ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1451/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin Ordonanța nr. 1 din data de 16 ianuarie 2015, emisă în Dosar nr. x/2014 (nr. vechi 2/D/2013), Comisia de cercetare a averilor din Cadrul Curții de Apel Pitești, cu majoritate, a admis în parte sesizarea Agenției Naționale de Integritate, formulată prin Raportul de evaluare nr. x/12.11.2013, cu privire la persoana cercetată A. și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, constatând că suma de 22.808,5 euro nu are caracter justificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la nr. x/2014*.

Prin încheierea din data de 03.06.2016, având în vedere încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/2015, la data de 07.05.2015, astfel cum fost îndreptată prin încheierea din data de 08.05.2015, prin care s-a admis cererea de strămutare a cauzei de la Curtea de Apel Pitești la Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Pitești a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la nr. x/2015.

Prin Sentința nr. 156 din 14 iunie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte sesizarea formulată potrivit Legii nr. 115/1996 de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A. și B., cu citarea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată prin Raportul de evaluare nr. x/12.11.2013, trimisă spre soluționare de Comisia de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Pitești, prin Ordonanța nr. 1/16.02.2015;

- a constatat caracterul nejustificat al sumei de 56.398,88 RON și a obligat pe pârâtul A. la plata acestei sume în termen de 4 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., cât și pârâții A. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

3.1. În susținerea cererii de recurs formulate, pârâții A. și B. au susținut, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și art. 397 alin. (1) teza a doua din același act normativ.

Cu alte cuvinte, în interpretarea textelor de lege anterior evocate, judecătorul are obligația de a motiva hotărârea pronunțată, inclusiv sub aspectul luării în considerare sau înlăturării apărărilor invocate de părțile litigante. Totodată, magistratul fondului nu poate acorda, prin soluția ce o pronunță, mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Astfel, cu toate că perioada supusă cercetării a fost 1996 - 31 decembrie 2010, diferența semnificativă dintre venituri și cheltuieli a fost reținută pentru perioada 1996 - 2008, greșit, pentru că dacă s-ar fi luat întreaga perioadă în discuție, adică între intervalul de timp pentru care s-a dispus cercetarea averilor dobândite ar fi rezultat o diferență de 24.694,73 RON, echivalentul a 5612,43 euro, care nu este semnificativă în accepțiunea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 176 din 2010 .

Instanța de fond a acordat mai mult/altceva decât s-a cerut, în condițiile în care a micșorat perioada cercetată, cu de la sine putere și fără a aduce o justificare pertinentă, doar pentru a rezulta o așa zisă diferență semnificativă, analizând oricum greșit probele administrate în cauză.

Instanța de fond s-a raportat greșit, în analizarea veniturilor și cheltuielilor, doar la intervalul 1996 - 2008, și a modificat obiectul dosarului, fără însă a deține mijloacele legale care să-i permită acest lucru.

Referitor la veniturile obținute din polițele de asigurare privind daunele parțiale, indiferent de tipul cu care au fost dobândite, ele reprezintă cu certitudine venituri ce trebuie luate în calcul și reținute ca atare pentru intervalul de timp 16 octombrie 1996 - 31 decembrie 2010. Este evident faptul că aceste sume au fost utilizate pentru a achiziționa diverse bunuri, deci trebuie adiționat la rubrica venituri.

Situația este similară cu privire la sumele de 94,91 RON de la S.C. C. S.A., cele rezultate din extrasele D. și suma aferentă restituirii unei taxe de poluare, achitată anterior.

S-a mai reținut că înscrisul justificativ ce atestă împrumutarea sumei de 50.000 euro de la E., ar fi fost întocmit pro cauza, la aproximativ patru ani de la pretinsa dată de acordare a împrumutului. Actul autentic încheiat în anul 2012 nu poate fi ignorat s-au înlăturat de către instanță, întrucât mențiunile înscrise de notar pe baza declarațiilor părților fac dovada până la proba contrară. Contractul de împrumut nu trebuie să îmbrace forma scrisă ad validitatem, fiind suficientă forma scrisă ca o condiție ad probationem, dată fiind valoarea tranzacției de peste 250 RON.

