ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4185/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul I.I. a chemat în judecată Curtea de Apel Constanța, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea Hotărârii nr. 27155/2006 și stabilirea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că pârâta i-a respins cererea prin hotărârea sus-menționată, motivat de faptul că nu a dovedit calitatea de strămutat. Prin sentința civilă nr. 401/CA/2006 Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondată contestația formulată de reclamant împotriva Hotărârii nr. 27155/2006, reținând că acesta nu a făcut dovada că a fost strămutat în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Sesizată cu soluționarea recursului declarat împotriva acestei din urmă sentințe, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3889/2006, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, pentru completarea probatoriului, în sensul audierii martorilor. Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a reținut că, reclamantul nu a probat împrejurarea că părinții săi au fost persecutați de regimurile existente în România, din motive etnice, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 astfel că, prin sentința civilă nr. 405/2007 a dispus respingerea contestației formulată de reclamantul I.I. ca nefondată. Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul I.I.

a formulat recursul de față, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut în esență că, instanța de fond nu și-a manifestat pe deplin rolul său activ, întrucât s-a limitat la a audia martorii, numai cu privire la aspecte generale, fără a-i întreba dacă cunosc date sau detalii cu privire la strămutare, lucru destul de important în cauza dedusă judecății. Recursul este nefondat. Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice. Dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarații cu martori. În cauză, declarațiile autentificate ale martorilor nu sunt concludente în soluționarea cauzei, în sensul cerut de reclamant, întrucât aceștia vorbesc de faptul că motivul stabilirii inițiale a domiciliului în România a părinților reclamantului l-a constituit nu persecuția etnică, ci împrejurări ce țin de ajutorul primit de aceștia din partea părinților mamei reclamantului, în creșterea copilului, în condițiile în care, tatăl pleacă pe front iar, mama nu avea nici un ajutor în Constanța.

În plus, reclamantul nu numai că nu a făcut dovada strămutării în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 în altă localitatea decât cea de domiciliu dar el s-a născut înainte de această perioadă, reglementată de lege (11 mai 1940) astfel că, potrivit dispozițiilor legale, nu se încadrează în situația reglementată de art. 1 lit. c) din lege. Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ilie Ioan împotriva sentinței civile nr. 405/ CA din 28 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.