ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 847/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 12 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 140 alin. (1) și (4), art. 175 alin. (1) și art. 181 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 1425/PI/LP din 28 noiembrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin decizia civilă nr. 159/A din 12 martie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 661/2018 din 27 iunie 2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale; a constatat inexistența în sarcina reclamantei a debitului în cuantum de 426.589,81 RON, reprezentând diferența pe care pârâta o impută în temeiul procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 23 iunie 2015 și a obligat-o pe pârâtă la înlăturarea din evidențele sale a acestei sume; a obligat-o pe aceeași pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.891 RON.

Împotriva sentinței instanței de rejudecare, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 766/A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței instanței de rejudecare.

Împotriva deciziei instanței de rejudecare a apelului, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 66/2011 și H.G. nr. 875/2011.

În concret, recurenta-pârâtă a evocat dispozițiile art. 21 alin. (19)-20 și art. 46 alin. (1), art. 47 alin. (1)-(5), art. 50 alin. (1), art. 51 alin. (1)-(2) din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, după care a susținut, în esență, că procesul-verbal nr. x din 23 iunie 2016 reprezintă un act întocmit în baza unei legi speciale, care conține norme derogatorii de la legea insolvenței.

Aceeași parte a subliniat că prin acțiunea în constatarea inexistenței unei creanțe ce vizează fonduri europene/publice naționale se urmărește eludarea normelor anterior evocate.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că stingerea acestor creanțe este reglementată de art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011. Or, acest text de lege nu prevede un caz de stingere a creanței ca urmare a închiderii procedurii insolvenței.

Autoarea căii de atac a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens, a susținut că instanța de apel trebuia să aplice dispozițiile art. 451 C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată în cuantum de 12.000 RON, reprezentând onorariul de avocat, sunt vădit disproporționate prin raportare la complexitatea cauzei și apărările formulate de avocatul părții adverse.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare la 21 mai 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, cu privire la care a depus dovezi, aflate la dosarul de recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 3 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care arată că a criticat nelegala aplicare a dreptului material din legea insolvenței, în condițiile în care speței îi sunt aplicabile prevederile speciale ale O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor aparute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Totodată, recurenta arată ca a criticat nelegala aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care susține că sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată de către judecătorul fondului sunt vădit dispropoționate, aplicabile fiind prevederile art. 451 pct. 2 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concret, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă s-a rezumat a reproduce aceleași critici ca și în cererea de apel, neinvocând nicio critică referitoare la considerentele deciziei recurate.

Astfel, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formal invocat, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublu grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Prin urmare, toate susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel și care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

În ce privește critica vizând neaplicarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, instanța supremă constată că aceasta este invocată omisso medio direct în recurs, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

În ce privește critica necenzurării onorariului avocațial, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că, în concret, recurenta invocă nerespectarea de către instanța de apel a unor reguli de procedură, astfel că, prealabil analizei, urmează a încadra această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. Această critică vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în favoarea legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva deciziei civile nr. 766/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva deciziei civile nr. 766/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2020.