Practic, instanța trebuie să constate realitatea unor fapte între părțile implicate într-o tranzacție, precum și caracterul licit sau ilicit al dobândirii unor bunuri, iar nu îndeplinirea condițiilor de formă ale unei convenții. Ca atare, este nerelevant dacă s-a încheiat un act de împrumut în formă scrisă, interesând numai dacă mărirea patrimoniului s-a făcut pe cai ilicite. În același sens, trebuie avut în vedere suma de 9.500 euro împrumutată de la F.

Indiferent de opinia instanței de judecată, chiar și în absența luării în considerare a celor două sume, într-un subsidiar foarte îndepărtat, diferența dintre veniturile și cheltuielile familiei în perioada 16 octombrie 1996 - 31 decembrie 2010 ar fi fost excedentară.

De asemenea, instanța trebuie să se raporteze la concluziile expertizei întocmite de către doamna G., cea care a analiza corect, din punct de vedere contabil, toate veniturile și cheltuielile realizate în perioada cercetată.

Referitor la cuantumul cheltuielilor, instanța a reținut greșit, din nou, doar cuantumul acestora aferent perioadei 1996 - 2008, în condițiile în care perioada cercetată a fost până la 31 decembrie 2010.

Nu în ultimul rând, în motivarea soluției, instanța de fond nu a făcut nicio referire la opinia separată a magistratului din cadrul Comisiei de cercetare a averilor, care a explicat în mod corect, din punct de vedere juridic, justa proveniență inclusiv a celor două sume de bani împrumutate.

Judecătorul fondului s-a purtat în mod greșit la o paritate de patru, 4368 RON pentru un euro, în condițiile în care cea reținută în raportul de evaluare, dar și în raportul de expertiză a fost de patru, 44 RON pentru un euro.

3.2. În recursul său, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat, în esență, următoarele:

Comisia de cercetare a averilor a constatat că între veniturile persoanei cercetate și ale soției acestuia există o diferență semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, în suma de 22.808,65 euro, sumă ce nu are caracter justificat. Instanța de fond a apreciat că este nejustificată suma de 56.398,88 RON.

În mod eronat, instanța de fond a constatat că veniturile realizate sunt în cuantum de 371.561,16 RON față de constatările Comisiei care a reținut că în perioada 1996 - 2008 au fost obținute venituri ilicite în cuantum de 326.690,5 RON.

În ceea ce privește veniturile obținute de B., instanța de fond a reținut că în perioada 2001 - 2008 a obținut venituri salariale în sumă de 24.702 RON, ca mai apoi să constate că în perioada 2002 - 2004 aceasta a beneficiat de indemnizația de creștere a copilului. Nu au putut fi obținute în mod legal venituri simultan și de natură salarială și indemnizații de creșterea copilului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Critica întemeiată pe prevederile art. 425 din C. proc. civ. este, observă Înalta Curte, formală, în condițiile în care judecătorul fondului a făcut o motivare foarte detaliată a hotărârii pe care a pronunțat-o în cauză, fiind explicitat în mod clar raționamentul care l-a condus la soluția dată. Judecătorul cauzei a făcut o analiză detaliată a probelor administrate în cauză, arătând scrupulos motivele pe care se întemeiază soluția, și de ce a înlăturat anumite susțineri ale părților litigante ori de ce nu a luat în considerare anumite probe administrate în dosar.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica fundamentată pe dispozițiile art. 397 din C. proc. civ., întrucât instanța nu a acordat nici mai mult, nici altceva decât s-a cerut, așa cum susțin pârâții în motivele de recurs. Pur și simplu, observă Înalta Curte, instanța de judecată a constatat că veniturile obținute în mod ilicit de către aceștia, au fost realizate într-o subperioadă a perioadei supuse cercetării. Mai exact, s-a constatat că veniturile ilicite au fost obținute în intervalul de timp cuprins între 1996 - 2008, însă aceasta nu înseamnă că s-ar fi încălcat o dispoziție imperativă ori că instanța a modificat obiectul dosarului. Este indiscutabil că perioada supusă cercetării se situează între anii 1996 și 2010, iar instanța de judecată nu a negat niciun moment acest lucru. A admite însă punctul de vedere al pârâților, în sensul adiționării și a veniturilor obținute între 2008 și 2010, precum și luarea în considerare a cheltuielilor efectuate în aceeași subperioadă, ar avea ca efect o asanare artificială a situației veniturilor și cheltuielilor obținute de către pârâți, în așa fel încât venituri obținute ilicit ar trebui considerate ca dobândite pe căi legale, în pofida faptului că există probe certe că aceștia au realizat venituri ilicite într-un interval de timp supus cercetării, ceea ce a și determinat o diferență semnificativă între venituri și cheltuieli, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Apoi, în consonanță cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că veniturile obținute din polițele de asigurare privind daunele parțiale au avut drept scop acoperirea prejudiciului suferit de către pârâți, ce a rezultat din reparațiile efectuate pentru autovehiculele avariate. Altfel, s-ar ajunge la dubla contabilizare a sumelor încasate din polițele de asigurare, odată ca acoperire a prejudiciilor suferite, iar a doua oară ca venituri obținute în perioada supusă cercetării, ceea ce nu poate fi acceptat. Același raționament se impune și în privința sumelor încasate de la C., de la D., precum și suma restituită cu titlu de taxă de poluare.

