ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 864/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 1451 din 15 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și de pârâții A. și B. împotriva sentinței nr. 156 din 14 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Prin calea de atac extraordinară declarată împotriva deciziei nr. 1451/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație, secția de contencios administrativ și fiscal, contestatorii A. și B. au invocat incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorii au arătat că prin criticile formulate, dar și la momentul dezbaterilor asupra fondului, au învederat faptul că din conținutul raportului de evaluare întocmit de ANI rezultă că perioada cercetată a fost 16.10.1996-31.12.2010 pentru care a fost cuantificată diferența semnificativă în cuantum de 190315,79 RON, echivalentul sumei de 42863,9 euro între averea dobândită de contestator și veniturile realizate în aceeași perioadă. Analizând tabelul aflat la fila x din raport reiese că diferența semnificativă menționată anterior a fost calculată pentru intervalul de timp 1996-2008. Instanța de fond avea obligația de a analiza apărarea contestatorului și de a argumenta considerentele pentru care a înțeles să o înlăture. În aceste condiții, instanța de recurs, printr-o eroare materială, a apreciat că perioada cercetată s-ar întinde până la 31.12.2010, în loc de 31.12.2008, modificând astfel obiectul dosarului.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze două dintre criticile formulate, respectiv faptul că instanța ar fi trebuit să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de doamna C. care a analizat corect, din punct de vedere contabil, toate veniturile și cheltuielile realizate în perioada cercetată. Totodată, judecătorul fondului s-a raportat în mod greșit la o paritate de 4,4368 RON pentru 1 Euro, în condițiile în care cea reținută atât în raportul de evaluare ANI, cât și în raportul de expertiză contabilă a fost de 4,44 RON pentru 1 Euro, în condițiile în care luarea în considerare a diferenței ar fi determinat micșorarea sumei reținute greșit cu titlul de excedent.

3.1 Prin întâmpinare, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibilă, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ. și, în subsidiar, ca nefondată.

A susținut intimata că din analiza contestației în anulare nu reiese care este eroarea materială despre care contestatorii susțin că ar conduce la admisibilitatea acesteia și că scopul contestatorilor este de a obține rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății.

A mai arătat intimata că instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat cu privire la toate motivele de casare invocate prin cererea de recurs. Instanța de recurs nu are obligația de a motiva fiecare argument sau susținere, ci de a analiza fiecare motiv de casare invocat, putând grupa argumentele și susținerile recurentului, obligație pe care în cauza dedusă judecății instanța de recurs și-a îndeplinit-o.

3.2 Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulate în cauză

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Sub aspectul admisibilității căii de atac extraordinare declarate împotriva deciziei nr. 1451/15.03.2019 în dosarul nr. x/2015 al secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reține instanța de control că motivele privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, precum și faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze două critici formulate, invocate de către contestatorii A. și B., sunt reglementate de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.

Regimul juridic al contestației în anulare este acela al unei căi de atac extraordinare, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de normele procedurale ce o reglementează, iar motivele invocate de către contestatori sunt unele dintre acestea.

Prin urmare, este admisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., pentru motivele privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale, precum și faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze două critici formulate.

În privința verificării pe fond a acestor motive, Înalta Curte reține că este nefondată contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ.:

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (…)

Cu referire motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială "în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de "greșeală materială" a fost înlocuit cu noțiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de "greșeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalta Curte reține că aspectele invocate de contestatori referitor la faptul că instanța de recurs a apreciat că perioada cercetată se întinde până la 31.12.2010, în loc de 31.12.2008, modificând astfel obiectul dosarului, nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

De asemenea, Înalta Curte reține că aspectele invocate de contestatori nu fundamentează, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenții-pârâți.

Pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs.

De aceea, este necesară distincția între motive de casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte observă că susținerile privind faptul că instanța trebuia să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de către doamna C., precum și faptul că judecătorul fondului s-a raportat în mod greșit la o paritate de 4,4368 RON pentru un euro, în condițiile în care cea reținută în raportul de evaluare, dar și în raportul de expertiză, a fost de 4,44 RON pentru un euro nu reprezintă veritabile motive de recurs, ci doar critici izolate care se subsumează motivelor invocate de recurenți.

Dispozițiile legale ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil alt recurs.

Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că instanța de recurs nu a analizat în concret niciuna dintre criticile formulate, ci doar a preluat argumentele aduse de judecătorul fondului, fără a avea susțineri proprii, fapt care echivalează cu nemotivarea hotărârii, nu pot fi primite, întrucât, din analiza Deciziei nr. 1451/15.03.2019 rezultă că aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă, în mare parte, o reiterare a criticilor invocate în cuprinsul cererii de recurs soluționate prin Decizia nr. 1451/15.03.2019 în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt și de drept invocate de contestatori, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit - în opinia contestatorului - probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, instanța europeană a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textul legal susmenționat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

II.2 Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 508 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de A. și B. împotriva deciziei nr. 1451 din 15 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de A. și B. împotriva deciziei nr. 1451 din 15 martie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2020.