte cuvinte, hotărârea prin care instanța dezleagă litigiul dintre părți supus judecății sau raportul juridic penal de conflict trebuie să fie expresia propriei convingeri a judecătorului, formată în urma evaluării, cu bună-credință și cu stricta respectare a legii, a împrejurărilor de fapt ale cauzei, a probatoriului administrat în vederea aflării adevărului și a dispozițiilor normative incidente.

Așadar, hotărârea judecătorească este rezultatul unui întreg proces de apreciere a probatoriului în vederea configurării împrejurărilor faptice ale cauzei, dar și de interpretare a dispozițiilor legale și de transpunere a acestora la situația de fapt stabilită, toate aceste demersuri circumscriindu-se raționamentului logico-judiciar care stă la baza pronunțării soluției și neputând fi disociate de cea din urmă.

Dat fiind specificul activității judiciare, în mecanismul de evaluare a probelor, de stabilire a situației de fapt și de interpretare și aplicare a normelor legale pot apărea anumite erori, chiar și atunci când magistratul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu cu bună-credință, erori care, în cea mai mare parte, pot fi îndreptate de instanțele de control judiciar, în căile de atac exercitate în condițiile legii.

Or, răspunderea penală pentru infracțiunea de abuz în serviciu nu poate interveni atunci când faptele imputate judecătorului reprezintă simple erori, constând în evaluarea incorectă a probatoriului și/sau interpretarea și aplicarea greșită a legii cu caracter pur întâmplător și neintenționat - situații care, așa cum s-a arătat anterior, se pot regăsi în desfășurarea normală a activității de judecată, prin prisma particularităților acesteia, și pot fi remediate pe calea controlului judiciar - ci doar atunci când efectuarea unor asemenea demersuri, cu consecința adoptării unei soluții nelegale, este rezultatul unei atitudini conștiente și voite care se circumscrie noțiunii de rea-credință.

Cu alte cuvinte, atunci când este vorba despre acte de esența activității de judecată, constând în aprecierea asupra materialului probator și a bazei factuale sau în determinarea, interpretarea și transpunerea legii la cazul concret dedus judecății, operațiuni ce reprezintă, de altfel, premisele pronunțării hotărârii judecătorești, răspunderea penală a magistratului judecător nu poate fi angajată decât dacă se identifică o încălcare cu rea-credință a dispozițiilor legale, o conduită de nerespectare flagrantă a normelor juridice, evidentă și neîndoielnică, lipsită de orice justificare obiectivă, cu consecințe grave asupra actului de justiție (în același sens, sentința penală nr. 1055 din 29 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 80 din 03 mai 2018 a Completului de 5 Judecători, pronunțată în dosarul nr. x/2017). Aprecierea, în acest caz, a elementelor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu trebuie să fie rezultatul examinării tuturor împrejurărilor în care a fost concepută și desfășurată activitatea imputată, apte să evidențieze satisfacerea unor interese personale sau crearea unei beneficiu pentru o altă persoană, în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu (a se vedea sentința penală nr. 1057 din 29 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 284 din 27 noiembrie 2019 a Completului de 5 Judecători, pronunțată în dosarul nr. x/2018).

Noțiunea de rea-credință a fost definită în literatura de specialitate și conturată și în practica judiciară, reținându-se că aceasta presupune distorsionarea conștientă și evidentă a dreptului, aplicarea greșită a legii cu știință, pronunțarea de către magistrat, conștient că greșește, a unei hotărâri vădit nelegale, cu scopul de a vătăma interesele uneia dintre părțile implicate în raportul juridic dedus judecății. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu întotdeauna este suficient ca soluția respectivă să fie evident eronată, ci trebuie să existe și alte indicii, elemente exterioare, care să conducă la convingerea că magistratul a acționat cu intenție directă și că a încălcat legea în deplină cunoștință de cauză. În ceea ce privește proba relei-credințe, s-a arătat ca aceasta presupune tocmai dovedirea caracterului evident al distorsionării legii, în sensul că raționamentul juridic al magistratului este în contradicție vădită cu principiile de drept care guvernează o anumită instituție, iar o explicație scuzabilă nu poate fi găsită. Tot sub aspect probator, s-a mai reținut că elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii și doar dacă există indicii că argumentele invocate sunt străine cauzei. De altfel, aceleași aspecte au fost redate, în esență, prin preluarea lor dintr-o hotărâre de speță a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, și în cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 54 din 07 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 683 din 06 august 2018 (paragr. 42).

În aceeași hotărâre, instanța de contencios constituțional a reținut că "potrivit standardelor constituționale și a celor europene, pronunțarea unei hotărâri judecătorești nu este exclusă de plano de la incidența răspunderii penale a judecătorului, ci, în anumite cazuri, pronunțarea unei hotărâri se poate concretiza, în fapt, în săvârșirea unei infracțiuni. (…) regula ce se impune este că pronunțarea unei hotărâri judecătorești nu poate atrage răspunderea penală, excepția - tragerea la răspundere penală - intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acționat - cu intenție, rea-credință, fără însă a putea fi enumerate exhaustiv și concret cazurile care determină incidența răspunderii penale în cazul pronunțării unei hotărâri judecătorești" (paragr. 25). A mai arătat, totodată, că "(…) reaua-credință presupune intenția de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conștient că acționează împotriva propriei sale convingeri și că manipulează legea" (paragr. 43).

Așadar, având în vedere toate aspectele expuse, judecătorul de cameră preliminară constată că pronunțarea hotărârii judecătorești, dar și îndeplinirea activităților de judecată premergătoare, anterioare, adoptării soluției, însă aflate într-o legătură indisolubilă cu aceasta întrucât determină în mod direct, prin