Referitor la împrumuturile de 50.000 euro și 9.500 euro, în mod corect instanța de judecată nu le-a luat în considerare la stabilirea veniturilor. Așa cum a precizat prima instanță, în hotărârea pronunțată, problema nu este aceea de a dovedi actul juridic încheiat între părțile contractante, așa cum încearcă recurenții să acrediteze ideea în memoriul de recurs, ci a includerii sau a neincluderii acestor sume în categoria veniturilor licite. Or, în condițiile în care, bunăoară, se pretinde că împrumutul a avut loc în anul 2008, iar contractul a fost semnat abia în 2012, semnificativ, după invitarea pârâtului la sediul Agenției Naționale de Integritate, în cadrul procedurii de evaluare, cu deplină îndreptățire instanța de fond a calificat contractele ca fiind probe încheiate pro causa, ce au fost întocmite pentru a justifica diferența dintre venituri și cheltuieli. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, consideră că nu este rezonabil să se încheie astfel de acte juridice cu privire la sume de bani importante, după perioade foarte mari de timp de la momentul în care se pretinde că împrumuturile ar fi avut loc, și numai după ce Agenția Națională de Integritate a demarat verificări cu privire la modul de dobândire a averii deținute de către pârâți. Un alt element important reținut de către instanța de judecată pentru a califica contractele ca acte întocmite pro causa, este că împrumuturile de la domnul E., dar și de la domnul F., nu au fost menționate de către pârât în declarația de avere din anul în care se pretinde că au fost împrumutate sumele de bani, așa cum cere, în termeni imperativi și inderogabili, Legea nr. 176/2010.

Toate acestea, au determinat instanța de judecată să nu ia în considerare împrumuturile pretins efectuate, ca sume de bani ce se adaugă veniturilor obținute licit de către pârâți.

De asemenea, corect a apreciat instanța de fond că declarațiile martorilor E. și F. sunt probe testimoniale pro causa, date fiind relațiile de rudenie și de prietenie dintre pârâți și martori, relații recunoscute, de altfel, în cauză.

Apoi, referitor la neincluderea cuantumului cheltuielilor efectuate în perioada ulterioară intervalului cuprins între 1996 - 2008, Înalta Curte subliniază că raționamentul cu privire la veniturile din același interval de timp, expus în cuprinsul prezentei decizii, este perfect valabil și aici, astfel că nu va mai fi reluat.

În fine, faptul că prima instanță nu a făcut nicio referire la opinia separată a magistratului din cadrul Comisiei de cercetare a averilor, este o chestiune nerelevantă din punct de vedere juridic. Opinia exprimată de către acel magistrat reprezintă punctul său de vedere în cauză și nimic mai mult, iar instanța de judecată nu are obligația de a-l examina.

În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român, acesta este nefondat. Înalta Curte observă că deși recurentul susține că instanța de judecată a stabilit greșit cuantumul veniturilor ilicite realizate de pârâți, corecte fiind sub acest aspect concluziile Comisiei de cercetare a averilor, totuși, nu combate argumentat concluziile la care a ajuns judecătorul cauzei. Referitor la veniturile obținute de către pârâta B., în mod legal prima instanță a reținut că aceasta a obținut atât venituri salariale, cât și a fost beneficiara indemnizației pentru creșterea copilului. Nu există nicio contradicție în faptul că într-un anumit interval de timp persoana cercetată a realizat venituri din salarii, iar într-o subperioadă a intervalului în discuție aceasta a beneficiat de indemnizație pentru creșterea copilului.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și de pârâții A. și B. împotriva Sentinței nr. 156 din 14 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2019.

GGC - NN