ÎCCJ, Decizia nr. 84/2019

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din C. proc. pen., Judecătorul de cameră preliminară, în esență, a reținut că, atât procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penală, cât și procurorul care participă la ședințele de judecată ale completelor constituite din judecători care exercită funcțiile de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată sau celei de judecată, fac parte din Ministerul Public care, în procesul penal, exercită funcția de urmărire penală. Judecătorul de cameră preliminară reține și faptul că posibilitatea participării la ședințele de judecată ale aceluiași procuror care a efectuat urmărirea penală în cauză este reglementată într-o dispoziție legală ce nu se regăsește în cuprinsul cererii formulate de autorii excepției, astfel că, în raport de considerentele de mai sus, cererea formulată sub acest aspect a fost respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., autorii au apreciat că sintagma legală "la cererea părții îndreptățite" este neconstituțională în raport cu prevederile art. 1, art. 16 și art. 21 din Constituția României câtă vreme un subiect colectiv de drept care își exercită atât un drept propriu legitim, cât și un drept de reprezentare al membrilor săi (asociație a victimelor unor infracțiuni) să nu se poată constitui parte civilă în procesul penal. Aceeași autori au susținut, în dezvoltarea acestor critici, că se instituie o situație de inegalitate în fața legii - persoanele juridice nu se pot constitui parte civilă, în timp ce persoanele fizice se pot constitui parte civilă în procesul penal. Judecătorul de cameră preliminară a reținut că este inadmisibilă cererea având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., "Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente", iar conform dispozițiilor art. 79 din același cod, "Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată". De asemenea, a reținut că, pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer a fi îndeplinite câteva condiții, respectiv: să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale; prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenței, cât și sub aspectul întinderii sale și să nu fi fost reparat; între infracțiunea comisă și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate și să existe o manifestare de voință în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În raport cu ultima condiție enunțată, Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în procesul penal, acțiunea civilă se declanșează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate. Așadar, doar persoana - fizică și/sau juridică - vătămată ca urmare a unei fapte ilicite ce a fost circumscrisă de acuzare unei infracțiuni se poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal, nu și "un subiect colectiv de drept care își exercită atât un drept propriu legitim, cât și un drept de reprezentare al membrilor săi", chiar dacă membrii acestui din urmă subiect de drept ("asociație a victimelor unor infracțiuni" - Asociația Victimelor Mineriadelor din România) sunt persoanele fizice vătămate din cadrul conflictului de drept menționat în actul de sesizare. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară a reținut că instanța de contencios constituțional, în considerentele Deciziei nr. 813/2017 din 7 decembrie 2017, a menționat că, "în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, de vreme ce neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată". Or, câtă vreme persoanele fizice - inclusiv cele care fac parte dintr-o "asociație a victimelor unor infracțiuni" - ce au fost reținute în rechizitoriu ca fiind vătămate prin faptele pretins săvârșite de inculpații din prezenta cauză au putut formula cereri de constituire de parte civilă încă din cursul urmăririi penale, nu se poate trage decât concluzia că invocarea excepției de neconstituționalitate ce vizează imposibilitatea constituirii de parte civilă a "unui subiect colectiv de drept" (Asociația Victimelor Mineriadelor din România - s.n.) din care aceste persoane fizice - persoane vătămate în cauză - fac parte, nu ar constitui decât un instrument de drept abstract, iar "posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548/24.07.2014, parag. 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240/3.04.2014). Judecătorul de cameră preliminară a mai reținut faptul că, în cauză, Asociația Victimelor Mineriadei 13-15 iunie 1990 din România (AVMR) a formulat atât o cerere de introducere în cauză în calitate de persoană vătămată, cât și o cerere de sesizare a Curții Constituționale, cereri care au fost respinse pentru motivele ce se regăsesc în încheierile din 29 martie 2018 și 20 aprilie 2018. În aceste condiții, formularea prezentei cereri de sesizare a Curții Constituționale de către unii membri ai Asociației Victimelor Mineriadei 13 - 15 iunie 1990 din România (AVMR) nu reprezintă altceva decât încercarea de eludare a dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 care impun, printre condițiile de admisibilitate a cererii, ca titularul acesteia să fie o parte în proces.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 342 din C. proc. pen. în raport cu dispozițiile art. 20 și art. 21 din Constituția României, autorii acestora au susținut că "A nu introduce în cauză partea responsabilă civilmente și a nu analiza cererea de despăgubire a acesteia ar echivala cu o restrângere a dreptului părții civile de acces la justiție, fiind un act arbitrar. Această inechitate procedurală nu îndeplinește condițiile de claritate și previzibilitate a legii, întrucât nu este reglementat când - poate avea loc - și - nu poate avea loc - ". Judecătorul de cameră preliminară a reținut că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012 a decis că, "(...), chiar dacă excepția de neconstituționalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referință este unul general, Curtea va respinge excepția ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151/11.03.2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504/15.07.2011). Aceeași soluție va fi urmată și în cazul în care excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat". În aceste condiții s-a apreciat că, dacă motivele nu sunt clare, sunt eliptice, judecătorul nu se poate substitui raționamentului autorului/autorilor excepției, imposibilitate care se circumscrie lipsei de legătură cu cauza a dispozițiilor pretins neconstituționale. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară a reținut că este incidentă cauza de inadmisibilitate reglementată prin dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale câtă vreme o motivare eliptică nu dă posibilitatea judecătorului să analizeze dacă criticile de neconstituționalitate au fost invocate dintr-o altă perspectivă decât cele ce au fost avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 257/2017 din data de 26 aprilie 2017 publicată în Monitorul oficiul nr. 472 din 22 iunie 2017.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1003 din C. civ. 1864, autorii au susținut că reglementarea "este neconstituțională și contrară principiilor dreptului la un proces echitabil, egalității în fața legii și proporționalității, interpretarea art. 1003 din vechiul C. civ. care prevede regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există posibilitatea individualizării contribuției tuturor participanților". În continuare, s-a menționat că "O parte din fapte - în materialitatea lor - s-au petrecut (în cea mai mare parte) sub imperiul noului C. civ. (care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011), astfel încât se aplică atât principiul individualizării răspunderii (sarcina reparației fiind împărțită proporțional cu participația și răspunderea pentru cauzarea prejudiciului), precum și art. 1365 și art. 1383 N. C. civ. privind raporturile dintre debitori". Potrivit dispozițiilor art. 342 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică, după trimiterea în judecată, competența și legalitatea sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, fără a se pronunța asupra unor aspecte care vizează fondul cauzei. Or, autorii excepției au formulat critici de neconstituționalitate asupra unui text de lege care nu are legătură cu soluționarea cauzei în acest moment al procesului penal, ci cu soluționarea cauzei pe fond, după ce procedura în camera preliminară s-ar finaliza cu dispoziția de începere a judecății. Astfel, judecătorul de cameră preliminară a reținut că dispozițiile art. 1003 din vechiul C. civ., dispoziții care prevăd regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, nu au legătură cu soluțiile ce pot fi pronunțate în camera preliminară și care sunt prevăzute de art. 346 din C. proc. pen., ci cu soluțiile pe fondul raportului juridic de conflict în partea care vizează latura civilă, soluții care sunt prevăzute de art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (2) din C. proc. pen. în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, autorii acesteia au susținut că "niciunul dintre scopurile legiuitorului - legalitate, celeritate și echitate a procesului penal - nu este atins de ședința nepublică. (...) Dacă s-ar admite înlăturarea cercetării procesului în ședință publică, ca regim juridic, s-ar crea inegalitate de tratament față de faza cercetării procesului (...) În opinia noastră, nu există o fundamentare solidă în drept a măsurii declarării cercetării ca fiind nepublică (id est, fără prezența publicului) de principiu, încălcându-se standardele de justiție echitabilă CEDO". Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, o cerere de sesizare a Curții în vederea realizării controlului de constituționalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului care, în limitele conferite de Constituție, în cadrul măsurilor de politică penală, a reglementat ca procedura în cea de-a doua fază a procesului penală se desfășoare în camera de consiliu, iar potrivit dispozițiilor art. 352 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen., ședința de judecată desfășurată în camera de consiliu nu este publică. A admite că cererea de sesizare a Curții Constituționale - în partea care vizează criticile formulate sub aspectul nepublicității ședinței de judecată în procedura de cameră preliminară - ar îndeplini condițiile de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ar însemna să se admită transformarea Curții Constituționale într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare a instanței de contencios constituțional. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs persoana vătămată A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înalta Curte, Completul de 5 judecători, la data de 31 ianuarie 2019 sub nr. x/2019. Examinând recursul formulat de persoana vătămată A., Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este nefondat, din următoarele considerente: Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia". Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a admite cererea și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile invocate. Astfel, se constată că excepția a fost ridicată de o parte din proces, respectiv persoana vătămată A., a fost invocată în fața unei instanțe de judecată, vizează dispoziții legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate. Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct de către subiecții acțiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziții legală nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituționalității acestor dispoziții. Din examinarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3), art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 342 din C. proc. pen., art. 1003 din C. civ. 1864 și art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată următoarele: - referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din C. proc. pen., s-a susținut că nu sunt respectate principiile fundamentale ale procesului penal, apreciindu-se că "se permite lipsa de imparțialitate în exercitarea unei funcții judiciare", ceea ce "contravine principiului preeminenței dreptului" și că "interpretarea art. 3 alin. (3) din C. proc. pen. potrivit căreia aceeași persoană (magistrat procuror) care a efectuat urmărirea penală și care ar exercita, în continuare, pe parcursul judecății, reprezentarea Ministerului Public, exercitând funcția de acuzare, încalcă principiul separației funcțiilor judiciare, garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 1 și art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ", Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, că nu aceste dispoziții permit procurorului care a efectuat/supravegheat urmărirea penală să participe la ședințele de judecată, ci dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, text a cărui constituționalitate nu a fost adusă în discuție de către autorii excepției. Astfel, potrivit art. 67 alin. (3) din C. proc. pen. "În procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, în timp ce art. 3 alin. (3) din C. proc. pen. reglementează separația funcții lor judiciare, stabilind incompatibilitățile între acestea. Or, în cadrul procesului penal, atât procurorul care efectuează/supraveghează urmărirea penală, cât și procurorul care participă la ședințele de judecată fac parte din Ministerul Public și exercită aceeași funcție judiciară, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată nu poate avea nicio înrâurire asupra cauzei dedusă judecății. - în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., prin care autorul acesteia a apreciat că sintagma "la cererea părții îndreptățite" este neconstituțională în raport cu prevederile art. 1, art. 16 și art. 21 din Constituția României câtă vreme un subiect colectiv de drept care își exercită atât un drept propriu legitim, cât și un drept de reprezentare al membrilor săi (asociație a victimelor unor infracțiuni) să nu se poată constitui parte civilă în procesul penal, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că nu vizează situația recurentului, acesta fiind persoană vătămată în cauză, având astfel posibilitatea, în condițiile legii, de a invoca excepții și de a formula cereri, inclusiv cerere de introducere în cauză a persoanei responsabile civilmente. Totodată, o eventuală admitere a excepției invocate nu poate profita recurentului sau influența modalitatea de soluționare a cauzei față de acesta. - referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 342 din C. proc. pen., prin care recurentul a susținut că neintroducerea în cauză a părții responsabile civilmente și neanalizarea cererii de despăgubire a părții civile ar echivala cu o restrângere a dreptului părții civile de acces la justiție, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că în mod corect judecătorul de cameră preliminară a constatat că motivarea cererii de sesizare a Curții constituționale a fost pur formală, nefiind justificat un interes al persoanei vătămate, astfel încât soluționarea excepției de neconstituționalitate nu este de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a recurentului. - în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1003 din C. civ. de la 1864, prin care autorul acesteia a apreciat că reglementarea este neconstituțională și contrară principiilor dreptului la un proces echitabil, egalității în fața legii și proporționalității, interpretarea art. 1003 din vechiul C. civ. care prevede regula răspunderii solidare în cazul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care există posibilitatea individualizării contribuției tuturor participanților, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că, în condițiile în care cauza se află în procedură de cameră preliminară, nu are legătură cu soluționarea acesteia. Așa cum a reținut și judecătorul de cameră preliminară, în această etapă procesuală se verifică competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală fără a se pronunța asupra unor aspecte care vizează fondul cauzei. Or, prin excepția invocată s-au formulat critici de neconstituționalitate asupra unui text de lege care nu are legătură cu soluționarea cauzei în acest moment al procesului penal, ci cu soluționarea cauzei pe fond, după ce procedura în camera preliminară s-ar finaliza cu dispoziția de începere a judecății. Astfel, dispozițiile art. 1003 din vechiul C. civ. nu au legătură cu soluțiile ce pot fi pronunțate în camera preliminară și care sunt prevăzute de art. 346 din C. proc. pen., ci cu soluțiile pe fondul raportului juridic de conflict în partea care vizează latura civilă, soluții care sunt prevăzute de art. 397 coroborat cu art. 25 din C. proc. pen. - referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (2) din C. proc. pen., prin care autorul a apreciat că aceste dispoziții sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, învederând că niciunul dintre scopurile legiuitorului - legalitate, celeritate și echitate a procesului penal - nu este atins de ședința nepublică, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepției în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României. Astfel, se observă că, deși autorul excepției a susținut că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textului de lege criticat, în sensul ca ședințele desfășurate în cameră preliminare să fie publice. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului. Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență. Reglementarea modalității de desfășurare a ședințelor de judecată reprezintă o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. În consecință, față de cele ce preced, se constată că unele dintre criticile de neconstituționalitate nu vizează articole de lege incidente în prezenta fază procesuală, astfel încât nu este îndeplinită condiția unei legături a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu fondul cauzei, iar pentru alte texte de lege, criticile vizează caracterul incomplet al textelor de lege și tind la completarea acestora cu alte dispoziții, rezolvare care este de competența legiuitorului. Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de autorul acesteia în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că un asemenea demers este inadmisibil. Față de aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.