ÎCCJ, Decizia nr. 13/2020
ÎCCJ, Decizia nr. 13/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului de față
În baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., formulată în scris la termenul din 21.10.2019 de apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales și verificând actele și lucrările dosarului prin raportare la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed.
Din analiza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, respectiv:
- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;
- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.
În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanțele judecătorești au statuat în mod constant în sensul respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ ori atunci când nu are legătură cu cauza.
În contextul cauzei, s-a constatat că prima condiție este îndeplinită, întrucât excepția a fost invocată în fața instanței învestite cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015.
De asemenea, având în vedere că se invocă neconstituționalitatea unor dispoziții în vigoare din codificarea procesual penală, cu privire la care Curtea Constituțională nu a admis anterior excepții de neconstituționalitate, s-a reținut că și următoarele două condiții sunt îndeplinite.
Referitor la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului de lege a cărui neconstituționalitate a fost invocată și a obiectului cauzei, instanța de fond a reținut că doar în aparență există o legătură între soluționarea ce se va da în cadrul litigiului și decizia ce va fi pronunțată de instanța de contencios constituțional, în realitate, autorul excepției tinzând la interpretarea și aplicarea dispoziției legale criticată ca fiind neconformă cu legea fundamentală în sensul dorit de acesta.
Astfel, în speță, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora:
"Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: (...)
admite apelul și (...)
b) desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă."
Totodată, în raport cu prevederile art. 408 din C. proc. pen. care reglementează care sunt hotărârile supuse apelului reiese că încheierile prin care s-a dispus începerea judecății nu pot fi atacate cu apel.
În altă ordine de idei, prin reglementarea procedurii camerei preliminare s-a urmărit rezolvarea chestiunilor ce țin de legalitatea trimiterii în judecată și a administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului și a trimiterii în judecată sunt soluționate în această fază.
Cu privire la etapa prealabilă a camerei preliminare instanța de contencios constituțional a statuat în Decizia nr. 641 din 11.11.2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din C. proc. pen., publicată în M. Of. nr. 887/05.12.2014 (parag. 27), că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.
Pe de altă parte, din conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât și relativă, este cea reglementată în art. 340 - 347 din C. proc. pen.
Așa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentei cauzei îl constituie rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpații A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, după desființarea deciziei penale contestate, fiind, în mod evident, demult depășită etapa camerei preliminare.
Practic, apelantul intimat inculpat, prin invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., și-a exprimat nemulțumirea cu privire la inexistența posibilității conferite de textul legal criticat de a se trimite cauza spre rejudecare direct la judecătorul de cameră preliminară, în situația incidenței cauzei de nulitate absolută evocată în cuprinsul motivelor de apel, legea procesual penală fiind, de altfel, de strictă interpretare și aplicare.
Or, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revine legiuitorului, fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2).
Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, prin excepția ridicată, se tinde la interpretarea acestui text legal, ceea ce este de atributul instanței de judecată în fața căreia a fost formulată această cerere, nefiind invocate argumente veritabile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât doar formal s-a menționat neconformitatea textului cu prevederile constituționale vizând liberul acces la justiție și dreptul la apărare, fără a se indica în concret în ce constă atingerea adusă acestor principii constituționale, solicitare care este inadmisibilă în raport cu competența Curții Constituționale.
Astfel, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că atunci când critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (art. 126 alin. (3) din Constituția României). Așadar, Curtea Constituțională "nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar" (Decizia CCR nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572/28.07.2016).
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admitere a cererii de sesizare, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.
II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2020 la data de 3 ianuarie 2020, sub nr. x/2018*/a1, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 10 februarie 2020.
Concluziile apărătorului recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 10 februarie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de inculpatul A. este nefondat.
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.
Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepției;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;
- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.
În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepția a fost invocată în fața instanței învestite cu rejudecarea apelurilor declarate de inculpații A. și B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Sentinței penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2015, privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., texte în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale.
Totodată, instanța de control judiciar reține că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale impune îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.
În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.
În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, se reține că în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, inculpatul a arătat că dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 vizând accesul liber la justiție și art. 24 privind dreptul la apărare întrucât împiedică instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare în faza camerei preliminare pentru soluționarea cererilor și excepțiilor vizând legalitatea sesizării instanței prin rechizitoriu de către un complet specializat, legal constituit, apreciind, totodată, prin raportare la Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curții Constituționale, că și judecătorul de cameră preliminară trebuia să facă parte dintr-un complet specializat în soluționarea infracțiunilor de corupție.
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.
În cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a posibilității instanței de apel de trimitere a cauzei pentru rejudecare în faza de cameră preliminară, inculpatul urmărind o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei, în condițiile în care încheierea pronunțată în calea de atac a contestației, potrivit art. 4251 alin. (7) raportat la art. 347 din C. proc. pen., este una definitivă, cele statuate asupra procedurii de cameră preliminară fiind intrate în puterea lucrului judecat, hotărârea neputând fi cenzurată în calea de atac a apelului.
Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.
Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că Curtea Constituțională (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) a statuat că (...) stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".
(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție prevede că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii."
Nu în ultimul rând se reține că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71/29.01.2014).
În acest context, în analiza criticilor formulate, se reține prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 825/10.10.2019, instanța de control constituțional a admis sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003;
Prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 Curtea Constituțională a oferit o interpretare lipsită de echivoc cu privire la neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanță, a infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 constatând că Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, stabilind totodată care sunt efectele deciziei Curții Constituționale și conduita constituțională de urmat.
Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanței de control constituțional clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în domeniul controlului de neconstituționalitate.
Prin urmare, având în vedere că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că, în mod întemeiat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de acesta.
Pentru considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție va respinge, ca, nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2020.